Pe aceeași temă
In zilele de 6 si 7 septembrie 2006, la Centrul Cultural Palatele Brancovenesti de la Mogosoaia a avut loc conferinta internationala cu tema Ortodoxia in Europa, organizata de Fundatia Konrad Adenauer din Bucuresti, in parteneriat cu Parohia Stavropoleos. Prezentam in continuare fragmente din aceasta conferinta.
Dr. GÜNTER W. DILL, directorul Fundatiei Konrad Adenauer, Bucuresti
Necesitatea dialogului interreligios
In contextul ultimei extinderi a UE, din mai 2004, reprezentantii Ortodoxiei au formulat indoieli cu privire la proiectul secularizat al Europei si astfel, din fericire, au readus pe ordinea de zi europeana dezbaterea privind valorile morale. Valorile sunt linii directoare pentru orientarea omului in viata, determinand obiectivele actiunilor sale si dandu-le sens. Societatile din Occidentul Europei au trecut printr-o schimbare dramatica a valorilor, care nu a lasat neatinse nici bisericile. Astfel, in spatele schimbarii in orientarea valorilor, apare si o pluralizare a stilurilor de viata si a convingerilor religioase. Acestea duc la o individualizare excesiva a ethosurilor, care trec mult dincolo de individualizarea omului in intrebari si decizii etice generale. Religia pare sa devina o valoare, impreuna cu alte valori intr-o oferta generala, din care ne servim. Biserica risca sa devina astfel un prestator de servicii care participa la infrumusetarea unor clipe ale vietii. Daca este adevarat ca in tarile occidentale valorile universale sunt cele tipice, atunci dialogul interreligios devine o conditie sine qua non pentru ca unitatea Europei sa nu fie doar o pura himera. Dar mai exista si un alt motiv pentru urgenta acestui dialog: pentru a putea face afirmatii solide despre importanta religiei in aceasta Europa a Rasaritului si a Apusului trebuie sa aflam mai mult despre stilurile de viata diferite si trebuie sa cunoastem mai bine conditiile cadru pentru adresabilitatea acestor chestiuni. Daca studiile cu privire la stilurile de viata sunt corecte, atunci in Romania exista inca un decalaj considerabil fata de modernitate, ceea ce se reflecta si in termenii religiei. In acelasi timp, tarile cu traditii diferite si stiluri de viata diferite au si un context religios diferit.
Citandu-l pe cardinalul Walter Casper, putem spune ca umanismul antic, iluminismul epocii moderne si, nu in ultimul rand, crestinismul in infatisarea sa bizantino-slavo-ortodoxa, latino-catolica si reformata s-au intiparit irevocabil in profilul spiritual si cultural al Europei. Daca valorile comune reprezinta baza Europei, asa cum acest lucru se mentioneaza explicit in Tratatul asupra Constitutiei europene, atunci este legitima intrebarea in ce masura aceste valori crestine au caracter obligatoriu in aceasta Constitutie. Conform studiilor, doar 50% din populatia europeana considera religia ca fiind importanta. Totusi, valorile trecutului religios (toleranta, familia) raman si astazi importante pentru cetatenii contemporani.
O noua provocare pe care o vom discuta si care deja aduce atingere Ortodoxiei o reprezinta conditiile cadru modificate pentru dialogul ecumenic. Sigur ca in biserici se subliniaza de fiecare data climatul ecumenic deosebit de bun si se spune adesea ca ne leaga mai multe lucruri decat ne separa. Presedintele Consiliului Sinodului Bisericii Evanghelice Germane, episcopul Wolfgang Huber, a schitat acest lucru: crestinii din Germania sunt cu totii in aceeasi barca si impreuna pot vasli, astfel incat sa faca aceasta barca sa se deplaseze rapid. Raspunderea bisericii in Europa si pentru Europa este una comuna. Cele doua biserici dominante din Germania sunt confruntate cu distanta unor paturi mari ale societatii fata de biserica, apoi este si confruntarea cu resursele limitate pe care bisericile le au in prezent. Episcopul Huber spune ca scepticismul cu privire la biserica si religie s-ar putea accentua si mai mult prin prezenta din ce in ce mai importanta a unui Islam fundamentalist. De aceea, ar fi bine sa nu tratam diferendele dintre noi in asa fel incat ceilalti sa se bucure de ele.
Ce-a de-a treia Adunare Ecumenica Europeana, programata la Sibiu, in anul 2007, va formula aceste prioritati pentru bisericile europene si pentru comunitatile religioase. In acest sens, la inceputul anului 2006, cardinalul catolic Walter Casper si episcopul evanghelic Margot Kassman au formulat, intr-un consens larg, diagnosticul pentru cauzele divizarii bisericii si conditiile pentru un ecumenism viabil in viitor. Walter Casper spune ca omiterea crestinismului, ca forta unitara si datatoare de identitate a Europei, este nu numai o apreciere istorica gresita, ci si o dovada de miopie politica. Episcopul Margot Kassman spune, ca o sinteza a premiselor pentru un dialog ecumenic, ca divizarea dintre crestini este motivul principal pentru faptul ca Europa nu-si mai invoca astazi radacinile crestine ca in trecut. De aceea, trebuie sa cautam motive comune, si nu sa ne facem reprosuri unii altora. Niciodata biserica nu a putut si nici azi nu se poate sa se izoleze de aceasta lume; biserica poate fi credibila doar daca este o biserica a vremurilor sale. De aceea, trebuie ca si temele vremurilor noastre sa fie abordate intr-o maniera cat se poate de deschisa. Ne-am obligat sa purtam o dezbatere privind responsabilitatea noastra sociala si trebuie sa formulam o viziune a bisericilor vizavi de institutiile europene seculare.
O provocare deosebita se adreseaza tarilor postcomuniste si vizeaza modificarile profunde care au avut loc in aceste tari; ma gandesc la curentele religioase de genul New Age, penticostali, martorii lui Iehova, adventistii de ziua a 7-a etc. Unii au reusit sa inteleaga si sa exploateze cu succes asa-numitul vid lasat de ideologia comunista si trebuie sa recunoastem ca aceste curente ofera anumite rezolvari care par astazi importante pentru cetateni: sentimentul apartenentei, ele dau raspuns la intrebari fundamentale cu privire la existenta omului, iau in serios nevoia omului de a fi recunoscut, nevoia de spiritualitate, nevoia de a avea o viziune intr-o lume noua, nevoia de angajament social si nevoia de raspunsuri clare din partea credintei. Nu putem spune clar care sunt cele mai afectate categorii; au fost in principal grupuri integrate din anumite paturi sociale inferioare, parti ce apartineau unor clase mijlocii sau cei interesati de noi experimente spirituale. Dar se poate constata totusi ca cei apartinand bisericilor consacrate sunt mai putin expusi. Insa categoriile religioase consacrate sunt deseori impinse catre reactii care duc la interzicerea sectelor, asta ducand la reducerea dialogului ecumenic. Crestinii traiesc astazi in aproape toate tarile din lume in societati pluraliste. Pluralismul defineste viata lor de fiecare zi si ii obliga sa-i priveasca cu alti ochi pe cei apartinand altor religii si sa creeze niste relatii noi. Se poate observa in multe regiuni militantismul extremist religios, iar cautarea identitatii, a legaturii religioase este implicata in foarte multe conflicte internationale. Aceasta transformare a peisajului religios si a multor forme de expresie institutionale ale crestinatatii in societatile vest-europene duce la concluzia ca si pentru Ortodoxia din Europa se pot trage cateva invataminte.
In procesul de integrare a Romaniei in UE, acest dialog interreligios va trece in prim-plan, nemaifiind o discutie multa vreme amanata sau ingropata. Romania trebuie sa se confrunte cu aceasta dezbatere.
IUSTIN MARCHIS, Ierom., Parohia Stavropoleos
Un test de credinta
In 2002, la Manastirea Bistrita, am vorbit despre valorile crestine ale familiei, despre misiunea bisericii azi. In 2003, la Cheia, am avut seminarul Teologie si politica, care a aparut si in volum la editura Anastasia. In 2004, la Academia Evanghelica din Sibiu am vorbit despre bisericile, confesiunile si Europa unita. Volumul a fost publicat tot la Anastasia, in 2005, Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasa a unui proiect politic. Anul trecut, la Manastirea Durau si centrul ecumenic de acolo, seminarul nostru s-a intitulat De la gandirea teologica la actiunea sociala - realitatea romaneasca si standardele europene. Volumul e in curs de aparitie. In sfarsit, ne intalnim acum la Mogosoaia, in acest loc minunat, sub icoana Sf. Constantin Brancoveanu.
As vrea sa multumesc Fundatiei Konrad Adenauer, care a fost nu numai generoasa, ci si prietenoasa, ca sa nu spun de-a dreptul fraterna in relatiile noastre. E inca o dovada ca o fundatie crestin-democrata poate sa dialogheze cu o parohie ortodoxa - iata o demitizare a acestui aparent conflict sau lipsa de dialog posibil. E adevarat, crestin-democratia nu e chiar la ea acasa in tarile rasaritene ortodoxe, nici in Romania. Vedem asta in plan romanesc foarte clar, dar nu ne oprim in a crede ca sunt teologi remarcabili in aceasta tara care pot sa dovedeasca ca Ortodoxia si Romania sunt capabile sa acopere si aceasta dimensiune.
Ortodoxia e prezenta de multa vreme in Europa: ne gandim la greci, care nu erau decat muncitori in cea mai mare masura, dar apoi ne gandim la diaspora rusa, si trebuie sa avem smerenia sa spunem ca noi, romanii ortodocsi, am ajuns mai tarziu in Europa. Asa ajungem acum in Uniune, ceva mai tarziu, dar putem sa implinim sau chiar sa desavarsim ceea ce ne este dat noua, alaturi de alti balcanici. Suntem pe cale, in sfarsit, sa avem o reprezentanta la Bruxelles, si pentru asta trebuie sa multumim in primul rand bisericii, dar si statului, care a pus umarul pentru lucrul acesta.
Noi ne intrebam daca ortodocsii vor rezista la impactul cu bunastarea. Pentru mine, credinta romanilor se va verifica atunci cand le va merge foarte bine. Atunci cred ca o sa demitizam ideea ca o anumita lipsa de cultura, o anumita saracie ne-ar predispune sa fim ortodocsi crestini, asa cum cred altii despre noi.
CIPRIAN CÂMPINEANUL, PS Episcop Vicar-Patriarhal, Patriarhia Romana
Biserica Ortodoxa Romana si integrarea europeana
Organizarea acestui seminar international este foarte actuala. In contextul in care se vorbeste atat de mult despre iminenta integrare a Romaniei in UE, noi, reprezentantii bisericii (nu ma refer numai la ierarhi si preoti, ci si la toti credinciosii care compun biserica) nu putem sta deoparte. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat in toamna anului trecut ca in cursul acestui an o conferinta anuala sa fie dedicata tocmai acestei problematici: Biserica Ortodoxa Romana si integrarea europeana. Un prilej foarte potrivit ca preotii si ierarhii sa dezbata tocmai ceea ce presupune aceasta integrare a Romaniei in UE: provocari, sanse si fel si fel de probleme care se ivesc. Asa incat, toti preotii Patriarhiei Romane au avut posibilitatea sa se informeze: ce inseamna Uniunea Europeana si structurile acesteia, care sunt provocarile in fata carora se va gasi biserica noastra in curand, care-i sunt sansele, indeosebi in ceea ce priveste marturisirea credintei ortodoxe autentice, si, de asemenea, care vor fi problemele pe care va trebui sa le infruntam. Integrarea Romaniei in familia statelor europene nu presupune numai avantaje, ci si foarte multe probleme, indeosebi de natura duhovniceasca, spirituala.
Noi am marturisit intotdeauna si marturisim ca suntem parte din Europa, prin urmare Ortodoxia este o prezenta vie si dinamica in Europa de Est de 2.000 de ani, dar este si o realitate in Europa Occidentala, cel putin de aproape un secol si jumatate. Fie ca este vorba de Biserica Romana, Biserica Ortodoxa Rusa, de Patriarhia Ecumenica sau celelalte biserici, Ortodoxia a fost marturisita in spatiul occidental catolic si protestant intr-o maniera pozitiva, intrucat s-au creat sansele de a face cunoscuta spiritualitatea indeosebi a Bisericii Ortodoxe Rasaritene.
Cred ca aceste dezbateri vor fi constructive pentru toti, intrucat trebuie sa intelegem ca, in noul context european, va trebui sa gasim caile cele mai bune de convietuire pasnica, frateasca, in care diferentele doctrinare sa nu fie motiv de dispret sau de incitare la ura sau la izolarea unuia sau a celuilalt. Biserica a fost si ramane aceeasi, este trupul tainic al lui Hristos, este un asezamant divin uman, ea se adapteaza vremurilor pe care le parcurge, dar niciodata nu poate sa faca rabat de la doctrina si morala care izvorasc din Evanghelia Mantuitorului Isus Hristos.
KATJA PLATE, Fundatia Konrad Adenauer, Berlin
Aspectul religios pe axa Bucuresti-Bruxelles
Religia a fost si este un element central al culturii si civilizatiei. Religiile au o influenta deosebit de importanta asupra atitudinii si actiunilor oamenilor care traiesc intr-o anumita societate. Acest lucru este cu atat mai evident cu cat, in multe domenii ale vietii, influenta bisericii devine prezenta si in viata cotidiana - ne gandim la dieta, la post, la rugaciune etc. Orientarile religioase isi manifesta influenta si in spatiul extrareligios: ele pot influenta comportamentul electoral, dar si activitati comerciale, si determina, de asemenea, atitudinea fata de chestiuni de importanta centrala in domeniul social si etic. In acelasi timp, religiile pot motiva oamenii sa se infrunte: sa ne gandim doar la conflictele din Bosnia sau din Irlanda.
Pentru noi, interfata dintre aceste doua sfere este foarte importanta. Fundatia Konrad Adenauer este o fundatie politica, si stim ca nici politica nu este posibila fara un sistem de valori. Daca vrem ca politicul sa nu se scufunde in populism, atunci trebuie sa avem un sistem de valori solide. Fundatia Konrad Adenauer este apropiata crestin-democratiei, de aceea, pentru noi, valorile crestine sunt de importanta centrala. Stiu ca din credinta crestina nu deriva direct o gandire politica, dar credem ca principiile crestine pot fi o baza foarte solida pentru actiunea politica responsabila. Pentru noi este important ca, in toate actiunile noastre, sa pastram principiul demnitatii omului, al egalitatii intre oameni, sa recunoastem imperfectiunea omului si ca noi putem sa contribuim in mod decisiv la ameliorarea conditiei umane.
Cu putin timp inainte de aderarea Romaniei la UE, activitatea noastra castiga o dimensiune in plus, si anume, trebuie sa ne intrebam in ce masura se va reflecta aspectul religios pe noua axa Bucuresti-Bruxelles, in noile conditii ale integrarii europene. Contactele intre BOR si bisericile occidentale nu sunt inca suficiente. Nu stim deocamdata care este pozitia BOR fata de Constitutia europeana, fata de directiva bisericii si serviciile prestate de biserici, de aceea ma bucur foarte mult sa pot participa la conferinta dvs. aici si sa beneficiez de pe urma experientei dvs. La 16 octombrie, Fundatia Konrad Adenauer va organiza la Berlin o conferinta specializata, cu titlul Inainte de aderare, provocari la adresa Bisericilor Ortodoxe Romana si Bulgara. Aceleasi intrebari pe care le propunem azi le vom relua si in acea conferinta.
Mesajul Presedintelui Romaniei, TRAIAN BASESCU
Doresc sa transmit un salut cordial tuturor participantilor la acest seminar international, organizat de Fundatia Konrad Adenauer - biroul din Bucuresti, si Parohia Stavropoleos, care continua seria dezbaterilor si colocviilor privitoare la relatia dintre biserica si stat, integrare europeana si dimensiunea spirituala a vietii publice, gandire teologica si actiune sociala. Fundatia Konrad Adenauer, a carei activitate a sustinut inca din 1991 consolidarea democratiei si a statului de drept in Romania, dezvoltarea economica si sociala, promovarea dialogului social si a programelor civice pentru tineri, isi asuma astfel misiunea de a oferi un cadru de intalnire si dezbatere intre specialisti din diferite domenii si membri ai diferitelor confesiuni. Organizarea unui seminar international cu tema Ortodoxia in Europa in pragul aderarii Romaniei la UE are menirea de a contribui la reflectii asupra vocatiei europene a Ortodoxiei si a rolului bisericii intr-o societate pluralista. Consider ca mostenirea culturala a Ortodoxiei, vizibila si aici, la Mogosoaia, ctitorie a voievodului martir Constantin Brancoveanu, si capacitatea sa de a lua parte consistent si legitim la binele comun al intregii societati reprezinta fundamentele unei prezente convingatoare in spatiul Europei unite. Eliberate de povara trecutului, valorile specifice ale Ortodoxiei, ale Ortodoxiei latine in cazul Romaniei, sunt chemate sa participe la dezbaterea publica pe teme de interes major. Sunt convins ca acest seminar este un bun prilej de a discuta astfel de teme, legate de identitatea Ortodoxiei si de relatiile sale cu celelalte confesiuni in planul ecumenic si al actiunii sociale.
Multumesc Fundatiei Konrad Adenauer, biroului sau de la Bucuresti, pentru incurajarea dialogului dintre reprezentantii bisericilor si istorici, filosofi si sociologi, oameni politici, in vederea unei reale comunicari si a unei constructii sociale comune.
RADU PREDA, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Cluj-Napoca
Teologia sociala ortodoxa sau subsidiaritatea externa a bisericii
Teologia sociala ortodoxa este o formula tanara, supusa, ca orice noutate ideatica si institutionala, unor boli tipice copilariei. Aceasta formula s-a nascut involuntar, in cursul procesului de aplicare a Declaratiei de la Bologna, care a facut ca Facultatea de Teologie, nu numai ortodoxa, ci toate celelalte care fac parte din sistemul de stat, sa nu-si mai poata permite dublele specializari in formula pe care o practicau pana acum. Pana nu demult, practicam teologia sociala in formula ei de teologie-asistenta sociala. Nici aceasta combinatie de teologie-asistenta sociala nu a fost scutita de ambiguitati si chiar de conflicte. Nu am lamurit de la inceput, dupa ‘90, cand s-a infiintat aceasta sectie, la ce bun sa formam astfel de oameni cu specializare dubla: se pot incadra ei realmente in piata muncii, corespund unor asteptari de pe aceasta piata? Ce sunt ei: hibrizi, misionari, pe jumatate teologi, pe trei sferturi asistenti sociali? Aceasta dilema, aparent superficiala, se reflecta in cifrele statistice: n-am reusit sa incadram miile de asistenti sociali teologi la propriu in institutiile de profil, astfel incat cota cea mai mare de reorientare profesionala este chiar la acest capitol. Adica, cel mai mare numar de absolventi de Teologie care si-au schimbat profesia sunt din aceasta categorie, de absolventi de teologie-asistenta sociala. Or, aceste date statistice ne pun pe ganduri: inseamna ca nici noi n-am oferit ceva care sa fie viabil in viata reala si nici cei care s-au lasat formati de noi n-au reusit sa se impuna ca atare, cu o oferta noua, alta decat cea a asistentilor sociali pur si simplu. Aceasta formula combinata de teologie-asistenta sociala n-a dus pana acum la un succes social misionar evident al bisericii. Asadar, teologia sociala este formula pe care au adoptat-o facultatile de teologie in momentul in care n-au mai putut sa-si intituleze sectiile respective teologie-asistenta sociala.
O sa vi se para ca e doar o chestiune de cuvinte; nu e chiar asa, pentru ca cel putin in spatiul ortodox, printr-o hotarare a Sinodului, s-a luat cont de aceasta modificare si, in acelasi timp, s-a infiintat o noua disciplina teologica, o catedra noua. Importanta acestui aparent joc de cuvinte este insa enorma, pentru ca am trecut de la mentalitatea si practica unei gandiri sociale ca asistenta (adica modul de implicare sociala al bisericii s-ar reduce doar la asistarea celor nevoiasi, handicapati, cu nevoi de orice fel) la un concept mai larg al implicatiei sociale, care cuprinde mult mai multe teme si aspecte, unde cuvantul, indrumarea si implicarea bisericii sunt mai mult decat necesare. Asa ca nu putem decat sa salutam aceasta evolutie pozitiva, partial involuntara. Dar pentru a valorifica aceasta oportunitate trebuie sa ne lamurim in primul rand care este locul teologic al teologiei sociale. Este o disciplina practica, este una istorica, este o disciplina sistematica? Nu poti raspunde foarte usor la aceasta intrebare, tocmai pentru ca fiecare disciplina isi va apara cu ferocitate frateasca autonomia si importanta. Pentru prima data ne punem problema unei interdisciplinaritati din capul locului; nu este o interdisciplinaritate pe care o castigam metodologic, ulterior, ci din start, in actul de nastere al acestei discipline. Ca sa nu mai spun ca interdisciplinaritatea aceasta se refera si la dialogul acestei discipline cu stiinte neteologice, precum sociologia, stiintele politice sau doctrinele economice. Este o dubla interdisciplinaritate, care face ca teologia sociala sa fie pe de o parte rastignita intre mai multe tendinte in interiorul teologiei, iar in ansamblu sa fie o disciplina care, in mod mult mai vadit decat toate celelalte discipline teologice, trebuie, e obligata sa intre in dialog cu stiintele profane. Noi nu avem o teologie sociala pentru ca vrem sa asistam societatea in durerile pe care caderea in pacat le atrage dupa sine, deci teologia sociala nu este un fel de analgezic eclezial la tusea ontologica a umanitatii.
Am fost anul trecut la un seminar la Craiova si un episcop vicar foarte vocal mi-a spus: noi n-avem nevoie de teologia sociala, liturghia e teologia sociala! Nimeni nu pune sub semnul intrebarii centralitatea spiritului si spiritualitatii in biserica. Dar, pe masura ce noi accentuam dimensiunea spirituala, cu atat parca, fara sa declaram asta expres, diabolizam tot ceea ce nu face parte in mod direct din zona respectiva. Cu alte cuvinte, mult citata liturghie de dupa liturghie devine redundanta, adica nu se aplica niciunde; eventual, liturghia de dupa liturghie e masa pe care o dai cuiva dupa parastas, adica e prelungirea aceea, apendixul gastronomico-comunitar de dupa momentul liturgic. Liturghia de dupa liturghie e tot ceea ce face biserica inainte si dupa liturghie; asta mai inseamna si taina fratelui, inseamna sacrificiul pe altarul iubirii de aproapele, de aceea are mai multe definitii care toate incearca la un loc sa circumscrie dimensiunii spirituale ceea ce nu in mod evident si explicit face parte din aceasta dimensiune. Teologia sociala nu este o forma de autosecularizare a teologiei, ci dimpotriva, o forma de a lua in serios lumea, redandu-i acesteia definitia de creatie. Si ca sa redai lumii statutul de creatie trebuie s-o iei deocamdata, pe lumea asta, asa cum este ea. Cu alte cuvinte, daca teologia morala pleaca de la premisa ca lumea trebuie sa fie cum vrem noi, teologia sociala pleaca de la premisa ca, deocamdata, lumea este asa cum vrea ea, in autonomia ei, ingaduita de Dumnezeu.
Cu ce se ocupa totusi, concret, teologia sociala? O sa enumar doar cateva teme, de o crasa banalitate sociala. Plec de la definitia ca o societate nu este mai buna sau mai rea din perspectiva crestina, ci ea este pur si simplu. Iar pacatul sau slabiciunea umana se manifesta constant de la Cadere si pana astazi, astfel incat noi nu avem o ierarhie a raului unei societati in ansamblul ei. De aceea nu putem spune ca astazi societatea e mai rea decat pe vremea Sf. Ioan Gura de Aur, unde existau pacate similare. Incepem sa regretam ca nu ne-am nascut pe vremea Sfintilor Trei Ierarhi, dar, in acelasi timp, sa consideram ca suntem intr-o societate damnata, care sta in fata iminentului ei sfarsit si ca noi, in cel mai bun caz, am putea fi profetii acestui sfarsit, tragand-o de maneca rationalitatii ei autosuficiente. Atitudinea noastra va fi una de permanenti ciocli ai lumii, care intre timp isi va fi pierdut calitatea de creatie. Avem toate elementele care ne-ar putea duce la aceasta fatala eroare: pluralismul de opinii, pluralismul atitudinilor morale, diviziunile care trec chiar si prin sanul familiilor, pluralismul politic, criza economica, lipsa compasiunii, dezintegrarea structurilor sociale cunoscute, fuga capitalului de-o parte si de alta a lumii, somajul etc. Or, nu-i chiar asa. Sunt momente de mare cumpana ale umanitatii astazi, mai cu seama in domeniul geneticii. Asistam, prin globalizare, la o subculturalizare masiva, adica la o aliniere a umanitatii in jos. Asistam, prin evolutia tehnica, la o seama de reformulari ale umanului in sine, astfel incat, daca lasi un om fara electricitate o luna se sinucide. Sunt o seama de dependente care aproape ca schimba definitia antropologica. Asadar, temele teologiei sociale ortodoxe ar fi structurile sociale ca atare - sa acordam o atentie mai mare modului in care se inlantuie structural viata comunitara si individuala a crestinului, in general a omului, de la mediul restrans al familiei, trecand prin cel al scolii, al spatiului de munca, al spatiului de divertisment, si terminand cu structurile sociale ale bolii, structurile sociale ale saraciei si cu structurile insotirii in ultima faza a vietii. Dupa aceea sunt politicile sociale, modul in care se aplica sau nu se aplica. In fine, celelalte dileme ar mai putea fi politicile viului, toata problematica cu bioetica, o zona in care, iarasi, fara interdisciplinaritate nu putem sa ne dam cu parerea. E clar ca nu putem face aproape nimic fara opinia avizata a specialistului, deci interdisciplinaritatea este obligatorie. O tema mare este globalizarea, cu toate aspectele ei economice, morale s.a.; o alta tema este proiectul cultural al credintei. Deci in teologia sociala nu intra doar aspectele negative, nu tratam doar ceea ce inseamna handicapul lumii, ci si excelenta lumii si ceea ce ea are bun. Toata tematica memoriei, a patrimoniului, toate astea intra intr-o viziune sociala coerenta. Si, in fine, o tema care in contextul nostru este de maxima relevanta: ce e UE din perspectiva unei teologii sociale? Probabil ca actorii teologiei sociale sunt parohia, colaborarea dintre preot si laic.
Ajung la ultima parte, la subsidiaritatea externa a bisericii. In momentul in care noi pretindem, la nivel social, aplicarea unor principii cum ar fi cel al justitiei, al egalitatii de sanse, al fortei argumentului, in momentul in care pretindem de la stat sa se comporte subsidiar, iar noi, in interiorul comunitatii de credinta, nu aplicam deloc aceste principii sau doar atunci cand ne convin, e clar ca e o problema. Eu nu pot sa fiu un model social sau cititor al realitatilor sociale daca nu le citesc in primul rand pe ale mele.
RADU CARP, Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti
Dimensiunea politica si religioasa a subsidiaritatii in context romanesc
Ideea de subsidiaritate are un fundament diferit fata de alte concepte politice, datorita faptului ca se inspira dintr-o religie, si nu din ideologiile modernitatii. Subsidiaritatea este conceptul de baza al crestin-democratiei europene, neputand fi asimilata liberalismului sau social-democratiei: energiile persoanei, in viziune crestin-democrata, nu trebuie suprimate, sub pretextul distribuirii lor inegale (ca in cazul liberalismului), dar nici nu trebuie ignorate (ca in cazul conceptiilor care stau la baza welfare state/ statului asistential).
Subsidiaritatea porneste de la distinctia dintre colectivitatea componenta si cea compusa, aflata la un nivel inferior; aceasta din urma poate fi declarata cu titlu subsidiar competenta pentru rezolvarea anumitor probleme. Repartitia competentelor se poate face in avans, prin dispozitia unei norme aflate in varful ierarhiei (Constitutia) sau ex nunc, ulterior, dupa ce colectivitatea compusa a actionat deja fara sa fi fost in mod expres abilitata.
Se pune intrebarea daca subsidiaritatea este un principiu care se refera numai la raporturile intre UE si statele membre. Suntem inclinati sa credem ca aceasta interpretare nu mai este cea adecvata. Prin comparatia felului in care subsidiaritatea a fost definita in Tratatul de la Maastricht si in Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, observam ca s-a adaugat dimensiunea regionala si cea locala. in plus, noul Tratat are anexat un Protocol privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii al carui Preambul specifica faptul ca deciziile trebuie luate "cat mai aproape de cetatean". Desigur, noul Tratat nu este inca in vigoare si a generat multiple controverse, insa aceste dispozitii arata foarte clar tendinta pe plan european de a nu mai privi subsidiaritatea ca fiind limitata la sfera relatiilor intre UE si statele membre, ci ca pe un principiu care se poate aplica la mai multe nivele de organizare politica.
Nu s-a mers atat de departe incat sa se impuna introducerea principiului subsidiaritatii in legislatiile statelor europene. Asadar, nici un stat membru al UE nu are obligatia expresa de a aplica principiul subsidiaritatii in relatiile dintre autoritatea centrala si cea locala, insa, in eventualitatea in care o face, faciliteaza o relatie mai bine structurata cu institutiile Uniunii Europene. Intrarea in vigoare a Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa va face ca dezbaterea asupa necesitatii introducerii subsidiaritatii la nivel national sa fie relansata.
Consideram ca subsidiaritatea se poate aplica numai intre parteneri egali. Trebuie intarita dimensiunea coordonarii atunci cand discutam despre raporturile intre stat si autoritatile locale, in detrimentul subordonarii, atat de raspandita in momentul de fata si legiferata ca atare.
Punerea in aplicare a subsidiaritatii la nivel politic ar scoate in evidenta si mai bine rolul fundamental al comunitatilor religioase locale. Acestea ar putea fi implicate mult mai eficient in definirea politicilor guvernamentale care vizeaza intarirea autonomiei locale.
Principiul subsidiaritatii trebuie, de asemenea, si mai ales, aplicat la nivel cultural si educational. Aceste niveluri nu pot fi coordonate eficient exclusiv de la nivelul administratiei centrale. Initiativele locale ar trebui mai mult incurajate in aceste domenii.
Este necesar ca autonomia universitara sa fie regandita tot pe baza aplicarii principiului subsidiaritatii, mai ales in ceea ce priveste dimensiunea financiara a acestei autonomii, dar si in privinta luarii deciziilor care privesc organizarea vietii universitare.
Subsidiaritatea ar trebui pusa in valoare si in privinta raporturilor intre regiunile de dezvoltare (in masura in care statutul acestora va fi mai bine definit) si autoritatile administratiei locale.
S-a considerat deseori ca subsidiaritatea este un concept strain spatiului public romanesc, datorita faptului ca ar fi de inspiratie exclusiv catolica, argumentandu-se astfel ca introducerea acestui principiu ar fi o forma fara fond. Respingem asemenea interpretari, datorita faptului ca subsidiaritatea este echivalentul politic al autocefaliei, acceptata ca principiu de functionare al Bisericii Ortodoxe. Biserica Catolica a preluat acest principiu atunci cand a fost necesar sa contureze o doctrina sociala care sa ii justifice interventia in sfera publica, iar ulterior oamenii politici au descoperit cat de relevanta poate fi subsidiaritatea pentru organizarea unei societati statale, ceea ce a facut ca subsidiaritatea sa devina in primul rand un concept politic. Nu exista nici un impediment ca acest parcurs sa fie reeditat si in Romania prin intermediul unui proiect politic de inspiratie sociala crestina.
in opinia noastra, exista patru caracteristici ale principiului subsidiaritatii:
1) centralitatea omului capabil sa fie responsabil pentru deciziile sale;
2) competenta primara de a identifica resursele si modalitatile de sustinere a vietii proprii si a familiei revine persoanei ca atare (singularis hominibus), ceea ce inseamna ca statul sau orice organism social nu au voie sa intervina nesolicitati;
3) statul este binevenit si solicitat sa intervina in momentul in care persoana sau comunitatea mica nu fac fata rezolvarii propriilor necesitati;
4) dupa restabilirea capacitatilor persoanei sau ale comunitatii de a se descurca independent - dupa formula "te ajut ca sa te ajuti" -, statul are datoria sa se retraga, adica nu trebuie sa-i controleze sau sa-i supravegheze pe cei pe care ii asistase inainte.
Altfel spus, prin subsidiaritate se intelege acel raport al statului cu societatea care, plecand de la premisa fundamentala ca persoana sau comunitatea civila sau cea religioasa sau de orice fel sunt deplin constiente si responsabile, nu intervine nesolicitat si nedorit, atata vreme cat sunt respectate cadrele legale. Mai departe, solicitat sa intervina, adica sa ajute - ceea ce nu este totuna cu preluarea integrala si definitiva a sarcinii persoanei sau comunitatii care solicita ajutorul - prin mijloacele sale specifice, statul nu trebuie sa actioneze substitutiv. Subsidiaritatea nu este totuna cu substitutia. Subsidiaritatea nu vrea sa genereze dependente sau alte forme de conditionare reciproca pe termen lung. Principiul acesta, atunci cand este aplicat, se concretizeaza in termeni de parteneriat, cum ar fi cei dintre sfera publica si cea privata.
Pentru a fi mai concreti, credem ca subsidiaritatea nu se aplica doar raportului persoana-societate, mare-mic, puternic-slab, stat-comunitate locala, ci si, sau mai ales, raportului dintre doua entitati diferite ca structura, legitimare si finalitate, asa cum este cazul celui dintre biserica/culte religioase si stat. La rigoare, pentru a nu transforma colaborarea in colaborationism, raportul biserica-stat (generic formulat) nu poate fi altfel decat subsidiar. Adica: biserica este autonoma in ceea ce priveste necesitatile si rigorile ei interne de baza, dar poate cere asistenta din partea statului atunci cand, avand in plan un proiect cu implicatii sociale majore, nu il poate duce la capat de una singura. in acel moment, in care statul este solicitat, raspunsul acestuia nu este facultativ, dar nici nu poate fi inteles, atunci cand este pozitiv, drept o favoare. in opinia noastra, statul nu se poate refugia de campul social din care fac parte si bisericile sau confesiunile religioase, alaturi de toate celelalte forme de asociere, pretextand lipsa resurselor financiare sau a vointei politice. Daca din perspectiva sferei private sau a institutiilor de interes public (ceea ce nu inseamna ca isi pierd, in raport cu statul ca expresie prin excelenta a sferei autoritatii publice, caracterul privat, adica autonom), cererea adresata statului corespunde principiului subsidiaritatii, raspunsul statului trebuie sa corespunda celui al solidaritatii, o alta valoare de baza a doctrinei sociale crestine pe care o consideram aplicabila politic in momentul actual. Daca statul intelege sa isi exercite autoritatea doar la nivelul recoltarii impozitelor de la populatie, atunci orice initiativa caritabila din partea bisericii solicita vehement constiinta sociala a personalului din aparatul de stat.
Subsidiaritatea este forma practica, structurala, prin care deciziile politice castiga in transparenta si reprezentabilitate prin faptul ca acestea sunt aduse mai aproape de cetateni. Peste limitele exercitiului politic, subsidiaritatea este baza oricarei actiuni publice. Un exemplu il reprezinta comunitatile religioase. intreg angajamentul social al comunitatilor religioase trebuie vazut ca atare: ca forme subsidiare de a veni in intampinarea nevoilor si crizelor unei societati din ce in ce mai putin secondate de institutiile unui stat in deriva. Acest efort subsidiar trebuie mentinut si dupa ce, speram, sistemele de protectie sociala din Romania vor incepe sa functioneze mai bine. Comunitatile religioase pot contribui decisiv la formarea unei constiinte potrivit careia asistenta statului nu inseamna degrevarea celui asistent de obligatia comunitara de a presta o munca sau un serviciu.
RUDOLF UERTZ, Fundatia Konrad Adenauer, Sankt Augustin
Etica sociala ortodoxa si provocarea UE
La 1 ianuarie 2007 Romania va adera la UE. Intre cerintele care vor fi introduse se numara si consolidarea democratiei si aplicarea cu consecventa a principiilor statului de drept. Coruptia in Romania este inca mare si cadrele comuniste vechi sunt inca active, iar confruntarea cu trecutul, chiar si in sanul bisericii, este un fenomen care trebuie abordat.
BOR a intreprins eforturi semnificative pentru a intampina nevoile din tara dvs., dar activitate sociala este doar o parte a prezentei bisericii in viata sociala si politica. BOR trebuie sa aiba o etica sociala proprie, ca o disciplina de sinteza care sa se confrunte cu aspectele culturale, economice, politice moderne si sa le reflecte prin prisma valorilor crestine.
Reorientarea in etica sociala nu trebuie sa fie insa doar apanajul unor clerici teologi si cercetatori, ci sa cuprinda in- treaga Ortodoxie romana. Baza teologica a eticii sociale este iubirea aproapelui; iubirea aproapelui si iubirea lui Dumnezeu sunt de nedespartit si ele reprezinta marturia credintei noastre. Ortodoxia si ortopraxia sunt indisolubile - aceasta este convingerea bisericilor atat in Apus, cat si in Rasarit, numai consecintele acestei convingeri sunt diferite.
De multe ori constatam ca in biserica Rasaritului nu exista o structura distincta care sa acopere aspectele vietii sociale. Pe noi ne intereseaza acum care sunt cerintele, in anul 2006, la adresa BOR. Prin integrarea Romaniei in UE, tara si populatia sunt confruntate cu un sistem de valori care nu a fost inca suficient reflectat in Ortodoxie. Subiectivismul, personalitatea, individualitatea, dezvoltarea de jos in sus sunt teme proprii Occidentului, iar in Ortodoxie, de obicei, structurile sunt implementate de sus in jos. Aceste doua filosofii au consecinte si rasfrangeri foarte diferite in viata concreta. Si Occidentul a trebuit sa se confrunte de-a lungul secolelor cu subiectivismul si obiectivismul, cu integrationismul si exclusivismul, si s-a incercat gasirea unei cai care, pana la urma, ne-a condus la o ordine sociala liberala. Bazele statelor UE sunt niste valori si norme juridice tipice pentru acest spatiu si pentru biserica apuseana: statul de drept, separatia puterilor, economia de piata, ordinea sociala, subsidiaritatea, separarea dintre biserica si stat. Crestinatatea in Europa de Vest si in mediul anglo-saxon a contribuit foarte mult la elaborarea unei ordini sociale liberale. Biserica Catolica a recunoscut ca statul democrat nu ingradeste si nu limiteaza in nici un fel libertatea de credinta si libertatea bisericilor. Dimpotriva, a recunoscut ca statul democratic garanteaza mult mai bine aceste valori decat sistemele totalitare, cele monarhice, care aveau sisteme de suprimare foarte eficiente.
Sigur, Biserica Catolica a avut rezerve teologice care au fost ancorate in traditionalism. Dar totusi, invatatura sociala a bisericii a facut pasi importanti si aceasta miscare a fost cea care a dus la o ordine democratica. Laicii mireni au fost cei care i-au determinat pe clerici sa accepte anumite principii democratice si etice. Ordinea liberala, pluralista, nu mai traieste, ca ordinea veche, din colaborarea institutionala dintre biserica si stat, dintre sefi de stat si patriarhi, dintre cler si politic, ci traieste prin angajamentul social al cetatenilor. Crestinii, in calitate de politicieni, de cetateni, sustin in continuare biserica, dar in chestiunile de ordin social ei isi asuma singuri raspunderea pentru actele lor. In bisericile occidentale, s-a facut o diferentiere intre biserica in sens pastoral si liturgic si biserica implicata in domeniul social. Si biserica a aplicat cu greutate principiul subsidiaritatii. Pana in 1965 chiar si Biserica Catolica a avut probleme in a recunoaste drepturile fundamentale ale omului. Intr-o evolutie de 150 de ani am reusit sa ne deschidem intr-atat, incat sa speram ca si Ortodoxia poate sa parcurga acelasi drum. Sper insa sa nu fie necesari alti 150 de ani.
Se incearca gasirea unui drum spre modernitate, chiar daca se paseste in aceeasi traditie. Ordinea moderna pluralista este considerata fireasca si intrebarea este in ce masura poate fi sustinuta si promovata aceasta modernitate de catre traditia ortodoxa. Intrebarea pe care v-o pun se refera tocmai la aceste rezerve ale Bisericii Ortodoxe cu privire la drepturile liberale ale omului, la principiile economiei de piata. Conciliul Popular, un for al clericilor de diferite nivele si al laicilor rusi, a refuzat drepturile liberale ale omului asa cum sunt ele cunoscute de catre noi si au spus ca aceste drepturi liberale vor descompune societatea, vor distruge sufletul omului. Ortodoxia trebuie sa vada care este acea parghie sistematica pe care doreste sa o activeze pentru a reusi modernizarea.
Am analizat intreaga filosofie si pozitie a catolicismului pana in 1965 si mi-am dat seama cat de dificil a fost acest proces; problema nu este teologia, ci teologia legata de istorie. Istoria este reala, exista legi ale istoriei care poate sunt mai dificil sau mai tarziu asimilate de biserica, dar cred ca este vorba de principii la care trebuie sa ne gandim: vrem sa le refuzam acum si in veac sau vrem totusi sa le acceptam? Pentru biserica este important consensul intre conceptia despre viata personala a omului in societate, stat si sistem juridic. Trebuie sa ne gandim cum putem sa aplicam porunca biblica a iubirii aproapelui, care este valabila pentru individ in mediul nostru inconjurator nemijlocit, si sa ajungem la o aplicare generala in plan social. Aici ne ajuta documentele patristice ale episcopilor Augustin, Toma si ale celorlalti Sfinti Parinti, e drept nu in toate privintele. Textele sfinte se citesc altfel daca suntem ancorati in realitate, daca suntem critici, decat daca le-am asculta doar ca pe niste vorbe sfinte venite de sus. Cu alte cuvinte, exista o mare provocare, o mare tensiune intre nivelul teologic academic si baza bisericii. Dar nu este numai o problema a Ortodoxiei, ci a bisericii in general in Europa.