Scoala de Vara de la Sighet 2006

ANA BLANDIANA

Poate fi invatata memoria?

Deschiderea celei de-a noua editii a Scolii de Vara de la Sighet este prin durata pe care o reprezinta un succes in sine, nu numai al perseverentei si solidaritatii (notiuni cu un continut aproape necunoscut in Romania) care au facut-o posibila, ci mai ales prin construirea unui mecanism - rodat pe parcursul acestor ani - de predare in sens scolar si de invatare a memoriei perioadei comuniste catre si de catre generatiile care nu au trait-o. Memorialul in care ne aflam si Scoala de Vara, pe care o deschidem pentru a noua oara acum si care este o forma de eficienta a acestuia, tine in viata mea locul unor carti nescrise, dar este el insusi o carte, o carte de invatatura in intelesul pe care il dadeau acestei locutiuni cronicarii, un manual de memorie, mai precis un abecedar pentru invatarea alfabetului recuperarii memoriei.

Pentru ca una dintre cele mai mari victorii ale comunismului - o victorie de a carei importanta ne-am dat seama intr-un mod dramatic abia dupa 1989 - a fost crearea omului fara memorie, a omului nou, a omului cu creierul spalat, care nu trebuia sa-si aminteasca nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a facut inainte de comunism. Memoria este o forma de adevar si ea trebuia distrusa pentru a se putea distruge sau manipula adevarul. Distrugerea memoriei - crima in acelasi timp contra naturii si contra istoriei - este opera primordiala a comunismului.

Realizarea Memorialului Sighet n-a fost pentru noi un scop in sine, ci un mijloc. Nu ne-am propus sa realizam o capodopera de muzeografie in care crimele istoriei recente sa fie aranjate artistic si stiintific pe niste rafturi unde sa se depuna grabit praful indiferentei contemporane. Ceea ce ne-am propus si am cautat cu disperare a fost un mijloc de resuscitare a definitiei unei generatii care, spalandu-i-se creierul, nu mai stia nici de unde venea, nici spre ce se indrepta, o generatie incapabila sa transmita generatiilor urmatoare ceea ce era de transmis. Scoala de Vara a Memorialului Sighet este locul in care tinerii invata memoria pe care nici scoala, nici parintii lor nu au fost in stare sa le-o transmita. Intr-o adevarata pedagogie a neuitarii, ei citesc aici documente, vad imagini, asculta analize si marturii despre monstruoasele mecanisme ale functionarii istoriei in ultima jumatate a secolului 20 pe baza urii de clasa si a reprimarii celor mai elementare drepturi ale omului, pe baza urii inteleasa ca un combustibil al istoriei.

De altfel, ura si fanatismul continua sa existe chiar dincolo de disparitia formelor institutionale in care au proliferat. Caci, intr-adevar, comunismul a disparut ca sistem, dar nu ca metode si mentalitati, astfel incat analizarea lui este un proces la fel de util pentru trecut si pentru viitor. Este destul sa ne gandim ca membrii organizatiilor teroriste din deceniile 6, 7, 8 se antrenau in tabere militare si campuri de tragere din Europa de Est utilizand arme de provenienta ceha si sovietica, pentru a intelege ca studiul comunismului si al metodelor sale poate fi folosit si ca un instrument inteligent de intelegere si rezolvare a problemelor mai recente ale lumii.

Iata unul din argumentele care au dus in urma cu noua ani la completarea proiectului Sighet prin Scoala de Vara (rectorul ei este Stéphane Courtois), o adevarata deschidere spre viitor a Memorialului, completand cercetarea si prezentarea adevarului prin mijloacele transmiterii lui spre generatiile care vin.

Astfel, intregit prin Scoala de Vara, Memorialul de la Sighet reprezinta locul si mijlocul prin care adolescentii de azi, neatinsi de aripa intunecata a malformarii trecute, invata ceea ce propriii lor parinti n-au stiut sa le spuna: ceea ce sunt ca rezultat genetic al istoriei si ceea ce pot deveni, ca opere ale lor insile. Prin Scoala de Vara, Muzeul Memorial devine un muzeu viu, o institutie a memoriei, facand sa treaca de la o serie umana la alta adevarurile in absenta carora nu se poate inainta. Prin Scoala de Vara, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei paraseste peretii inchisorii din Sighet pentru a se muta intre tamplele celor - pana acum - 900 de tineri, incercand sa inteleaga istoria pentru a se intelege pe ei insisi.

Nu numai existenta Scolii de Vara, ci si procentajul tinerilor in publicul vizitator al muzeului (peste 40%), grupurile de elevi, studenti ai unor facultati de istorie din Romania si Germania care vin pentru a-si tine cursurile sau a face practica in muzeu, tot mai numeroasele teze de licenta avand ca tema Memorialul si tematica sa, transforma Memorialul intr-o veritabila institutie de invatamant. Idealul ar fi, daca am dispune de suficiente fonduri, ca printre participantii la Scoala de Vara sa se numere tineri provenind si din alte tari decat Romania si Republica Moldova, veniti sa-i asculte pe profesorii specialisti in istoria comunismului sositi din Franta, Anglia, Germania, Statele Unite si, desigur, din celelalte tari foste comuniste. S-ar face astfel un pas inainte spre apropierea celor doua Europe care, pentru a deveni cu adevarat una singura, ar trebui - inainte de a se uni - sa se cunoasca si sa isi puna in comun nu numai economiile, ci si obsesiile.

Institut de cercetare, de muzeografie si de invatamant in acelasi timp, - si, prin concomitenta acestor trei caracteristici, institutie unica in felul sau - Memorialul de la Sighet nu este o institutie de stat, ci o realizare a societatii civile din Romania si o dovada ca aceasta societate civila a reusit sa renasca.

In numele acestei societati civile distruse intr-un mod atat de programatic si care se reface atat de greu, Memorialul si Scoala sa nu pledeaza pentru sau impotriva unei anumite culori politice, ci pentru nevoia de adevar si de respect al fiintei umane. Nici o ideologie din lume nu va putea legitima o crima, si intr-o crima politica nu este vorba de raportul dintre dreapta si stanga, ci de cel dintre victima si calau. Distrugerea memoriei care cuprindea si aceste adevaruri a fost obsesia si scopul comunismului. Caci, spre deosebire de toate dictaturile si terorile istoriei lumii, comunismul nu pretindea supusilor sai doar sa fie supusi, le pretindea si sa fie fericiti ca sunt supusi. Umilinta si aberatie pe care numai memoria le putea impiedica, pentru ca memoria este scheletul oricarei societati si, in masura in care ea este distrusa - iar comunismul aproape a reusit aceasta performanta -, societatea devine un monstru moale, dezarticulat, modelabil de catre fantezii oricat de criminale.

De altfel, toate aceste idei, sustinute si urmarite de noi de ani de zile, primesc in atmosfera vietii publice romanesti de azi valente noi si ecouri amplificate.

Memoria, iesita in sfarsit din umbra ilicita a intereselor uitarii, este cea care a dezlantuit toate pasiunile, toate surprizele, toate exultarile, toate dezamagirile, toate spaimele, toate sperantele, toate emotiile si toata oroarea care agita societatea noastra intrata in ebulitie.

Memoria este vartejul care scoate malurile la suprafata si pune in miscare apele moarte si urat mirositoare ale istoriei, tulburandu-le ca sa le poata limpezi. Tot ce se intampla din acest punct de vedere in jurul nostru, azi, este o dovada ca memoria poate fi resuscitata, invatata si poate deveni eficienta chiar si dupa o jumatate de secol de aneantizare.

Deschid cea de-a noua editie a "Scolii Memoriei", care, gratie Fundatiei Konrad Adenauer, functioneaza in fiecare vara la Sighet, cu sentimentul ca oferim astfel vietii publice inca o suta - a noua - de tineri inarmati cu grila de intelegere a mecanismelor de functionare a istoriei conjugate la toate timpurile, invatati sa priveasca in trecut pentru a avea perspectiva drumului de urmat.

Poate fi invatata memoria? Raspunsul este in mod hotarat DA, nu numai ca o forma de optimism, dar si ca singura cale posibila pentru a ne salva din trecut.

CONSTANTIN TICU DUMITRESCU, presedintele AFDPR, membru in Colegiul CNSAS

Ideea de dreptate, nu de razbunare

In tarile central si est-europene, regimurile comuniste s-au prabusit rand pe rand prin revolutii de catifea sau numai cu cateva victime. In tara noastra insa, asa cum se stie, pentru inlaturarea regimului comunist a fost nevoie din nou de sute de jertfe de vieti omenesti, in mare parte ale celor tineri. Cu toate acestea, cu tot acest tribut de sange nevinovat si impotriva sperantelor noastre, cei care au preluat puterea au provenit din nomenclatura comunista, din activisti de partid si, nu in ultimul rand, din cadrele Securitatii. Regimul neocomunist instalat la putere, condus de Ion Iliescu, un comunist din tata in fiu, scolit la Moscova, s-a temut in primul rand de adevar, de respectul ideii de justitie si nu a acceptat niciodata dialogul. Trebuie sa recunoastem insa ca exista un mers inainte - il putem constata cu totii -, chiar daca incetinit. Este meritul celor care am luptat pentru aceasta.

Astazi, Romania este membra NATO si spera ca de la 1 ianuarie 2007 sa fie membra a Uniunii Europene. Au ramas insa multe probleme nerezolvate. Ba, mai mult si mai grav, in cei peste 10 ani de guvernare iliesciana, coruptia de tip mafiot a permis aparitia peste noapte a sute si sute de milionari in dolari, mai toti acestia provenind din lumea securisto-comunista. Printre multe altele, ei au ajuns patronii unor trusturi mass-media, televiziunile respectivilor devenind tribune ale fostilor ofiteri de Securitate, ca si paginile ziarelor. In vreme ce multi dintre ei, si mai nou odraslele fostilor nomenclaturisti comunisti, detin demnitati si functii importante in stat. Asta ca sa nu mai vorbim de ofiterii de Securitate acoperiti.

In acest context, evenimentul la care participam astazi are o importanta deosebita pentru ca voi, sutele de tineri care ati trecut si veti mai trece prin aceasta Scoala de Vara de la Memorialul de la Sighet, veti duce facliile adevarului despre ce a insemnat tirania comunista... In pofida faptului ca s-a facut si se face totul ca, in special in scolile noastre, sa nu se vorbeasca despre aceasta perioada, desi se stie ca un popor care nu isi cunoaste trecutul nu poate construi nimic solid pentru viitor...

De aceea eu, ca fost detinut politic si ca presedinte al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, nu voi gasi niciodata cuvintele potrivite pentru a multumi doamnei Ana Blandiana, domnului Romulus Rusan, ca si domnisoarei Ioana Boca, domnilor Barlea, Ilban si celorlalti colaboratori, pentru ceea ce au realizat si continua sa realizeze aici, la Sighet, si nu numai. A fost si este nevoie de mult efort, de tenacitate si, nu in ultimul rand, de curaj. Noi, care am fost victime si martori inca vii ai ororilor comunismului, avem prin marturiile si chiar prin simpla noastra prezenta un rol esential, numai ca numarul nostru scade dramatic de la o zi la alta. Astfel, daca in 1990 Asociatia Fostilor Detinuti Politici numara peste 150.000 de membri, astazi numarul lor abia atinge 50.000. Peste 5-6 ani insa, nu vom mai fi decat cel mult cateva mii. Voi, tinerii de azi, cand veti ajunge oameni cu functii si raspunderi diferite, va veti simti mandri poate ca ati cunoscut, ati vazut, ati auzit si ati vorbit cu oameni ca noi, atunci cand nu vom mai fi. Sunt legile firii randuite de Dumnezeu.

Am sa incerc acum sa va retin atentia in privinta legii care imi poarta totusi numele, aceea a deconspirarii Securitatii si de acces la propriul dosar, sprijinita de societatea civila si in special de Alianta Civica de atunci, nominalizand-o in primul rand pe Ana Blandiana. Foarte multa lume a inteles ca, prin aceasta lege, noi am dori sa ne razbunam pe cineva. Suntem departe de a ne gandi macar la acest lucru. Asa cum marturiseam acum doua saptamani la dezvelirea monumentului de la Cluj, daca ar fi sa ne uitam in urma si sa ne amintim cum au procedat alte natiuni in cazuri similare, am vedea ca in Franta, tara spre care noi privim deseori, ca spre un model in primul rand moral si cultural, poporul francez i-a pedepsit dupa 24 august 1944 pe toti cei care au colaborat cu nazismul. Colaborationistii nazisti, politistii francezi, informatorii francezi au fost ucisi pe strazi sau in casele lor. Peste 6.000 de oameni au pierit atunci, altii 9.000 au fost adusi in fata tribunalelor militare. Primul ministru de pana atunci, Pierre Laval, a fost condamnat la moarte si executat dupa numai cinci zile de la pronuntarea sentintei, iar eroul national al Frantei, maresalul Pétain, a fost condamnat la inchisoare pe viata si si-a sfarsit zilele ca detinut. Unde este asemanarea si unde s-a auzit in Romania ca unul din cei 150.000 dintre fostii detinuti politici care se gaseau in viata atunci, in decembrie 1989, sa se fi razbunat in vreun fel asupra vreunui fost calau al sau? Nu se cunoaste nici un caz. De aceea, intorcandu-ma la aceasta lege pe care eu am gandit-o si initiat-o, pot afirma ca in acest domeniu a fost si este cea mai blanda lege, chiar daca ea a fost deturnata de la esenta si de la tot ce am gandit eu atunci.

Astazi, incercam sa gasim dovezi in dosarele care s-au mai salvat si mai ales in dosarele colaterale, pentru ca dosarele de baza ale unor indivizi (ca Ion Iliescu, Petre Roman si multi altii) nu se gasesc nicaieri. Cineva a avut grija sa dispara asemenea dosare. Trebuie sa recunosc insa cu durere ca in arhivele Securitatii s-au gasit si dosarele unora dintre cei pe care i-am privit fie ca frati de suferinta, fie ca rezistenti, fie ca oameni care ar fi trebuit sa reprezinte pentru societate adevarate repere morale, fie in mass-media, fie chiar intre slujitorii bisericii. Ma incearca deseori povara functiei pe care o detin astazi in CNSAS. Desi pentru multi par un om dur, nu sunt asa. Ma apasa privirile oamenilor care ocupa pozitii cheie in societate sau mi-au fost aproape si am inteles din privirea lor tematoare ca eu stiu cine au fost, ce compromisuri au facut si credeti-ma ca nu-i deloc usor. Ma intalnesc pe strada cu oameni care nu fac parte din generatia mea, sunt dintr-o generatie mai tanara: si ei ma privesc cu aceeasi teama sau cu jena, presupunand ca eu stiu totul despre ei. In acest context vreau sa va marturisesc voua, celor atat de curati, ca-mi este foarte greu. Si ca platesc greu calitatea de membru al Colegiului CNSAS, in combinatia in care am acceptat totusi sa raman, pentru ca exista acolo voturi influentate politic care fac sa nu putem lua intotdeauna decizii clare, ferme, curate si drepte, bazate pe documente si pe nimic altceva. De aceea, Colegiul se compromite din ce in ce mai mult. De aceea, nu trebuie sa va mire daca la un moment dat, eu, pentru a nu-mi compromite prestigiul de care ma bucur in aceasta tara, va trebui sa-mi prezint demisia. Astazi, ca membru al Colegiului, eu nu am dreptul sa va spun dumneavoastra ceea ce clocoteste in mine si ajung sa ma simt vinovat fata de cei care cred in mine. Nu am dreptul, si unii abia asteapta sa incalc Legea 187. Vreau, cu acest prilej, sa-mi explic in fata dumneavoastra eventualul meu gest. Nu cred ca voi sta multa vreme in aceasta institutie, in care, dupa tot ceea ce s-a intamplat cu prilejul incercarii de a ajunge presedintele Colegiului, am ramas numai datorita gestului unor tineri: un gest unic pe care nu am crezut ca il voi mai vedea vreodata, al salariatilor, toti cu studii superioare, de la CNSAS, care au coborat in strada in momentul in care au auzit ca imi depun demisia.

N-as vrea sa inchei inainte de a va relata numai putin din ceea ce am trait eu alaturi de cei multi care au cunoscut pe propria lor piele tortura, foamea si frigul din temnitele comuniste, ca si lasitatea unor oameni. Incepand din toamna acestui an va aparea in librariile noastre seria de carti la care scriu si care se va intitula Recurs la memorie si documente. Atunci, cei care vor dori vor putea sa ia cunostinta de anumite fapte din viata mea. Nu vreau sa ma eroizez, nu vreau sa spun nimic in afara documentelor, in asa fel incat marturiile mele sa nu poata fi puse la indoiala.

Securitatea, acel aparat odios de opresiune fara de care n-ar fi existat comunismul in Romania, pe langa teroarea si ororile savarsite, a urmarit sa distruga psihic si moral esenta fiintei umane, adica omenia, cinstea, increderea in oameni, credinta in Dumnezeu, punand in locul lor ura de clasa sau de rasa, minciuna, delatiunea, ateismul si lasitatea unora dintre noi. In timpul celor aproape trei ani pe care i-am indurat in anchetele Securitatii, nimic nu m-a ingrozit mai mult decat tipetele femeilor pe care le auzeam, trecand dincolo de zidurile camerelor de tortura sau ale celulelor. Dupa cum n-am sa uit niciodata cum, in doua-trei ocazii, mi-a fost dat sa aud plansetele disperate ale unor copii de 7-8 ani, arestati si aruncati in hrubele intunecate ale Securitatii pentru a-i obliga pe parintii lor sa se predea. Am aici si o dovada despre ce a insemnat comunismul - o fetita de 10 ani, arestata si obligata sa semneze urmatoarea declaratie: "Subsemnata Popa Victoria, eleva in clasa I, la liceul de fete din Orastie, nascuta in Petrosani (...) recunosc ca in ziua de 22 octombrie 1946, au venit la mine colegele Mogosan si Pusa Mihu si ne-am dus in pod, unde am scris cu mana manifeste national-taraniste. Plecand impreuna, am pus cele 10-15 manifeste pe gardurile din localitate. Aceasta imi este declaratia, o sustin si o semnez". Iata ce insemna comunismul, iata ce insemna politia comunista, indiferent ca pana in 1948 a fost Siguranta comunizata, iar dupa aceea Securitatea.

Ma adresez voua, tinerilor, pentru ca in voi este speranta ca noi, cei care am cunoscut pe propria noastra piele experienta comunismului, n-am luptat degeaba si ne veti continua lupta pentru adevar, progres si frumos.

Dr. GÜNTER W. DILL, directorul Fundatiei Konrad Adenauer din Bucuresti

Unicitatea Scolii de Vara de la Sighet

 Scoala de Vara de la Sighet este unul dintre evenimentele cele mai importante organizate in Romania de Fundatia Konrad Adenauer. Mai mult decat atat, acum un an, cu ocazia sarbatoririi a 50 de ani de existenta a Fundatiei, proiectul Scolii de Vara a fost considerat a fi unul dintre cele mai de succes din Europa.

Se pune acum intrebarea de ce Fundatia sprijina atat de mult Scoala de Vara. Ceea ce s-a intamplat pe parcursul a mai mult de un deceniu, in cadrul intalnirilor realizate intre persoane din Est si Vest cu prilejul conferintelor Scolii de Vara (consemnate in numeroasele publicatii), reflecta interesul unor istorici, al unor scriitori si jurnalisti, al unor fosti detinuti politici pentru o informare autentica si cuprinzatoare despre trecutul Romaniei si al altor tari. Sighetul este important si pentru a contracara tendinta, raspandita in multe tari, de autoimunizare a celor care si in ziua de astazi mai cer intelegere si clementa pentru comunism, pe motiv ca acesta ar fi avut ceva bun la baza. Al treilea argument ar fi cercetarea istorica valoroasa realizata aici. Amintirea si comemorarea reprezinta si ele contributii aduse procesului de autodescoperire a cetateanului roman. Astazi, cand Romania se afla in pragul intrarii in Uniunea Europeana, contributiile acestea sunt importante, avand in vedere nevoia implicarii societatii civile in ceea ce inseamna viata de zi cu zi.

Este de neinteles pentru mine modul in care institutiile de stat romanesti au abordat aceste teme. Un demers deosebit de dubios in aducerea adevarului la lumina mi se pare infiintarea, concomitenta in 2005, a doua instante paralele care, de fapt, urmaresc aceleasi obiective. Pe de o parte este Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, subordonat Guvernului. Daca este sa dam crezare rapoartelor de presa, aceasta aparitie a fost salutata de foarte multe ONG-uri, mai ales de catre Alianta Civica. Cea de a doua institutie este Comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste, subordonata direct Presedintiei. In ciuda prezentei unor oameni de stiinta si analisti de inalta valoare in ambele institutii, dupa opinia mea, ele sunt utilizate ca instrumente politice in conflictul permanent dintre presedinte si primul ministru. Aceasta stare de fapt nu numai ca diminueaza credibilitatea rezultatelor asteptate, dar dauneaza si obiectivului pe termen lung, de imunizare a populatiei impotriva comunismului, prin informare si constientizare. Acelasi lucru este evident si daca ne referim la alte doua exemple concrete: unul ar fi Legea lustratiei, care trebuia sa existe de multa vreme si care a intrat abia anul acesta in dezbatere parlamentara; cel de al doilea se refera la conditiile jenante in care s-au ocupat functiile de conducere in CNSAS. Afirm cu tarie ca, in ambele cazuri, imixtiunea politicului nu a putut fi decat contraproductiva.

As vrea sa subliniez unicitatea Scolii de Vara de la Sighet - daca am inteles bine, nu mai exista o astfel de initiativa in Romania sau in Europa. Iar faptul ca nici manualele de istorie nu reprezinta o alternativa informationala, prin continutul lor, nu face decat sa sublineze nevoia unei astfel de Scoli de Vara. Daca vrem sa pastram amintirea trecutului recent, mai ales dincolo de existenta martorilor acelor vremuri, daca vrem sa protejam aceasta amintire impotriva oricarei instrumentalizari politice, avem nevoie de o cultura a trecutului, organizata de institutiile statului si completata de o implicare substantiala a societii civile, din care fac parte si fundatiile, precum Konrad Adenauer.

Mesajul domnului STÉPHANE COURTOIS catre elevii Scolii de Vara

Dragi prieteni,

De fiecare data este o mare placere si o onoare pentru mine de a fi rectorul Scolii de Vara a Memorialului de la Sighet si a Academiei Civice. Din pacate, nenumaratele lucrari pe care trebuie sa le duc la capat ma impiedica de aceasta data sa fiu alaturi de voi, insa va insotesc cu gandul.

Nu am uitat Marsilieza din 14 iulie a anului trecut.

Aveti sansa formidabila de a participa la aceasta scoala, iar aceasta sansa nu trebuie ratata. Prin urmare, sa respectati disciplina blanda si, precum spune Rabelais, sa va infruptati din maduva conferintelor si a marturiilor care va vor fi prezentate sub autoritatea intelectuala a Memorialului si a Academiei Civice, care infaptuiesc o misiune de istorie si de memorie fundamentala pentru Romania. O misiune cu atat mai insemnata, cu cat ea are loc intr-o vreme in care, la 25 ianuarie 2006, o parte a deputatilor din Consiliul Europei a votat impotriva unei hotarari ce condamna, din punct de vedere moral, "crimele regimurilor comuniste totalitare".

In acest timp in care Romania se pregateste sa se alature celorlalte tari europene, ceea ce va fi decisiv pentru viitorul vostru, este foarte important sa invatati exact, si din cele mai bune surse, cum a fost viata tarii voastre, a parintilor si a bunicilor vostri in timpul celor patruzeci si cinci de ani de comunism. Este foarte important sa invatati ca valorile fundamentale ale omului in civilizatie sunt demnitatea si libertatea, valori care sunt transmise de Europa de secole indelungate, dar pe care cativa zeci de deputati, mai ales din Europa de Vest, par a le fi uitat in aceste vremuri.

In rest, va rog sa ma credeti, peste patruzeci de ani veti fi mandri sa le spuneti nepotilor vostri: "Am fost si eu la Scoala de Vara de la Sighet in anul 2006".

Ne vom revedea la anul, la Sighet. Va promit.

Scoala de Vara 2006, in presa

 Anneli Ute Gabanyi, " Falimentul Cortinei de Fier" in Revista 22, nr. 858, 15-21 august 2006

"Am fost impresionata de mai multe lucruri; in primul rand de calitatea restaurarii inchisorii in care se afla acum Memorialul, de calitatea amenajarii muzeografice in diversele celule, cat si a curtilor interioare. La un moment dat, m-am alaturat grupului statuar si am avut impresia ca intru impreuna cu ei in zid. Dar poate cel mai frumos lucru care s-a realizat arhitectonic este spatiul de reculegere. As spune ca este mult mai frumos decat monumentul Holocaustului din Berlin, unde sunt niste pietre funerare care comporta o oarecare unduire, dar nu te invita la reculegere. Pe cand aici, concentrarea luminii pe un fundal de apa, un fel de altar de apa, este exceptionala (...) Scoala de Vara m-a entuziasmat si m-a frapat in cel mai inalt grad. Vazandu-i pe cei doi, Blandiana si Rusan, cum se ocupa de copii, cum ii inconjoara, m-am gandit ca acest minunat cuplu care nu are copii si-a ales cei mai frumosi copii ai Romaniei pe care ii educa si pe care ii formeaza. Cum spunea Blandiana cu multi ani in urma, nu poti ierta pana nu cunosti. Sighetul cuprinde ambele aspecte, si eu cred ca educatia tinerilor este un lucru absolut esential. M-a impresionat faptul ca selectia facuta de Ana Blandiana si Romulus Rusan, cu mici si inerente exceptii, este foarte, foarte buna. Acesti elevi in buna parte - si stiu ce spun, pentru ca am de-a face cu studenti in Germania - au o calitate intelectuala si o tinuta academica mai buna decat o mare parte a studentilor pe care i-am intalnit in Germania. Pun intrebari foarte destepte,

intrebari care te-ai astepta sa vina de la niste specialisti. Am vazut si reactia conferentiarilor, care deseori au spus «aceasta este intrebarea esentiala!». Foarte entuziasmati, foarte vii, si totusi copii. Am incercat sa ma apropii de copiii din Republica Moldova, pentru ca, lucrand la un studiu nou despre conflictul din Transnistria si situatia din Republica Moldova, m-a interesat sa aflu ce gandesc aceste tinere generatii. Mi s-a parut ca cei 11 copii, deci ceva mai mult de 10% din intregul copiilor, de aproape 100, sunt mai sobri, mai interesati, mai maturizati, prin forta lucrurilor, iar pentru ei invatarea este, se pare, in mod constient asumata ca singura cale de salvare."

 Dan C. Mihailescu, " Sighetul, o buna umilinta" in Idei in dialog, nr. 8 (23) august 2003

"De cativa ani, tot felul de nazuri si necazuri m-au obligat sa nu dau curs onorantei invitatii de a participa la cursurile de vara organizate de Ana Blandiana si Romulus Rusan, cu sprijinul financiar al Fundatiei Konrad Adenauer, la Memorialul de la Sighet. Am spus-o la randu-mi inca demult si o repet: reusita lor - Memorialul, cu tot ce include acesta - este una extraordinara in contextul ne-trebniciei noastre institutionale, al sabotarii (fie deliberata, fie instinctiva) oficiale, al refuzului cvasigeneral, pe plan intern si international, de comparare, echivalare, ingemanare a ororilor comunismului cu cele fasciste si naziste s.a.m.d. (...) Revelatia calitatii umane si intelectuale a tinerilor participanti mi-au daruit cea dintai odihnitoare satisfactie a verii. Intrebarile elevilor - despre natura exilului (este oare - si in ce masura? - condamnabila fuga din tara?), despre mania securistica a omnimacularii (utopia racolarii nationale, furia de a-l face pe fiecare sa-i toarne pe ceilalti), (in)capacitatea de a trece prin istorie cu fatul mort, neexpulzat, al colaborationismului, in pantece - mi-au aratat ca, cel putin secvential, tanara generatie este departe de a insemna exclusiv dezaxare isteroida, lehamite, mistocareala, mimetism mahalagesc s.a.m.d."

 Rodica Palade, " Inchisoarea Sighet: memorial si scoala" in Revista 22, nr. 855, 28 iulie-3 august 2006

"Oricare universitate din Romania ar fi mandra sa stranga in salile ei conferentiari straini precum Dennis Deletant, Thierry Wolton, Harald Welzer, Christian F. Östermann, Anneli Ute Gabanyi, Ioan Holender, Helmut Müller-Enbergs, alaturi de conferentiari romani (...) sa le vorbeasca celor aproape 100 de copii (intre 14 si 19 ani), adunati din toata tara si Republica Moldova. Caci aceasta este a doua dimensiune impresionanta a Sighetului: Scoala de Vara, al carei rector este Stéphane Courtois, ajunsa la a 9-a editie. Un demers educativ unic intr-o Romanie, unde, din cand in cand, se trag doar semnale de alarma privind catastrofa din invatamant, neurmate de nimic. Scoala de Vara isi selecteaza cursantii pe parcursul anului, le asigura transport, masa si casa pe o saptamana, oferindu-le prilejul de a asculta si de a pune intrebari celor mai avizate voci din tara si strainatate, in materie de istorie a comunismului. Este frapant sa-i vezi pe acesti copii cum asculta si isi iau notite de-a lungul unei zile foarte incarcate si cum apoi pun intrebari inteligente si dezinhibate inaltilor conferentiari. Este frapant sa-i vezi pe copii cum si in pauze se tin dupa profesori, ii descos si isi exprima indraznet opiniile."

Alexandru Zub, "Scoala memoriei si Memoria colectiva: Sighet 2006" in Convorbiri literare, august 2006

"Transformarea unei inchisori in memorial dedicat rezistentei anticomuniste si jertfelor ei constituie in sine un eveniment simbolic. La originea lui se afla un gest recuperator al societatii civile, sprijinit de Consiliul Europei, Fundatia Adenauer si alte institutii sensibile la procesul asanarii lumii post-comuniste. Restitutia, in acest caz, voia sa fie si un act justitiar, dupa cum rezulta si din deviza adoptata de noul asezamant: «Atunci cand justitia nu poate fi o forma de memorie, memoria singura poate fi o forma de justitie». Formula inspirata, regasibila pe frontispiciu, iar in spirit mai peste tot, in lucrarile editate de Centrul International de Studii asupra Comunismului, asezamant condus cu admirabila devotiune de Romulus Rusan.

Din acelasi generos proiect a rezultat seria de studii, evocari, discutii, condusa de directorul Centrului, sub titlul de Scoala memoriei, serie ce numara deja cateva tomuri consistente. «Rezistenta la uitare» e sintagma propusa pentru a releva sensul

intregului proiect, din care fac parte «Analele Sighet», seriile «Documente» si «Biblioteca Sighet», pe langa simpozioanele, dezbaterile si mesele rotunde ce se organizeaza acolo de un bun numar de ani. (...) Dupa cum se vede, asistam la un program coerent si de durata, in care memoria constituie principiul de baza, ca element restitutiv, dar si ca functie organizatoare, structuranta, creativa. Scoala memoriei a fost pregatita, de altminteri, in ultimii ani, de o alta serie, «Adolescent», in care elevii au fost pusi sa faca  Exercitii de memorie, ca si Exercitii de speranta, volume tematice de un interes indiscutabil pentru momentul in care ne aflam."

Luiza Palanciuc, "Scoala de la Sighet, un spatiu al reflectiei" in Observator cultural, nr. 74, 27 iulie - 2 august 2006

"Scoala de la Sighet este o scoala a memoriei, dar si spatiul unde se scrie istoria. O institutie culturala, prin urmare, o scoala de civism, caci figurile de pe peretii acestei

inchisori devenite muzeu ii permit celui ce se incarca de ele sa se structureze, sa intre intr-o comunitate de gandire in care memoria este vie si depaseste stadiul unei simple celebrari, pentru a-si afla o noua legitimitate. Memoria si istoria se leaga aici intr-o demonstratie explicita: listele martirilor devin surse pentru istoric, dar si transcrierea unor memorii individuale. Intre cercetatorul care interpreteaza trecutul si purtatorul unei memorii convergenta este autentica: nu exista o rivalitate intre cele doua demersuri, caci ambele ne permit sa cautam raportul nostru cu timpul, ca si regimul nostru personal de istoricitate. Timpul acesta al istoriei critice nu este contradictoriu cu cel al transmisiei memoriei orale: cele doua momente nu se exclud, nici nu se confunda."

 Dan Stanca, " Sighet, inima noastra" in Aldine, nr. 529, 22 iulie 2006

"Si, fiindca am vorbit de tineri, trebuie - a cata oara? - subliniat ca rostul Scolii de Vara nu este atat acela de a ne aminti noua, care stim ce s-a intamplat in 50 de ani de ocupatie comunista, cat de a-i invata pe tineri. Spun «a-i invata» si nu a le da simple informatii fiindca - aceasta trebuie reafirmat - la Sighet omul nu este atat informat cat format intr-un duh al adevarului, ca sa poata discrimina intre ce este grav si ce este superficial, intre ce inseamna contestatie frivola si jertfa autentica, mai mult, el are prilejul sa priceapa ca poporul roman nu a insemnat si nu inseamna o adunatura de oportunisti si de lingai, ci in esenta sa, in ce are mai bun, a fost facut din adevarati luptatori si mari duhovnici. Cu alte cuvinte, Scoala de Vara este o lectie de intens patriotism, asa cum avem nevoie sa ni se administreze periodic pentru a mai iesi din relativismul confortabil si depersonalizant in care ne complacem."

 Mihai Sora, " Un muzeu al memoriei intr-o tara fara memorie" in Observator cultural, nr. 74, 27 iulie-2 august 2006

"Memorialul de la Sighet mi se pare o minune de organizare. Este absolut extraordinar ce se intampla acolo. Intai de toate, este impresionant pentru Romania,

intrucat nu exista, la noi, o memorie a trecutului. Acest muzeu este, de fapt, o adevarata opera de pietate (...) Toate salile sunt o opera de pietate, cum spuneam, si,

in acelasi timp, alcatuite cu un mare profesionalism, in respectul adevarului istoric. Nimic nu este in plus acolo, iar memoria ajunge sa fie, astfel, exemplar restituita. Trebuie sa va imaginati: am sosit la Sighet intr-o luni, cu un tren de noapte, dupa o calatorie de mai bine de zece ore. Lucrarile se deschideau dupa-amiaza. Nu mai fusesem acolo si, imediat ce am ajuns, m-am dus sa vad muzeul. L-am strabatut de unul singur, catva timp, si m-au miscat sobrietatea locului, constiinta profesionala care domneste in alcatuirea salilor, spatiile de reculegere. Apoi au urmat vizita ghidata si explicatiile lui Romulus Rusan, care deschideau intalnirea noastra. Asa am inteles ca reconstituirea aceasta are ceva simpatetic: este, practic, imposibil sa nu intri pe firul istoriei, sa nu fii atins de tot ce se intampla in celulele fostei inchisori."

 Stéphane Courtois, " Memorialul crimelor comunismului" in Le meilleur des mondes, Paris, Printemps 2006

"Academia Civica a facut, in paralel cu crearea Memorialului, si o foarte importanta munca istorica si de memorie. In ciuda Puterii care bloca accesul la arhive si a Academiei Romane, care, in ciuda disparitiei «presedintelui de onoare» (Ceausescu), manifesta aceeasi supunere fata de guvern, a inceput din 1993 o enorma activitate de istorie orala, inregistrand mii de ore de marturii ale victimelor. Din 1994, a organizat numeroase colocvii internationale despre istoria comunismului in Romania, a publicat cinci colectii stiintifice - «Analele Sighet», «Documente», «Istorie orala» etc. - care

insumeaza deja peste 20.000 de pagini. O importanta biblioteca pusa la dispozitia cercetatorilor.

Totusi, deoarece aceasta activitate nu a zdruncinat decat foarte slab inertia generala, Ana Blandiana si Romulus Rusan au hotarat sa reia totul de la capat - si anume sa implice tanara generatie.

In 1999 au creat o scoala care strange la Memorial in fiecare vara, timp de 8 zile, o suta de tineri intre 15 si 18 ani din intreaga Romanie - ca si din Republica Moldova, provincie romaneasca ocupata si anexata de Stalin in 1940 - selectionati pe baza unui concurs de acelasi fel ca si concursul nostru despre Rezistenta.

De cativa ani, Ana Blandiana m-a rugat sa fiu «rectorul» acestei scoli."

Muzeul viu

 (Cai de transmitere a memoriei in postcomunism)

fragmente

 Moderator : Ana Blandiana, presedinte Academia Civica, fondator al Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei

Participanti

 Polonia : Bogdan Lis, director Fundatia "Solidarnosc"

Tadeusz Fiszbach,  Fundatia "Solidarnosc"

 Cehia : František Zahradka, director Memorialului Vojna

Libuše Valentova, profesor Universitatea Carolina, Praga

 Ungaria : Peter Apor, Universitatea Central Europeana, Budapesta

 Germania : Harald Welzer, director Centrul pentru Cercetarea Memoriei Interdisciplinare, Essen

 Franta : Thierry Wolton, istoric

Luiza Palanciuc, istoric

 SUA : Christian F. Östermann, director Proiectul International pentru Studierea Istoriei Razboiului Rece, Institutul Woodrow Wilson, Washington

 Republica Moldova : Boris Movila, Muzeul Represiunii Comuniste, Chisinau

 Romania : Traian Orban, director Memorialul Revolutiei, Timisoara

Miroslav Milin, profesor Universitatea de Vest

Mihai Dancus, director Muzeul Maramuresului

Gheorghe Mihai Barlea, director Muzeul Sighet

Andrei Oisteanu, profesor Universitatea din Bucuresti

Mihai Sora, filosof

Mircea Martin, profesor Universitatea din Bucuresti

Romulus Rusan, director Centrul International de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei

Ana Blandiana: As vrea sa incep rugandu-va sa nu priviti ca pe o intamplare ciudata faptul ca un scriitor ca mine se ocupa de memorie. Mie mi se pare firesc, numai ca, din perspectiva ultimului secol care a apropiat poezia si literatura mai mult de joc decat de religie si de filosofie, acest lucru poate sa apara nefiresc. Dar in Grecia preclasica, aezii transmiteau din generatie in generatie memoria colectiva, devenita in egala masura poem si istorie, iar in mitologie Mnemosine (memoria) era mama tuturor muzelor.

Avem printre noi directorii a doua institutii care sunt intr-un fel sau altul corespondente Memorialului de la Sighet: pe de o parte este Memorialul Revolutiei de la Timisoara, condus de domnul Orban, de cealalta parte este Muzeul Maramuresului, condus de domnul Dancus. Perspectiva de la Timisoara este asupra istoriei absolut recente, a unei istorii pe care o traiam si care se falsifica sub ochii nostri. Celalalt muzeu se ocupa de o memorie milenara, de etnografie si de traditii populare. Mi se pare interesant sa incepem cu acest plus si minus infinit al timpului.

Traian Orban: Memorialul Revolutiei de la Timisoara s-a constituit in anul 1990 din initiativa unor arhitecti, ingineri, artisti plastici, scriitori si a altor persoane care doreau infiintarea unui monument comemorativ. Am dorit sa marcam locurile unde au cazut cele mai multe victime si am reusit, printr-un proiect extraordinar: 12 monumente. Aceasta a fost baza importanta a Memorialului. In acelasi timp, fiind implicat personal in acest proiect, am adunat, in calitate de colectionar, documente oficiale de la diverse institutii, marturii ale victimelor, ziare, reviste, carti, fotografii, inregistrari video si audio. In 1995, am pus bazele unui centru de documentare despre revolutia romana din 1989. Am continuat sa adunam probe, pentru ca nu aveam acces la dosarele revolutiei. Aceste documente au luat amploare ca volum si am considerat ca trebuie sa reluam acest domeniu de cercetare, pentru ca nimeni nu se ocupa de problema revolutiei. Imediat dupa revolutie s-au constituit doua comisii parlamentare: una condusa de Sergiu Nicolaescu si apoi comisia lui Valentin Gabrielescu, care ne prezentau niste rapoarte, cu punctul de vedere al opozitiei si al puterii. Ne-am exprimat nemultumirea de multe ori fata de aceasta solutie de a cerceta revolutia in cadrul unor comisii si de a nu cerceta crimele revolutiei de catre justitie, de catre institutiile specializate ale statului de drept. Totul a ramas in ceata, asa cum se dorea. Memorialul Revolutiei a initiat si a sustinut inceperea cercetarilor si organizarea proceselor propriu-zise; s-a ajuns pana la a solutiona dosarele cu unele condamnari. Puterea, prin presedintele Ion Iliescu, dorea sistematic disculparea criminalilor, a complicilor care, imediat dupa represiunea din 17-22 decembrie, au fraternizat cu noua grupare care a preluat puterea in Romania. Aceste procese au continuat cu amnistierea unor criminali, culminand cu recursul in anulare in procesul de la Timisoara, al unor ucigasi.

Am primit si primim si in prezent o finantare bugetara, dar sumele au fost insuficiente pentru a finaliza refacerea acelei cladiri din sec. XVIII-XIX pe care o detinem. In anul 2004, puterea de atunci a infiintat Institutul Revolutiei Romane. Am facut si eu parte din grupul de cercetare al acestui institut. Dar la cinci scaune de mine era generalul Stanculescu, cel care nu s-a opus in a se declansa represiunea din Timisoara, cel care era vinovat ca eu am fost impuscat atunci. M-am autosuspendat. Pana in prezent, acest institut nu a scos nimic relevant. Noi primim in jur de 3 miliarde de lei, ei au avut cam de 10 ori mai mult.

La Memorialul Revolutiei avem o colectie de articole din presa internationala, pentru ca ne-a interesat cum a fost vazuta in afara aceasta revolutie, in contextul international european. Ne-au interesat si consecintele generate de terminarea Razboiului Rece, care a declansat toate evenimentele din tarile est-europene. Tot ce este in Europa ne preocupa, pentru ca suferintele fratilor nostri est-europeni cred ca au fost cel putin la fel de numeroase, iar crimele care au avut loc in lagarul socialist trebuie sa fie obiectul unui proces international. Pana in prezent, am constatat cu tristete ca tarile din Vest nu sunt preocupate de declansarea unui proces. La noi se doreste acest lucru: comunismul trebuie sa fie declarat o adevarata crima mondiala prin victimele pe care le-a generat. Cred ca nu este prea tarziu.

Miroslav Milin: Eu vin din domeniul cercetarii academice, am lucrat ca un cercetator cuminte, cercetand problemele secolului al XVIII-lea si al XIX-lea. Pana cand, in 1989, s-a intamplat ce s-a intamplat si, fara sa fiu un luptator, am fost profund atins de faptul ca orasul s-a infruntat aproape o saptamana singur cu represiunea si virulenta dictaturii. In cele din urma am supravietuit, ca de invins n-am invins. Dar am simtit nevoia sa particip la concretizarea nevoii de a pastra acel suflu al inceputului, al revoltei in stare pura. Daca nu interveneam noi, cronicarii evenimentelor, totul se estompa in cotidianul tuturor schimbarilor care au venit accelerat. Nucleul cercetarii, ca si ideea crearii Memorialului Rezistentei, a pornit de la desfasurarea la Timisoara a procesului intentat acelor membri ai echipei de represiune, care a terorizat orasul si a ucis in decembrie 1989. Sansa a facut ca in acel vid legislativ si in haosul care domnea in 1990, procesul sa fie transmis pe unde radio in intregime, sa fie inregistrat si transmis pe plan national la un nivel de 4 milioane de ascultatori. Acest proces a fost inregistrat, prelucrat, transcris de o echipa de cativa entuziasti care au hotarat sa realizeze un corpus documentar despre ce s-a intamplat cu adevarat, sa oferim sansa unei judecati critice, asternand in pagina versiunile acolitilor puterii, dar si versiunea victimelor. In acest sens, am publicat deja 3 volume, din cele 4.000 de pagini cat va avea acest corpus. S-a lucrat sase ani doar la transcrierea sutelor de benzi, la corectura textului. Fiecare nou volum presupune o batalie pentru a castiga o sponsorizare. Dar in aceste conditii mergem mai departe, nu ne lasam.

Ana Blandiana: Ma gandesc ca societatile dinaintea aparitiei comunismului si nazismului aveau memoria in centrul devenirii lor, totul era simplu: fiii faceau ceea ce facusera parintii, parintii faceau ceea ce facusera parintii lor, totul se mitiza, totul capata niste forme fixe, in cadrul carora generatiile puteau sa evolueze mai mult sau mai putin previzibil. Odata cu aparitia comunismului, a originalitatii monstruoase a nazismului, dupa aceea in vremea noastra, totul a devenit incredibil de complicat: pe de o parte, memoria a fost sistematic distrusa; pe de alta parte se pune problema ce retinem din memoria trecuta ramasa. Tema discutiei noastre contine o intrebare: poate fi invatata memoria, poate fi reconstruita din bucati si poate fi predata generatiilor urmatoare?

Mihai Dancus: In toamna anului 1980, impreuna cu un grup faceam o cercetare pe crestele Muntilor Maramuresului, pornind de la ideea culturilor din zonele inalte, de la neolitici pana in zilele noastre. Am ajuns pe varful Pietrosul Rodnei, acolo fiind instalata o statie meteorologica, foarte greu accesibila. Acolo, spre placuta mea surpriza, am vazut pe partea de sus a statiei automate scris cu litere de o schioapa cuvantul Solidarnosc. Nu stiu cine a scris: romanii? turistii polonezi?, dar ne-a atras atentia si ne-a impresionat.

Sighetul este un oras al muzeelor: partea etnografica, in aer liber, in cadrul Muzeului Satului Maramuresean; o sectie de istorie-arheologie; o sectie de istorie a culturii; o sectie de istorie a stiintelor naturii.

In perioada interbelica, populatia majoritara a Sighetului erau evreii. Mi s-a parut un act de dreptate in a reprezenta si acest grup etnic in muzeele noastre. In 1972 am facut tematica Muzeului Satului Maramuresean, in care preconizam reprezentarea grupurilor etnice care traiau in Maramures: romanii, maghiarii, slavii de diferite semintii, germanii si evreii. Cu foarte mare greutate am reusit sa impun aceasta idee. In 1986, in octombrie, Elie Wiesel primea Premiul Nobel pentru pace. Era un pelerinaj permanent la noi, din toate tarile Europei veneau oameni sa viziteze casa memoriala care era in paragina. In ianuarie 1987, la 3 luni dupa decernarea Premiului Nobel, am incercat sa o fac casa memoriala, care sa reprezinte specificul comunitatii evreiesti din Maramures. Aceasta casa memoriala a fost realizata abia in 2002 si inaugurata in prezenta lui Elie Wiesel.

Ana Blandiana: Titlul discutiei noastre este Cai de transmitere a memoriei in postcomunism. In acelasi timp, este evident ca memoria Holocaustului exista si in postcomunism, ca si cea a Gulagului. In istoria acestor doua monstruozitati ale secolului XX exista o continua amestecare si construire a confuziei, care apartine mai ales comunistilor - ei au avut mereu tendinta de a confunda intr-un mod elaborat anticomunismul cu fascismul. In Romania, sute si mii de membri ai partidelor democratice care se opusesera fascismului si care protestasera la Pactul Ribbentrop-Molotov au intrat in inchisoare imediat dupa razboi sub acuzatia de a fi fascisti.

Andrei Oisteanu: Sighetul are nefastul privilegiu de a fi in acelasi timp capitala Holocaustului si capitala Gulagului din Romania. Aici s-au produs orori de neimaginat si pana in 1944, si dupa 1944. Prezenta aici atat a Casei memoriale Elie Wiesel, cat si a Memorialului victimelor comunismului este semnificativa. Noi incercam sa gestionam diferite forme de memorie, dar memoria Holocaustului, memoria Gulagului, memoria revolutiei din Timisoara si Bucuresti dispar in tavalugul uniformizarii si globalizarii. Se spune ca lipsa de memorie e toxica: daca ne-am trezi ca personajul-gandac al lui Franz Kafka, am fi atat de usor de manipulat. Se spune, de asemenea, ca si memoria in exces este nociva. Memoria este o forma de terapie, un mod de a ne pastra sanatatea mintala, de a supravietui memorand totusi toate ororile de care luam cunostinta. De aceea, ar trebui sa gasim linia mediana, rezonabila, decenta, si sa nu facem exces nici de memorie, nici de amnezie. Sintagma cheie cred ca este calitatea memoriei, pe care o gasim mai ales aici, la Memorialul de la Sighet, pentru ca organizatorii sai au reusit, fara sa uite de "istoria mare", sa puna in evidenta "istoria mica". Numarul de lagare si numarul de victime sunt foarte importante pentru a ne da seama de proportiile ororii, dar noi nu mai putem sa ne emotionam pentru numerele mari de oameni morti. Emotia nu creste direct proportional. Dimpotriva, ea dispare cand avem de a face cu sute de mii de morti. Statistica ia locul emotiei. La Memorialul de la Sighet biografia victimelor este pusa in valoare. Ea face mai mult decat datele statistice. Chipurile si numele victimelor sunt peste tot in acest muzeu: un element biografic, cativa copii ramasi orfani sau o nevasta vaduva fac mai mult pentru memoria umanitatii decat foarte multe analize statistice.

Am fost foarte impresionat de Scoala de Vara de la Sighet, de modul in care sunt selectionati copiii si de felul in care vorbesc ei. Sunt oameni care s-au nascut dupa 1989, si sunt mai interesati de ce s-a intamplat in perioada comunista decat multi dintre demnitarii nostri. As vrea sa fac o propunere de eficientizare a cailor de transmitere a memoriei in postcomunism, bazata pe o experienta personala. Eficienta transmiterii informasiilor ar creste daca ati face o Scoala de Vara si pentru profesorii de istorie de liceu, avand in vedere ca manualele scolare sunt incomplete, probabil in mod intentionat.

Romulus Rusan: Universitatea din Cluj va aduce 40 de profesori secundari de istorie pentru a face cu ei un curs, aici, la Memorial. Problema predarii istoriei in liceu este una mai dificila. Pana in 1998, manualele au ramas practic aceleasi din perioada comunista, cu mici remanieri, bineinteles fara portretul lui Ceausescu. In 1998 s-a facut un curriculum dupa modelul occidental, francez, care integra insa si istoria Europei. Asta a facut ca multe capitole din istoria Romaniei sa fie diluate sau omise. In primul an s-a ajuns ca manualul sa nu aiba un capitol despre Scoala Ardeleana, de pilda, sau despre un domnitor foarte cultural, ca Alexandru cel Bun. Problema este si mai grava in Republica Moldova, unde autoritatile au interzis cursul de istorie a romanilor si l-au inlocuit cu un curs de istorie a Moldovei si a Europei. Dupa saptamani de proteste s-a renuntat la aceasta "integrare" a istoriei Basarabiei in istoria Europei. Ca acum sa aflam de la colegii din Chisinau ca, invocandu-se programele europene, se revine si mai acut la acea integrare de care tinerii din Republica Moldova se tem foarte mult, pentru ca inseamna omiterea componentei romanesti, pur si simplu interzisa de conducatorii de la Chisinau. Conducerea Republicii Moldova oscileaza: cand este in CSI, cand se declara pro NATO, pro UE. Tineretul din Republica Moldova este dezorientat in fata acestei ambiguitati care duce, practic, la uitarea faptului ca ei sunt romani, si nu moldoveni, asa cum pretind guvernantii. Dar copierea automata a unor programe europene are efecte la fel de nefaste si asupra invatamantului din Romania.

Ana Blandiana: Raportul Comisiei Tismaneanu va avea, ca si Raportul Wiesel, niste recomandari, el fiind in oglinda paralela corespondentul acestuia. Printre aceste recomandari cred ca va trebui sa figureze si introducerea in programa scolara a studiului represiunii comuniste.

Traian Orban: In noiembrie si decembrie 2005, la Memorialul Revolutiei din Timisoara, la initiativa inspectorului scolar, a venit o serie de 40 de profesori de istorie din judet, care s-au documentat despre revolutia din decembrie 1989, au vazut filme de reconstituire a evenimentelor. In acest an inspectorul a fost inlocuit si toata aceasta problematica este acum la discretia politicienilor.

Ana Blandiana: As vrea acum sa trecem la discutarea experientelor poloneze, cehe, maghiare in ceea ce priveste caile de transmitere a memoriei in postcomunism.

Bogdan Lis: O sa incep de la istorie, din anii ‘70, de cand Solidaritatea nu exista. Atunci erau cateva zeci de persoane care doreau sa faca ceva bun, in ateliere, in fabrici, sa grupeze oamenii impotriva falsificarii istoriei. Consecintele au fost pozitive, foarte multi oameni doreau sa auda despre adevarata istorie. In acest mediu a fost format sindicatul Solidaritatea.

In prezent, ma ocup cu transmiterea memoriei spre societate. In acest an au fost organizate 46 de expozitii, dintre acestea 39 in afara granitelor Poloniei, cea mai mica fiind de 150 de metri patrati. Trebuie sa ne intrebam cui anume vrem sa prezentam ceea ce pregatim, ca sa vedem cum putem sa transmitem aceste cunostinte oamenilor care nu le cunosc. Ne adresam oamenilor care nu stiu ce a fost comunismul, e vorba despre tineri care nu au cunoscut aceasta perioada, dar si oamenilor din alte tari democratice care nu au avut de a face cu regimul comunist. Avem o problema cum sa facem ca informatia sa ajunga la tineri? Caile de transmitere trebuie sa fie foarte active, pentru ca tinerii se plictisesc repede si renunta sa mai fie interesati. Spre exemplu, la expozitia care se numeste Caile catre libertate se incepe de la o sala de computere; tinerii care vin sa viziteze expozitia, cu ajutorul informatiilor continute de calculatoare, pot sa cunoasca toata istoria contemporana a Poloniei, prin filme, fotografii, documente. Pentru turistii straini continutul informatiilor este putin diferit: o sinteza de 5-10 minute pe care s-o tina minte mai usor ulterior. Urmeaza apoi alte sali, cu diapozitive, dovezi sau marturii ale luptei contra comunismului, incepand de la haine purtate de persoane impuscate de politie, pana la pixul cu care Walesa a semnat documente. Am refacut prezidiul la care au stat personalitatile care au participat la evenimente, sunt prezentate activitatile din ilegalitate, modul in care erau raspanditi fluturasi, tipografiile ilegale, apoi este sala dedicata Legii martiale, apoi o sala dedicata discutiilor, negocierilor de la masa rotunda. In momentul in care se intra in aceasta sala, se deschid niste usi si se vede Zidul Berlinului. Apoi zidul se prabuseste si se vede sala internationala, in care este prezentat modul cum diferite tari din blocul comunist si-au recapatat libertatea. Intr-o sala exista o cabina de telefon veche in care un vizitator poate intra si, in momentul in care ridica receptorul, este rugat sa-si transmita impresiile. Cele mai interesante sunt cuvintele tinerilor, se poate face un film intreg din toate aceste pareri. Pe baza acestei expozitii, care este permanenta in Polonia, mergem si in alte tari, unde expozitiile noastre nu sunt atat de mari, pentru ca nu gasim un loc in care sa le putem monta integral, ci le prezentam intr-un mod mai condensat.

In acest an o sa incepem constructia unui enorm Centru European al Solidaritatii. Actul de infiintare a fost semnat de 27 de prim-ministri, care au venit la Gdansk. Centrul va fi construit pana in 2010 si va contine o arhiva, un centru expozitional, vrem sa fie si un loc de studiu. Sper ca acest Centru va fi la fel de important pentru Gdansk cum e Basilica Sf. Petru pentru Roma.

Tadeusz Fiszbach: Eu consider ca memoria este o cunoastere a faptelor si ca fiecare om e capabil sa invete memoria in diferite grade de intensitate. Memoria trebuie exersata, iar muzeele memoriei inseamna documente despre fapte obiective. Oamenii trebuie sa fie emotionati de ceea ce intalnesc acolo si sa se raporteze la acele fapte, sa fie atenti si prudenti, sa poate evidentia binele, iar faptele rele sa nu se mai poata repeta. Cine nu cunoaste istoria nu este demn de viitor. Memoria este un briliant, o comoara pe care fiecare ar trebui sa o pastreze. Iar in acest proces oamenii de stiinta si jurnalistii au un rol deosebit. Eram prim-secretar al comitetului partidului comunist din Gdansk si datorita ajutorului oamenilor de stiinta am gasit argumente sa refuz represiunea, sa apar Solidaritatea. Atunci cand, intr-o sedinta de partid, am cerut dialog si intelegere, doua ziare mi-au publicat integral cuvantarea, iar muncitorii din Gdansk mi-au afisat articolul la panou. La Cracovia si Gdansk au avut loc anchete ale jurnalistilor. Au fost concediati multi, iar redactorul sef al ziarului din Gdansk a facut infarct si a murit. "Atunci cand moare un om e o tragedie si atunci cand mor o suta de mii este statistica." Sunt de acord, dar nu in sensul ca aceste lucruri se pierd. Exista o emotie, o tulburare a mintii, dar, in acelasi timp, apare sentimentul responsabilitatii.

Aceasta Scoala de Vara face ca uitarea sa se risipeasca si sa ramana in locul ei memoria. Prin autoritatea dumneavoastra stiintifica, cunoasterea dobandita aici nu poate fi invinsa nici macar prin forta.

František Zahradka: Eu am inceput sa lupt impotriva comunismului ca un soldat de rand in ‘45, cand presupuneam ca, la scurt timp, se va declansa al treilea conflict mondial. Am inceput activitatea noastra conspirativa intr-un mod destul de superficial si pana la urma am fost arestati si pedepsiti. Am fost condamnat la moarte, apoi pedeapsa a fost redusa la 20 de ani. Cei mai grei au fost cei 9 ani petrecuti intr-o mina de uraniu. Dar pentru mine a fost, in acelasi timp, o scoala, un fel de universitate a mea. Colegii mei de inchisoare, in general, erau mai in varsta (eu am fost inchis cand aveam 19 ani), au fost personalitati de seama, pictori sau scriitori.

Am fost intotdeauna impresionat de personalitatile din randul militarilor armatei cehoslovace. Cel mai mult m-au influentat detasamentul armatei ce purta numele lui Jan Hus si fostii legionari (acest cuvant are alt sens decat cel romanesc si se refera la participantii din legiunile care au luptat in timpul primului razboi mondial impotriva Austriei si au contribuit la formarea Republicii Cehoslovace independente). Atitudinile mele s-au format si datorita influentei si invatamintelor mostenite de la tatal meu, care a luptat in aceste legiuni cehoslovace, pe frontul italian, in vremea primului razboi mondial. In 1968 m-am implicat in miscarea Clubul 231. Legea 231 fusese o lege adoptata de parlamentul comunist in ‘48, asa-numita Lege de aparare a regimului de democratie populara. Toti cei care fugeau peste granita sau distribuiau materiale tiparite au incalcat aceasta lege. In cursul Primaverii de la Praga, detinutii politici au infiintat aceasta organizatie. In calitate de activist al acesteia, am fost persecutat ulterior de Securitatea cehoslovaca: in perioada ‘68-’89 nu mi s-a dat voie sa plec nicaieri in strainatate, am fost mai util pentru ei in calitate de miner, dar, ce-i drept, nu am mai fost dus la inchisoare. Dupa revolutia din ‘89, datorita unui istoric, care in ultimii ani a lucrat ca cercetator la Muzeul National Tehnic, in colaborare cu conducerea de atunci a Confederatiei Detinutilor Politici din Cehoslovacia, am initiat Muzeul celei de-a Treia Rezistente, pentru care am primit in 1992 si un ajutor financiar din partea guvernului federal.

Cu 8 ani inainte de deschiderea Memorialului Vojna, la 7 mai 1992, presedintele Havel a aterizat cu elicopterul in mijlocul taberei, iar eu, ca fost detinut, am avut onoarea sa-i urez bun venit si sa-l informez despre activitatea noastra in detaliu. Pe vremea mandatului domniei sale, ori de cate ori am apelat la ajutor, de fiecare data raspunsul a fost pozitiv. Am reusit sa intram in contact si cu o serie de personalitati care ne-au ajutat si ne-au sustinut. Astazi, muzeul nostru se poate mandri cu faptul ca acolo au fost scrise 10 lucrari de doctorat, iar multi studenti ne vor continua activitatea.

Libuše Valentová: Din 2000, eu vin la Sighet aproape in fiecare an. La Praga incerc sa vorbesc despre Memorial in cat mai multe ocazii. Anul trecut, la sfarsitul lui noiembrie, am organizat un eveniment la Centrul de Studii Romanesti de acolo. Eu, filolog si istoric literar, am incercat sa spun cate ceva despre Memorialul de la Sighet; in timpul discutiilor, am fost intrebata de catre studenti daca exista ceva asemanator si in Cehia. Am raspuns ca exista un inceput de muzeu undeva, nu aveam informatii, dar ca totusi nu e comparabil cu activitatea memoriala sau cea destinata generatiilor urmatoare, cum este Scoala de Vara de la Sighet. Abia cu ajutorul domnului Zahradka, am aflat ca exista un proiect asemanator si la noi.

Exista o fundatie civica numita Omul in situatie de criza, care a fost infiintata prin Televiziunea Cehoslovaca si care a actionat in mai multe tari din Europa. Aceasta fundatie a initiat in anul 2005 un proiect in scolile generale si liceele din Cehia, sub numele Istoriile terorii - Cehoslovacia comunista. S-au prezentat niste filme documentare, dupa vizionarea filmelor au fost discutii la care au participat martori din perioada comunista, detinuti politici, cei care au avut de spus ceva concret. Cu cat publicul e mai tanar, cu atat e mai receptiv si mai curios sa afle ce s-a intamplat. Primul film documentar se numeste Hitler, Stalin si eu - o istorie a unei doamne dintr-o familie de evrei care a trait perioada protectoratului si apoi a fost obligata sa plece in strainatate. Al doilea este despre Miscarea Charta 77, al treilea are un titlu foarte ironic, Secolul dulce, Secolul XX. In al patrulea, Turnul mortii, este vorba despre un soldat care a incercat sa treaca granita si a fost aproape impuscat de un securist, dar a supravietuit, apoi a incercat sa-i intenteze un proces celui care l-a ranit, si care, totusi, a fost disculpat. Ultimele trei filme sunt despre crimele pe care le-a savarsit regimul comunist impotriva armatei, acea armata care a luptat contra nazistilor; apoi, e vorba despre agricultori, de tarani care, din cauza colectivizarii, au pierdut tot; in sfarsit, despre pierderea memoriei, in care fostii detinuti politici marturisesc despre conditiile din lagare si inchisori.

Peter Apor: Parcul Statuilor din Budapesta a fost deschis la 27 iunie 1993. Acest muzeu neobisnuit in aer liber, proiectat in mod stralucit si considerat o veritabila opera de arta, constituie o unitate arhitecturala extraordinara. Sunt expuse sculpturi ale regimului comunist, golite de sens si expresie dupa prabusirea acestuia. Parcul tematic resitueaza fosta propaganda de arta, altfel condamnata la uitare, intr-un nou spatiu. Prin intermediul acestei rearanjari, aceste opere de arta si sistemul politico-cultural pe care il reprezinta au devenit parti ale memoriei istorice. Autoritatile din capitala maghiara au decis sa ridice acest Parc al Statuilor in decembrie 1991. Potrivit acestei decizii, statuile care urmau sa fie inlaturate au scapat in felul acesta de a fi demolate si au fost adunate intr-un spatiu public. Localizarea intr-un nou context a dus la transformarea lor in moduri de exprimare a perceptiei posteritatii asupra perioadei pe care o lasau in urma.

Design-ul Parcului Statuilor atrage atentia asupra micimii socialismului care a existat. Constructia tematica reprezinta posibilitatea de a ironiza regimul. Aceasta intentie este sustinuta si prin acele elemente care reduc dictatura groaznica de altadata la un spectacol de circ, precum: ramasitele ultimei suflari a comunismului, care pot fi cumparate sub forma conservelor, sau cantecele politice de odinioara, prezentate astazi ca muzica pop sub forma colectiei Best of Communism (Cele mai bune cantece din comunism). Proiectul obtine acest efect bazandu-se pe contrastul dintre regele gol si supusii sai care rad de el. Aceasta batjocura este rasul victorios si sarcastic al celor exclusi odata de la putere si, totodata, posibilitatea celor fara de putere de a-i ridiculiza pe cei care detin puterea.

Mihai Sora: Noi am trait si continuam sa traim acum intr-un timp ciclic, un timp al unei organizari sociale si al unei economii de tip agrar. Din pacate, timpul liniar in care incercam sa ne inseram de 150-200 de ani e un timp de imprumut. Din cauza ca nu am facut din timp si temeinic ucenicia acestui timp liniar, noi am ajuns in situatia de a ne integra intr-un timp al institutiilor, un timp european, fara a avea institutii bine inchegate. Eu as numara doar doua institutii ale societatii civile care functioneaza azi foarte bine: Memorialul de la Sighet si Colegiul Noua Europa. Altfel, tot ce se intampla in timpul linear e supus improvizatiei.

Ana Blandiana: Multumind domnului Sora, vreau sa-i dau cuvantul lui Thierry Wolton, autorul unor carti menite sa reconstruiasca memoria francezilor. In timpul Razboiului Rece, Franta a fost in partea libera a globului, si totusi ea se afla intr-o situatie asemanatoare cu tarile din Europa de Est, in sensul ca trebuie sa-si reconstruiasca memoria. In timp ce in tarile din Est a avut loc o spalare a creierelor, in Franta intelighentia gauchista a fost autoarea unui proces de autolavaj. Tin minte ce impresionata am fost cand am citit in J.F. Revel faptul ca francezii nu au crezut, desi au avut toate dovezile la indemana, crimele facute de sovietici la Katyn, pana cand a recunoscut Gorbaciov ca armata sovietica i-a omorat pe militarii polonezi.

Thierry Wolton: Tocmai, as vrea sa revin la analiza complicata a fascismului si a comunismului. A fost un proces al nazismului, dar nu am asistat la un proces al comunismului, ceea ce se explica in mai multe feluri. Nu trebuie uitat ca regimul comunist mai exista inca in tari precum Coreea, Vietnam, China. Crimele maoismului au fost "imputinate" de guvernul chinez actual, care apreciaza ca 30% din maoism a fost rau si 70% a fost bun. Pe putin, proportia inversa ar fi mai realista, cand stim ca au fost intre 40 si 60 de milioane de victime ale maoismului. A trecut un timp inainte ca aceasta constientizare sa devina mondiala. Hilberg explica foarte bine acest fenomen, spunand ca in anii ‘50 ii era imposibil sa obtina o finantare pentru unele studii privind Holocaustul. Unul din punctele de turnura in Israel a fost procesul lui Eichmann din ‘64, iar cel de al doilea a fost Razboiul de 6 Zile. Dupa 1967, evreii din lumea intreaga au constientizat Holocaustul si s-au temut atunci ca istoria se poate repeta. Un alt fenomen declansator a fost procesul khmerilor rosii din Cambodgia, ei fiind sinteza a ceea ce a insemnat comunismul. Dificultatea constientizarii este datorata particularitatilor comunismului. Complicii nazismului nu sunt foarte numerosi, pe cand comunismul se bucura inca de foarte multi. O alta particularitate este data de complicitatea occidentalilor si de tacerea lor, despre care a vorbit Ana Blandiana. Fara complicitatea Occidentului, comunismul n-ar fi supravietuit la fel de mult.

Harald Welzer: In urma cu trei ani, predam o serie de seminarii pe tema psihologiei sociale si mi s-a intamplat ceva interesant. In Germania avem "studenti pensionari", care au posibilitatea sa mearga sa studieze la Universitate. La seminariile despre crimele nazismului erau vreo patru sau cinci seniori, interesati de teme precum national-socialismul si Holocaustul, stiau cate ceva despre ele si erau oarecum critici. Au existat si situatii cand vorbeau despre propria experienta legata de al treilea Reich, de razboi, si atunci atitudinea critica disparea. Asta m-a facut sa-mi pun intrebarea: ce este de fapt memoria? Oamenii nu discuta despre propriile amintiri, ci despre cele ale altora. Aceasta nu este memoria noastra, ci este doar o repetare a memoriei. Ma rog, se spune si ca poate este mai bine sa uitam, poate ca viata ar fi mai usoara astfel. Dar memoria are o functie precisa, la o scara evolutionala: ea serveste la orientarea in prezent. La un nivel de baza, memoria nu are nimic de-a face cu trecutul, ci este ceva ce construim, reconstruim, inventam ca sa putem interpreta prezentul, o folosim ca orientare pentru viitor.

Diferenta dintre istorie si memorie e aceea ca memoria nu este apasata atat de mult de adevar. La nivel functional, nu este atat de important daca o referire la trecut este sau nu adevarata. Suntem convinsi ca lucrurile pe care ni le amintim s-au intamplat in realitate, dar nu este mereu adevarat. Acest lucru devine o problema cand avem de-a face cu memorii ce tin de politica si cand se creeaza o cultura a memoriei in contrast cu ceea ce s-a intamplat sau cu ceea ce stim.

Memoria nu are de-a face cu trecutul, ci mai degraba cu interesele prezentului. Societatile au perspective diferite ale istoriei, ce depind de situatia prezenta. Societatile totalitare au tendinte puternice de a inventa istoria, au multe incercari de a distruge memoria. Si societatile democratice au uneori astfel de tendinte, sa remodeleze o istorie care se potriveste situatiei prezente. Incercam mereu sa reformulam autobiografii din perspectiva nivelului la care am ajuns.

Ana Blandiana: Va propun sa trecem oceanul si sa-i dau cuvantul domnului Östermann, directorul Proiectului International de Istorie a Razboiului Rece din cadrul Institutului Woodrow Wilson. As fi curioasa in ce masura mai intereseaza memoria Razboiului Rece America actuala, o natiune care a ramas singura, fara rival, pe scena marilor puteri.

Christian Ostermann: O sa fiu foarte scurt, deoarece nu sunt un specialist in memorie, spre deosebire de dumneavoastra. Sunt aici in principal pentru a invata, si am invatat mult, o sa trebuiasca sa ma documentez serios dupa aceasta experienta, pe care o sa o iau cu mine la Washington. Plec de aici cu idei extraordinare, cum ar fi cea enuntata de Ana Blandiana, referitoare la memorie ca forma de justitie, sau cea a domnului Rusan, despre istoria recenta inca sensibila, ca o carne vie.

Ca sa putem transmite memoria celor tineri, trebuie sa avem acces la documente care dau autenticitate istoriei. Nu vreau sa intru acum in problemele legate de accesul la arhivele romanesti, sunt probleme pe care dumneavoastra le cunoasteti mai bine.

In al doilea rand, trebuie sa ne gandim cum sa integram memoria victimelor in istoria internationala, unde acest subiect este deseori neglijat. In acelasi timp, cred ca este importanta internationalizarea memoriei noastre, pentru a pune in contact experientele comune si pe cele individuale.

Au fost deja mentionate aici noile tehnologii, care pot juca un rol critic in transmiterea memoriei. Am incercat sa cream site-uri de Internet, ca sa educam generatiile viitoare in privinta unei ere din istorie.

S-a spus mai devreme ca memoria inseamna sa cunosti faptele, ca memoria este o forma de adevar. In acelasi timp, memoria este contestata, fapt cu care dumneavoastra, care lucrati in domeniu, v-ati confruntat. Memoria este contestata din punct de vedere cultural, al resurselor, si aceasta este o problema. Dar poate fi si o oportunitate: contestarea memoriei, cu tensiunile care pot decurge de aici, poate fi calea de atragere a noilor generatii, prin dezbateri. Sigur, sunt unele limite ale acestei idei, dar cred ca ea ar trebui luata in considerare. Dialogul, dezbaterea pe tema memoriei poate atrage in discutii oameni care altfel nu s-ar implica.

Referitor la Razboiul Rece, acesta este un subiect mort pentru multi americani. Memoria Razboiului Rece este azi dominata de memoria atentatelor de la 11 septembrie. In prezent, tendinta in istoria americana este ca Razboiul Rece sa fie privit intr-o maniera triumfalista, in contrast, repet, cu atentatele de la 11 septembrie.

Ana Blandiana: Sa ne reintoarcem acum in "lagarul socialist", chiar aici, la Sighet. (In paranteza fie spus, unul din lucrurile care m-au fascinat, pe parcursul vietii mele in comunism, a fost aceasta formula care s-a folosit in Romania cu absoluta seninatate - "lagarul socialist". In romaneste, "lagar" inseamna "lagar de concentrare", nu exista nici o alta definitie. Si totusi, din slugarnicie s-a folosit timp de decenii - inconstient demascator - termenul rusesc.) Ne intoarcem deci la Sighet, dand cuvantul directorului Muzeului nostru de aici, cu rugamintea de a vorbi despre impactul acestuia asupra celor care il viziteaza.    

Gheorghe Mihai Barlea: Printre cei care ne viziteaza, categoria cea mai numeroasa este cea a elevilor si studentilor. O experienta foarte interesanta, ca o modalitate de transmitere a memoriei, este vizita unor studenti in interes academic. Ruxandra Cesereanu vine cate o zi pe an de la Cluj cu studentii si tine seminarii la Memorialul Sighet. Dar Universitatea din Jena (Germania) isi trimite in acest an, pentru trei saptamani, studentii in practica la Memorialul nostru. Sa speram ca oferta noastra catre institutiile academice va inmulti astfel de modalitati de lucru. Sunt, desigur, si studenti romani si straini care nu vin neaparat in grupuri, ci vin din curiozitate si dorinta de cunoastere personala. Dupa cum grupurile de elevi care ne viziteaza nu urmeaza un program al Ministerului, ci initiativa unor profesori inimosi. O alta categorie a vizitatorilor sunt persoanele in varsta, care vin si traiesc uneori cu perplexitate adevaruri necunoscute consumate in timpul biografiei lor: devenim un spatiu de cunoastere retroactiva pentru ei. Avem apoi persoanele de varsta medie, care vin pentru a-si face o imagine generala asupra geografiei detentiei politice in Romania, si aici traiesc cel mai dramatic impactul cu informatia pe care o furnizeaza Memorialul. Sunt persoane care traiesc profund emotional acest impact. Ma gandesc in special la fosti detinuti politic si la rudele acestora. O alta categorie o constituie turistii straini, dovada a faptului ca prestigiul Memorialului s-a internationalizat. Din cei peste 30.000 de vizitatori de anul trecut, aproximativ 5.000 sunt vizitatori straini, acoperind nu numai geografia Europei, ci si pe cea a SUA, Australiei si Africii de Sud.

 Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei este o institutie de maxima oportunitate si de mare credibilitate si prin faptul ca este o constructie a societatii civile, respectiv a Fundatiei Academia Civica. Apoi, faptul ca suntem astazi pozitionati printre cele mai prestigioase institutii din Europa, alaturi de Memorialul de la Auschwitz si Memorialul Pacii din Normandia, potenteaza intr-un fel prestigiul nostru. Dovada ca in fiecare an beneficiem de vizita unor ambasadori, demnitari, inalti ierarhi ai diferitelor biserici, prim-ministri, presedinti. Memorialul a devenit si un loc de pelerinaj - sunt oameni care vin la Memorial si se poarta ca intr-o catedrala. Biserica Romano-Catolica vine, daca nu in fiecare an, cel putin o data la doi ani, prin Episcopia de la Iasi, in pelerinaj in memoria episcopului Anton Durcovici, Biserica Greco-Catolica vine in fiecare primavara, in a doua sambata dupa Pasti, intr-un pelerinaj la Cimitirul saracilor, acolo unde are ingropati episcopii si preotii martiri.

Boris Movila: Muzeul nostru de la Chisinau a fost facut de cei deportati, nicidecum de stat, comunistii nu vor un asa muzeu. El are vreo 75 de metri patrati si e localizat intr-o fosta banca de economii. Muzeul a fost facut din bani donati de basarabeni care traiesc in Romania sau in Apus, cu vreo 5 ani in urma, atunci cand au venit la putere comunistii foarte rai, care acum s-au mai imblanzit. S-au strans atunci 3.000 de dolari si am privatizat muzeul, ca sa nu-l ia comunistii, fiind intr-o casa de locuit.

La muzeu avem multe materiale iconografice, fotografii de la deportati, multa literatura de la scriitori despre deportari si represiuni. Ne viziteaza studenti, organizati prin profesori. In 2 luni, eu am adus 12 clase din 4 licee, organizand si intalniri cu scriitorii de vaza (Dabija, Vieru, Mihai Cimpoi si altii), cu istorici, cu preoti, savanti, actori. Acum am adus de la cursurile de perfectionare organizate de Ministerul Invatamantului doua grupe de francezi, care vad muzeul si noi le vorbim despre represiuni. Am adus profesori de literatura si limba si, mai ales, trei grupe de profesori de istorie. Ei cunosc ceva, dar foarte putin, despre fenomenele cele mai negative, ca deportarea, foametea din Basarabia, colhozurile, colectivizarea s.a.m.d.

Luiza Palanciuc: Sunt foarte multe mecanisme mnemotehnice instalate peste tot, fie in institutii, fie in familii. Exista intr-adevar o agora amnezica in care se aud strigate si rostiri raspicate, documentate si limpezi, insa mai mult decat orice, ceea ce mi se pare important este sa nu ratam podul. Practic, cred ca transmisia se face de la o generatie la alta, si nu sarind o generatie. Or, generatia mea poate sa faca transmisia, sa fie releu pentru cei care vin. Pentru ca ea a inteles ca nevoia verbalizarii nu trebuie neaparat sa treaca printr-o urgenta istoriografica, a gestului istoriografic, ci sa fie, pur si simplu, o lectie, e adevarat, greu de invatat.

Propunerea mea este de a face din aceasta Scoala una cu adevarat internationala. Pentru ca memoriile diverselor parti ale Europei sa nu fie niste memorii paralele, separate, sparte, ci memorii care se intretaie. Aceste memorii, puse impreuna, sa alcatuiasca cumva o memorie comuna, o memorie a Europei unite. Tin foarte mult la sensul international al Scolii. El este international acum in demersul stiintific si in demersul de cercetare, pentru ca oamenii vin aici din toate partile, dar trebuie sa fie, cum s-a spus, si in zona receptarii, si in zona Scolii propriu-zise.

Mircea Martin: Ma voi limita sa fac doua observatii. As porni chiar de la revolutia romana, o revolutie blocata, oprita, confiscata, prin urmare o revolutie neterminata, desi a fost sangeroasa. Acest caracter de a fi in acelasi timp sangeroasa si blocata, deviata, confiscata cred ca acum complica enorm si problema memoriei, a propriei memorii in primul rand, dar si memoria ei mai indepartata, pe care o dramatizeaza. D-l Östermann vedea o solutie in ideea de contestare, fiindca asta ar mari interesul. Or, la noi nu e vorba de asta, in sensul ca noi suntem gata contestati. Adevarata memorie a acestei revolutii este de la inceput contestata, deformata. Imediat dupa 1989 a inceput nu numai recuperarea ideii de revolutie, dar si recuperarea memoriei acestei revolutii; din pacate, o recuperare oficiala, politica. Institutiile societatii civile infiintate pentru pastrarea ei au fost dublate sistematic de oficialitatea politica. Care era rostul acestei dublari, al acestui paralelism? Tocmai acela de a provoca confuzie, de a bagateliza tot ce era nobil si tragic in aceasta revolutie. S-au infiintat asociatii de revolutionari care au compromis de fapt ideea de revolutionar, s-au infiintat comisii de cercetare parlamentare si, mai nou, iata, o comisie prezidentiala. Avem nevoie de a transmite aceasta memorie pentru a o apara, este o memorie care trebuie mereu, as zice cotidian, restaurata. Trebuie aduse mereu probe. Asta dramatizeaza foarte mult situatia, dramatizeaza aceasta memorie, dar exista un mare avantaj ca o mentine vie totusi. Aici e foarte importanta memoria orala, pe care multi intelectuali o cultiva, adunand probe in acest sens. Memoria orala este un element de rezistenta in fata incercarilor politice de deformare si deviere. Este foarte important sa evitam politizarea memoriei, sa ne opunem incercarilor de a folosi memoria si istoria revolutiei pentru a face capital politic. Si e foarte important sa opunem acestui capital politic capitalul moral si simbolic al revolutiei. Dupa "prelucrarea" bine cunoscuta, comunista, a trecutului, dupa cenzura, dupa rastalmacirea trecutului, deci dupa stergerea memoriei, de fapt, timp de patru decenii, avem nevoie de reconstituirea unui patrimoniu moral si simbolic. Asta mi se pare o misiune extrem de importanta si de actuala astazi. Si ea a inceput aici, la Sighet. Pentru ca nu e vorba numai de aceasta reconstituire istorica propriu-zisa, ci de transformarea ei intr-un bun simbolic si moral. Si asta se face printr-un travaliu de doliu. Evident ca dau aici un sens mai larg, intelectual si cultural, termenului ca atare. Asta inseamna reculegere mai intai, inseamna mai apoi analiza si inseamna detasare. Tinerilor trebuie sa le transmitem intr-un anumit fel aceasta memorie, astfel incat ea sa le para acceptabila, convingatoare.

Apare un nou element de dramatism aici: epoca noastra nu este o epoca favorabila istoriei si memoriei, din pacate. S-a vorbit despre sfarsitul istoriei. Eu as prelua aceasta idee, dar nu in sensul lui Fukuyama, ci in sensul de pierdere a interesului pentru trecut. Lucrul acesta este extrem de grav pe durata lunga. Noi am trait si traim, de fapt, o dubla ruptura. In ‘89 s-a produs o ruptura politica, am trecut de la un regim politic la un alt regim, radical diferit. In acelasi timp, dupa aceasta ruptura politica am trecut intr-o alta paradigma politica, iar anii care au urmat au fost de fapt ai unei alte rupturi, mult mai grave, o ruptura civilizationala, o ruptura culturala, care se explica prin orizontul mare al globalizarii, al americanizarii. Toate acestea conduc exact la o despartire indiferenta de trecut, la indiferenta fata de trecut, la o confuzie intre prezent si viitor. Prezentul nu mai este decat o fuga spre viitor, o fuga pe care, de fapt, n-o mai putem controla. Si atunci, ar trebui sa facem totul, in masura in care depinde ceva de noi, ca sa construim o rezistenta la aceasta pierdere continua a memoriei, a trecutului si la aceasta debordare nebuna dinspre prezent catre un viitor imprevizibil.

Romulus Rusan: Fiind inchizatorul de pluton, imi asum o sarcina grea, aceea de a trage concluziile acestei discutii. O prima concluzie este faptul ca aceasta recuperare a memoriei a fost facuta in toate tarile prezente aici de catre societatea civila. Si statul s-a asociat abia mai tarziu, intr-o masura mai mare sau mai mica, sau deloc, ca in Republica Moldova, unde s-a opus chiar (de altfel si in Romania, in primii 7 ani dupa 1989). Mai mult nu cred ca s-a putut face, in nici una dintre tarile respective, din cauza regimurilor politice foarte diferite.

As vrea sa vorbesc despre ceea ce a putut face mediul international. Dupa cum stiti, in 25-26 ianuarie 2006, a avut loc o sesiune a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Pe ordinea de zi, printre alte si alte puncte (condamnarea Belarus pentru incalcarea drepturilor omului, problema statului civic sau statului national etc.), au fost discutate niste documente: un raport al unui parlamentar crestin-democrat din Suedia, Goran Lindblad, o rezolutie si o recomandare pornind de la acest raport. Titlul raportului si al celor doua documente era Necesitatea unei condamnari internationale a crimelor regimurilor comuniste totalitare. Goran Lindblad a lucrat un an jumatate, s-a consultat cu experti internationali, ca Stéphane Courtois si Vladimir Bukovski, a vizitat Rusia, Lituania si Bulgaria, ai caror experti s-au pronuntat si ei pro sau contra. Raportul a fost facut pe baza unor date luate din Cartea neagra a comunismului. Era vorba de reprimarea politica a disidentilor politici, violarea drepturilor omului inca din Rusia anilor ‘30, de procesele politice staliniste, de reprimarea lui Buharin, Kamenev, Trotki, de Marea Teroare din 1937-’38, de crimele anilor ‘50, pana la moartea lui Stalin, si pe urma de Raportul lui Hrusciov la Congresul XX al PCUS, cand teroarea a fost oarecum atenuata, ca sa fie reluata de Brejnev in anii normalizarii. De asemenea, raportul vorbea de crimele din Asia, din Laogai-ul chinez, din Cambodgia lui Pol Pot si de crimele din Europa de Est.

Ce concluzie cerea Lindblad in proiectul de rezolutie? Ma refer la punctul 5 al Rezolutiei: "Caderea regimurilor comuniste totalitare din Europa Centrala si Orientala n-a fost urmata nici de o ancheta internationala exhaustiva si aprofundata, nici de o dezbatere asupra crimelor comise de aceste regimuri. Crimele in chestiune n-au fost condamnate de comunitatea internationala, cum s-a intamplat pentru oribilele crime comise de nazism". Apoi la art. 7: "Adunarea Parlamentara este convinsa ca luarea de constiinta a istoriei este una dintre conditiunile de infaptuit pentru a se evita ca similare crime sa se mai produca in viitor. Judecata morala si condamnarea crimelor comise joaca un rol important in educatia data tinerelor generatii. O pozitie clara a comunitatii internationale asupra acestui trecut ar putea sa serveasca ca o conditie pentru actiunile viitorului". In sfarsit, la art. 12: "In consecinta, Adunarea Parlamentara condamna cu vigoare violarile masive ale drepturilor omului comise de regimurile comuniste totalitare si aduce un omagiu victimelor acestor crime. Ea invita toate partidele comuniste sau postcomuniste din statele membre, care n-au facut-o inca, sa reexamineze istoria comunismului si propriul lor trecut, sa ia clar distanta fata de crimele comise de regimurile comuniste totalitare si sa le condamne fara ambiguitate". Aceasta Rezolutie a fost votata cu majoritatea necesara de peste doua treimi. Cu toate ca Partidul Comunist Rus condus de Ziuganov, Partidul Comunist Grec, Partidul Comunist Francez s-au opus cu toata indarjirea votarii ei. Recomandarea insa a fost respinsa (din cauza absenteismului, nu stiu daca voluntar sau involuntar) cu 90 de voturi pentru si 50 contra. Trebuia sa aiba doua treimi, deci 101 voturi pentru. Mai erau necesare 11 voturi. Din pacate, si unii parlamentari romani au absentat de la vot. Concluzia este ca n-a existat o vointa clara, nu numai din partea partidelor foste comuniste, dar nici din a celor liberale sau democratice, de a se rupe cu trecutul. In ce consta aceasta Recomandare? Sa se adopte o declaratie oficiala in favoarea condamnarii crimelor comuniste de catre fiecare tara in parte, evident de cele care fac parte din Consiliul Europei. Sa se organizeze o conferinta internationala asupra crimelor comise de regimurile comuniste totalitare, cu participarea reprezentantilor guvernelor, parlamentarilor, universitarilor, expertilor si ONG-urilor. Sa se instituie niste comisii nationale care sa aduca omagiu victimelor regimurilor comuniste totalitare. Sa se revizuiasca manualele scolare, sa se deschida arhivele, sa se introduca o zi comemorativa pentru victimele comunismului si sa fie organizate muzee. Ministrul de Externe roman, Mihai-Razvan Ungureanu, era tocmai presedintele Comitetului de Ministri al Consiliului Europei. A doua zi dupa votul din Adunare, Mihai-Razvan Ungureanu a anuntat ca Romania va face o astfel de conferinta internationala, cu toate ca Recomandarea fusese respinsa. Speram sa aiba loc la Sighet, asa cum am propus, desi au trecut multe luni si inca nu stim daca propunerea noastra va fi sau nu acceptata. In orice caz, se poate deduce de aici ca, teoretic, condamnarea morala a crimelor comunismului a fost facuta prin votul Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Aplicarea practica a recomandarii se face de la o tara la alta, asa cum se poate. La noi, foarte multe din aceste puncte sunt indeplinite, dar de catre societatea civila, prin monumente, zile comemorative, simpozioane, centre de studii, prin acest Memorial al nostru. Intre timp, s-au infiintat, in afara de CNSAS, si doua institutii statale, care se vor ocupa de aceasta problema. Una este Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, pe care l-a infiintat guvernul, avand o durata nedeterminata de activitate. La scurt timp, la initiativa presedintelui, s-a creat o Comisie pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Aceasta are o durata limitata, pana in noiembrie-decembrie 2006. Sa speram ca prin aceste institutii se vor realiza si alte puncte din Recomandarea (virtuala) a Consiliului Europei, mai ales in domeniul reglementarii accesului la arhive si in cel al introducerii in programele scolare a studiului represiunii comuniste. Pentru ca, asa cum a rezultat din discutia noastra, memoria fara arhive nu poate deveni istorie. Ea este emotionala, este subiectiva, in timp ce cercetarea de arhiva este coloana vertebrala a istoriei.

Ana Blandiana: Inchei acest extrem de interesant schimb de idei si de experiente intre istorici si reconstructori ai memoriei veniti din cele doua emisfere limitrofe fostei Cortine de Fier, multumind participantilor si cu sentimentul ca, asa cum a rezultat din meditatia noastra comuna, desi circumscrisa comunismului si urmarilor sale, tema discutiei noastre are bataie mai lunga si importanta mai mare intr-o lume obligata prin globalizare sa-si schimbe definitia. O lume care nu-si va putea salva sufletul decat in masura in care, pentru a descoperi cine este si incotro se indreapta, va trebui sa-si aduca aminte dincotro vine si cine a fost.

 Masa rotunda s-a desfasurat ca parte a conferintei  Muzeul viu organizata de Fundatia Academia Civica in cadrul  proiectului international  "History after the Fall" finantat de programul Comisiei Europene "Cultura 2000".

 Textul integral al mesei rotunde va aparea in volumul  Scoala Memoriei 2006 editat de Academia Civica si aflat sub tipar.