Pe aceeași temă
Monica Lovinescu, de ale carei vorbe la Europa Libera s-au agatat sute de mii de oameni inainte de 1990, a murit in stil romanesc; inconjurata adica de ignoranta, indiferenta si uitarea noastra. In ultimii ani, cat a stat literalmente tintuita la pat, telefonul incetase aproape sa sune, iar cartile ei memorabile aparute in acest rastimp in tara au facut obiectul unui interes mediocru.
De la un moment dat incolo romanii n-au mai avut nevoie, pur si simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun sa tii minte un om a carui valoare de intrebuintare disparuseintr-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustra, imi spun ca avem un adevarat har in a ne sabota sistematic istoria. Si asta pentru ca nu suntem capabili sa respectam minima ei conditie: civilizatia aducerii aminte.
Adevarul e ca, nestiind sa onoram spiritul altuia, nu ne place sa avem eroi si, mai ales, nu ne place sa avem eroi contemporani. Romanii prefera sa-i uite pe cei care le-au daruit ceva esential din viata lor, deoarece, disparandu-le simtul comunitar, asa cum nu mai cred in jertfa, cred ca e mai bine sa nu datorezi nimic nimanui.
Gabriel Liiceanu
Monica Lovinescu
S-a nascut la 19 noiembrie 1923 in Bucuresti. Licenta in Litere la Universitatea din Bucuresti. In afara unui basm scris in copilarie, la vreo 7-8 ani, si publicat in Dimineata copiilor, isi reneaga cu vehementa debuturile literare. De pe la 15 ani publica proze scurte in Vremea, Kalende etc. si un roman in mai multe numere consecutive din Revista Fundatiilor Regale. Le gaseste pe toate sofisticate si artificioase. Imediat dupa razboi detine cronica dramatica la Democratia lui Anton Dumitriu. Tot atunci e asistenta lui Camil Petrescu la seminarul sau de arta dramatica.
Pleaca la Paris in septembrie 1947 ca bursiera a statului francez, iar in primele zile ale lui 1948 cere azil politic. La inceput face parte din tinere companii teatrale si semneaza regia unor piese de avangarda. Situatia din tara ii retine apoi integral atentia. Colaboreaza cu articole si studii despre literatura romana si despre ideologia comunista in numeroase publicatii: East Europe, Kontinent, Preuves, L’Alternative, Les Cahiers de L’Est, Témoignages, La France Catholique etc. Semneaza capitolul despre teatrul romanesc in Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce cateva carti din romaneste sub pseudonimele Monique Saint-Côme si Claude Pascal.
Colaboreaza si la revistele in limba romana din exil: Luceafarul, Caiete de dor, Fiinta romaneasca, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc.
Din 1951 pana in 1975, realizeaza emisiuni literare si muzicale la Radiodifuziunea Franceza. Isi incepe colaborarea la Europa Libera in 1962. Din 1967, emisiunile de mai mare ecou sunt Teze si Antiteze la Paris si Actualitatea culturala romaneasca.
Volume: Unde scurte, I (ed. Limite, Madrid, 1978, si Humanitas, Bucuresti, 1990); Intrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Stefan Lupascu si Grigore Cugler (Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1992); Seismograme. Unde scurte, II (Humanitas, Bucuresti, 1993); Posteritate contemporana. Unde scurte, III (Humanitas, Bucuresti, 1994); Est-etice. Unde scurte, IV (Humanitas, Bucuresti, 1994); Pragul. Unde scurte, V (Humanitas, Bucuresti, 1995); Insula Serpilor. Unde scurte, VI (Humanitas, Bucuresti, 1996); La apa Vavilonului, I (Humanitas, Bucuresti, 1999); La apa Vavilonului, II (2001); Jurnal 1981-1984 (Humanitas, Bucuresti, 2002); Diagonale (Humanitas, Bucuresti, 2002); Jurnal 1985-1988 (Humanitas, Bucuresti, 2003); Jurnal 1990-1993 (Humanitas, Bucuresti, 2003); Jurnal 1994-1995 (Humanitas, Bucuresti, 2004); Jurnal 1996-1997 (Humanitas, Bucuresti, 2005).
Traducere din Ion Luca Caragiale: Théatre (Une nuit orageuse, M’sieu Leonida face à réaction, Une lettre perdue), adapté du roumain par Eugène Ionesco et Monica Lovinescu, L’Arche éd., Paris, 1994.
Declaratie de iubire
Asa cum s-a intamplat in cazul atator intelectuali romani, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au patruns in constelatia mea umana mai intai ca o "voce". Ei devenisera o functie, erau razbunarea partii noastre care nu ajungea sa se rosteasca. Acesti doi oameni au vorbit enorm, desfasurandu-se in timpul istoriei si recuperand teritoriile pierdute ale cuvintelor. Au vorbit din ce in ce mai mult, exact in masura in care in noi se articula, progresiv si iremediabil, tacerea.
Dar nu stiu daca e corect sa spunem "tacerea". Pentru ca lumea asta a noastra ajungea la ei sub forma de murmure, de soapte, de rumori. Noi eram cazuti in fundul gropii istoriei si mai degraba bolboroseam. Cu cat mai indepartate si neclare erau semnalele trimise din aceasta lume, cu atat trebuiau ei sa le capteze si sa le desluseasca mai atent. Cu cat mai aluziv si in suferinta era limbajul nostru, cu atat mai raspicata si sculpturala trebuia sa fie vorbirea lor. Ce "cuplu" formidabil au alcatuit ei cu noi! Istoria ne transformase in infirmi ai expresiei; ei ne inapoiau darul cuvintelor. Noi eram materia prima, geamatul, iar ei, prelucrarea lui. Ce terapie formidabila a insemnat pentru noi prestatia lor! (...)
"Sa i se inchida gura! Nu trebuie ucisa! N-avem nevoie de anchete americane si franceze care ne-ar pune in situatii dificile. S-o facem zob! Sa-i spargem dintii, falca, sa-i rupem bratele! Sa nu mai poata niciodata vorbi sau scrie! Sa devina un exemplu de neuitat pentru ceilalti! Sa fie batuta la ea acasa pentru ca sa invete si ea si altii ca nu exista nici un adapost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului! Nici chiar in propria lor casa."
Aceste vorbe au fost puse in gura lui Ceausescu. Le rostise in 1977, pe aleea de trandafiri din gradina vilei sale de pe bulevardul Primaverii. Ii fusesera adresate generalului de Securitate Ion Pacepa, cel care urma sa defecteze la cativa ani de zile dupa aceea. Acesta le reproduce in 1985, in fata unei ziariste franceze care, publicandu-le, evident, le stilizeaza inca o data. Ceausescu nu era capabil nici de cursivitate, nici de concizie si, cu atat mai putin, de construirea unui crescendo, de ruperi de ritm si de alte fineturi retorice. Dar ce are a face? Suntem pe terenul discursului istoric si in fond istoricii latini faceau la fel cand deschideau ghilimele pentru a reproduce vorbele unui imparat, consul sau general roman. Pesemne ca in realitate Ceausescu isi formulase ordinul printre scremete si balbaieli, ajutandu-si vorbirea pocita cu mana si evitand sa-si priveasca interlocutorul in ochi. Cert este ca mesajul era acesta si ca el continea doua puncte clare: transformarea Monicai Lovinescu in leguma; executarea operatiei in chiar casa victimei. Exista si o morala: schingiuirea planuita si ordonata trebuia sa fie inalt graitoare, trebuia sa devina o pilda, o lectie, un exemplu demn de meditat. Ea imita un scenariu istoric punitiv exemplar, menit sa inspaimante, sa previna, sa starpeasca. Modelul era medieval, insa folosirea lui ca replica in acest context era comunista. El fusese cu stralucire ilustrat in jurul anului 1000 de catre acel imparat bizantin care, la capatul unei batalii, da ordin sa fie orbiti cu fierul rosu cei 15.000 de prizonieri, lasand doar un om la o suta cu un ochi nevatamat. Acestia ii conduc pe ceilalti catre casa si sosirea lor in tara produce un val de spaima si cutremur.
In acest tip de proiect urma sa intre Monica Lovinescu. Nou era faptul ca ea nu fusese prinsa cu arma in mana si ca replica nu venea in urma infruntarii dintre doua armate pe un camp de lupta. Arma ei era vorba rostita in fata microfonului. De asta data "fierul rosu" nu se abatea asupra unui barbat care tinuse in mana spada, ci asupra unei femei si a vorbelor ei, iar tortura urma sa aiba loc, in acest sfarsit de secol XX, in propria-i casa. In volumul al II-lea din La apa Vavilonului, Monica Lovinescu povesteste cum au decurs lucrurile si de ce planul lui Ceausescu s-a soldat numai cu o zi de coma, cu un traumatism cranian, cu o fractura la baza nasului si cu un hematom de la umar pana la mana. Interesant este ca ordinul, dat intr-o seara de vara cu parfum de roze, a fost executat in curticica de 2/2 din 8, rue Franµois Pinton. Cei doi agresori, palestinieni din trupele "tero" ale lui Arafat, cu care Ceausescu avea bune relatii de colaborare, nu au apucat sa intre in casa.
De cate ori ma duc sa-i vizitez pe Ierunci, odata ajuns in fata portii cu grilaj, scena agresiunii incepe automat sa se deruleze in fata ochilor mei: tipul care statea la vedere, cu un plic in mana, celalalt, ascuns dupa un pom si care nu intarzie sa apara, schimbul scurt de replici, primele lovituri, tipetele, lesinul, interventia providentiala a unui trecator, fuga celor doi, pesemne pe scari in sus, traversand in goana strazile micului paradis - Claude Monet, Miguel Hidalgo, Kronstadt... -, pierzandu-se printre vilele cu un etaj si cu flori revarsate peste garduri, pasnice, ignorante si indiferente la Istorie, maculate pentru o clipa de aceasta reglare comunista de conturi.
Lucrul minunat care s-a intamplat apoi este ca Monica Lovinescu - asa cum avea sa o faca si Virgil Ierunca atunci cand a aflat ca un agent al Securitatii (Bistran) fusese trimis sa-l suprime - a intors aceasta poveste in favoarea ei. Pentru ca aceasta poveste o scotea de sub acuza ca isi construise inversunarea din spatele frontului, dintr-un loc ferit de primejdii. Gradinita din inima cartierului Buttes Chaumont pierduse acum orice privilegiu, devenise o curte ca oricare alta, in care puteai fi oricand calcat in picioare si abandonat in mijlocul unei balti de sange. Ce voluptate sa impartasesti conditia celor de la care pana atunci cerusesi fara sa fi putut spune ca infruntai si riscurile lor! Acesta este primul gand care o insoteste cand iese din coma la spital. Iar apoi, cinci zile mai tarziu, cand paraseste spitalul pe proprie raspundere, riscand o hemoragie cerebrala, o face pentru a ajunge cat mai repede in fata microfonului, singura ei arma si singurul ei mijloc de aparare, grabita sa arate ca incidentul, in loc s-o intimideze si sa o reduca la tacere, nu facuse, cum singura spune, decat "sa-i sporeasca agresivitatea".
Amintesc lucrurile acestea pentru ca, in afara Monicai Lovinescu, care le relateaza fara urma de patetism, si doar cu gandul de a pune istoria, si nu pe sine, in evidenta, nimeni nu cred sa le fi pomenit, reluat sau comentat vreodata. (...)
Se intampla ceva ciudat, neobisnuit cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca: ei isi traiesc, in viata fiind, posteritatea. Intr-un fel, au lucrat pentru un moment al istoriei care, potrivit calculelor lor, urma sa survina dupa ce ei n-ar mai fi fost. Acest moment al istoriei i-a ajuns din urma sau, mai corect spus, i-a surprins iesindu-le in intampinare. Ca "gropari ai comunismului", ei au fost monumentalizati prin precocitatea istoriei. Cand, in 1984, m-am despartit de ei la Paris, fara sa stiu daca o sa-i mai vad vreodata, le-am spus, razand, ca ii astept la Bucuresti la coltul dintre bulevardul Monica Lovinescu si bulevardul Virgil Ierunca. Din punct de vedere "post-istoric", exact acolo ne-am si revazut, sase ani mai tarziu, chiar daca aceste bulevarde nu exista inca sau chiar daca nu vor exista vreodata.
Gabriel Liiceanu
fragment din Declaratie de iubire, Humanitas, Bucuresti, 2006
Impotriva uitarii
Nimic nu-i lipsea Monicai Lovinescu, ajunsa la 24 de ani in Parisul freneziei existentialiste, pentru a lua un alt drum decat cel pe care l-a luat si pe care a mers pana la capat. Cultura literara care prelungea traditia unei familii si a unui mediu intelectual rafinat, inteligenta critica scaparatoare, pana deja exersata, tenacitatea. Pentru ea insasi si pentru noi toti, Monica Lovinescu a ales, insa, o alta cale: lunga, dificila, presarata cu incertitudini si primejdii. O cale lunga cat domnia comunismului in tara pe care fusese silita sa o paraseasca si in care mama ei avea sa sfarseasca in mainile Securitatii. O cale pe care a strabatut-o in fata microfonului, acest instrument care din anii 1930 incoace se asociase ingrijorator de mult cu imaginea dominatiei totalitare asupra maselor manipulate si intoxicate. Monica Lovinescu s-a numarat printre acei intelectuali europeni care, dupa razboi, au redat gandirii microfonul confiscat de lozinci, imnuri si insulte politice. Iar ca regimul Ceausescu a pierdut batalia undelor cu Monica Lovinescu s-a vadit limpede atunci cand a recurs impotriva ei la argumentul suprem al batei. Aceasta batalie, ale carei urme le-a purtat pana si in corpul ei, Monica Lovinescu a castigat-o, impreuna cu Virgil Ierunca, pentru noi, cei ce nu puteam sau ne temeam sa vorbim liber. Tot ce ni se cere sa facem in schimb este ca, la randul nostru, sa ducem, de acum inainte, o alta lupta: cea impotriva uitarii.
Florin Turcanu
Pentru libertate, trebuie memorie
Pierderea Monicai Lovinescu indoliaza intreaga cultura romaneasca, precum si comunitatea tuturor celor care iubesc democratia si detesta totalitarismul. Nimeni nu a spus mai limpede decat Monica Lovinescu adevarurile esentiale despre totalitarismul comunist, nimeni nu a biciuit mai nemilos falsul nationalism al politrucilor protocronisti.
A fost o voce unica, o constiinta ardenta, o prezenta intelectuala de un imens curaj si de o impecabila verticalitate morala. A fost o mare ganditoare politica si estetica, o moralista din familia unor Camus, Arendt si Aron. A pledat vreme de decenii, in emisiunile de neuitat de la Europa Libera, in scrierile aparute intai in exil, apoi la Humanitas, in 22 si in Romania literara, pentru salvarea memoriei, pentru o etica a neuitarii.
A fost membra a Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste si coautoare a Raportului Final. Pentru mine personal, a fost impreuna cu Virgil Ierunca, una dintre persoanele de care am fost cel mai apropiat in viata. I-am considerat parintii mei spirituali. Ii datoram Monicai Lovinescu axioma care a inspirat scrierea Raportului: "Pentru libertate, trebuie memorie".
Vladimir Tismaneanu
O autoritate de netagaduit
Cand am avut privilegiul sa o cunosc, acum 3 ani, Monica Lovinescu mi s-a parut a fi dovada vie a faptului ca spiritul supravietuieste corpului.
Fizic, era extrem de diminuata si totusi vocea respira o autoritate de netagaduit.
Desi a lucrat cu un mediu efemer - radioul - si a lucrat de la distanta, doamna Lovinescu a creat o scara de valori in cultura romana. Ceea ce ramane.
Alexandru Solomon
Martor neobosit al timpului ei
In memoria unora, Monica Lovinescu va ramane mai ales o voce, una care s-a facut auzita fara ezitare si care a spus raspicat ce a avut de spus, in apararea democratiei si a adevarului. Puterea ei a stat, asa cum o spunea intr-un recent film al lui Alexandru Solomon, ea insasi, intr-un microfon: l-a servit cu onoare si cu sentimentul libertatii asumate, traind exilul ca pe o datorie niciodata incheiata fata de propria tara. Ea a facut ca, pentru extrem de multi romani, zidurile in dosurile carora au fost inchisi timp de mai multe decenii sa se deschida miraculos spre lumea larga. I-a ajutat, in acelasi timp, sa-si cunoasca mai bine tara si pe ei insisi. A fost in mod esential o luptatoare si a platit de cateva ori dureros pentru asta, dar niciodata nu a ezitat sa-si continue drumul pe care si l-a ales alaturi de sotul ei, Virgil Ierunca. Chiar si in momente de mare cumpana.
Putini au inteles si au analizat ca ea esenta totalitarismului comunist, neincetand sa denunte crimele si minciuna.
Nu ne vom putea gandi la ea, multi dintre cei care i-au calcat pragul, decat ca parte a unui cuplu, unul de o mare generozitate. Era deschisa si calda cu extrem de numerosii romani care le-au trecut pragul, chiar daca printre ei s-au strecurat adesea si oameni aflati in solda Securitatii. Era mereu dispusa sa asculte parerea celor mai tineri, se bucura de succesele lor, de tot ce se intampla bun in cultura romana. A facut enorm pentru ca aceasta sa fie cunoscuta in lume. A fost un critic literar fara de care istoria literara a ultimelor decenii nu ar fi completa, a facut mai mult decat era posibil ca sa apere si sa sustina valoarea. A fost o cititoare impatimita, un martor neobosit al timpului ei, o personalitate de prima marime in constelatia celor care, prin viata, fapta si scrisul lor, inseamna ceva esential pentru cultura romana.
Smaranda Vultur
Un reper al constiintei
Grupul pentru Dialog Social regreta disparitia Monicai Lovinescu, personalitate a culturii romane, simbol al libertatii de gandire si al tenacitatii in anii intunecati ai comunismului.
Membri ai Grupului pentru Dialog Social au tinut o legatura afectiva constanta cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ale caror opinii si intransigente morale i-au calauzit de-a lungul timpului.
Grupul pentru Dialog Social a acordat in 1999 Premiul GDS Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, "drept recunostinta ca au tinut Jurnalul unor vremuri pe care le-am trait fara sa le putem comenta si care, fara ei, ar fi ramas o simpla groapa comuna a istoriei, acoperita de tacere si uitare".
Vocea Monicai Lovinescu, strecurata pe undele Europei Libere, va ramane pentru multi un reper al constiintei.
Consiliul de Administratie al GDS
MONICA LOVINESCU
Seismograme
28 noiembrie 1977
Iesita azi din spital, unde am fost adusa in coma, dau un scurt interviu Europei Libere asupra agresiunii impotriva mea.
Vineri, 18 noiembrie, ma intorceam acasa spre orele 5 si jumatate dupa-amiaza. In curtea din fata casei se aflau doi necunoscuti (al doilea, pitit dupa un arbust, n-a aparut decat in ultima clipa). Primul care mi-a iesit in fata m-a intrebat in frantuzeste, cu accent, daca sunt "Madame Monica". Mi-am dat imediat seama ca vine din partea unor romani (in Franta nu se intrebuinteaza "domn" sau "doamna" alaturi de un prenume). Avea un plic mare in mana si mi-a spus ca e un mesaj, sa intram in casa sa mi-l citeasca. Am simtit ca e ceva suspect si am refuzat. A insistat sa intre. Am refuzat din nou. Atunci a aparut si al doilea si au inceput sa-mi dea in cap. Mi-am pierdut repede cunostinta, dar am apucat sa tip. Un trecator (functionar la posta) s-a repezit si i-a pus pe fuga. Erau - mi-a spus un vecin care i-a zarit fugind si l-a ajutat apoi pe functionarul de la posta sa ma transporte in casa si sa cheme politia - doi tineri cam negriciosi. Nu mi-au luat nici cheile, nici banii, nici poseta, absolut nimic. Lesinasem, ma lovisera in cap cu un obiect dur. Doctorul mi-a spus la spital ca loviturile erau prea puternice pentru a fi fost date doar cu pumnul. Capul era umflat si in sange. N-am avut insa o fractura craniana, doar un traumatism cranian si o fractura la baza nasului. Am iesit din coma la spitalul Saint Louis cand mi se faceau radiografiile. Azi m-am intors inainte de termen acasa, semnand o hartie in care-mi asum raspunderea pentru eventuale consecinte (o congestie cerebrala nu e de exclus - mi-au spus doctorii - timp de doua saptamani).
Am plecat din spital mult mai devreme, deoarece voiam sa fiu prezenta la conferinta de presa a lui Paul Goma, sosit la Paris la 19 noiembrie (de la aeroport venise direct la spital sa constate punerea in aplicare a amenintarii generalului Plesita, din ajun, la Bucuresti). Conferinta de presa s-a tinut la 24 noiembrie la Fnac-Montparnasse, unde am descris gazetarilor prezenti agresiunea suferita, prima de acest gen initiata de Bucuresti la Paris.
* * *
"Acest semn este agresiunea impotriva Monicai Lovinescu, agresiune pe care o cred venita din partea politiei secrete romanesti." (Cf. Limite, 26-27 august 1978, Paris).
Si politia franceza privilegia pista Securitatii. Evident ca era Securitatea. Numai ca aveam sa aflu mai tarziu, dupa ce aceeasi Securitate trimisese in 1983 un agent sa-l ucida pe Virgil Ierunca, agent care-si spune Bistran si se predase politiei germane, ca in ceea ce ma priveste nu actionase direct, cum se va intampla mai tarziu pentru Paul Goma si Virgil Tanase.
In 1985, acordand un interviu ziarului Le Matin de Paris (1 februarie 1985), pe marginea procesului Pordea, transfugul Ion Mihai Pacepa, cu inalte functii in Securitate si in garda personala a lui Ceausescu, aducea detalii neasteptate:
"Lasati-ma sa va povestesc pentru prima oara cum se desfasoara o astfel de operatie. Ea a fost dirijata impotriva Monicai Lovinescu. In 1977, aceasta doamna, o personalitate de mare valoare a inteligentei romanesti la Paris, care lucra la «Free Europe», a inceput - era Anul International al Drepturilor Omului - sa denunte violarile acestor drepturi in Romania. Cu forta si persuasiune, ea a gasit cuvintele pentru a exprima ceea ce asteptau romanii: libertatea, egalitatea, libera circulatie a persoanelor, ideilor si informatiilor, demnitatea, democratia autentica. Ea a criticat in mod caustic cultul personalitatii. Era prea mult. DIE a primit atunci un ordin cu totul cinic: «Sa i se inchida gura. (...) Cum DST-ul fusese prea eficace impotriva agentilor romani, s-a cerut palestinienilor sa se insarcineze cu operatia. Comandoul a parasit imediat dupa aceea Franta."
Pacepa confirma si amenintarea facuta de Plesita lui Paul Goma.
In cartea sa Orizonturi rosii (in traducere franceza, Horizons rouges, Presse de la Cité, 1988), generalul de Securitate Ion Pacepa aduce alte precizari. Hani Hassan, consilierul lui Arafat, dirijand retelele de informatii si teroriste, recrutat de Securitatea romana sub numele de cod Annette, organizase operatia. Iar ordinul fusese dat de Ceausescu insusi, in cursul unei plimbari prin gradina sa de trandafiri cu ministrul Afacerilor Interne, cu seful DIE si Pacepa.
Referitor la atentatele ce au urmat, realizate sau esuate (Emil Georgescu, Radio "Free Europe", Virgil Tanase, Paul Goma, Virgil Ierunca), si la campaniile de calomnii si dezinformare ale Securitatii in Franta, cf. Thierry Wolton, Le KGB en France, Grasset, 1986 si Jean-Paul Picaber, Le Pont invisible, Plon, 1987, acesta din urma ocupandu-se indeosebi de Radio "Free Europe" si Radio "Liberty".
(Fragment din Seismograme/Unde scurte II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993)
