Mărturii despre Steinhardt

Într-o carte apărută de curând, Florian Roatiş a adunat 52 de evocări despre N. Steinhardt, toate scrise după săvârşirea acestuia din viaţă, pe 30 martie 1989. O parte au apărut în reviste, ziare sau cărţi. Altele, nu puţine, au fost publicate în volumul II al Caietelor de la Rohia (N. Steinhardt în amitirile contemporanilor, Baia Mare, 2000). În fine, câ­teva texte – semnate de Maria Cogălniceanu, Ştefan Iloaie, Nicolae Mecu, Ioan Pintea, Cornel Ungureanu şi Viola Vancea – sunt inedite. Celelalte nume din cuprins, aparţinând unor intelectuali şi / sau clerici aflaţi încă în viaţă sau dispăruţi între timp, sunt Arşavir Acterian, Dorina Al-George, Bartolomeu Anania, Alexandru Baciu, Nicolae Balotă, Nicolae Băciuţ, Alexa Gavril Bâle, Ioan M. Bocu, Miron Alexandru Bogdan, Augustin Botiş, Gheorghe Brătescu, Virgil Bulat, Iordan Chimet, Î.P.S. Justinian Chira, Virgil Ciomoş, Alexandru Ciorănescu, Vasile Cormoş, Î.P.S. Nicolae Corneanu, Ov.S. Crohmălniceanu, Arhim. Mina Dobzeu, Sorin Dumitrescu, Radu Enescu, Theodor Enescu, Ioan Filip, Terezia Filip, Constantin Galeriu, Alexandru George, P.S. Justin Holdea Sigheteanul, Arhimandrit Paulin Lecca, Monica Lovinescu, Serafim Man, Achim Mihu, Virgil Nemoianu, Costion Nicolescu, Alexandru Paleologu, Amelia Pavel, Monica Pillat, Antonie Plămădeală, Adrian Popescu, Nicolae Roşca, Eugen Simion, Sanda Stolojan, Geo Şerban, Mihai Şora, Eugenia Tudor-Anton, Alexandru Vlad.

Dimpreună, confesiunile pot servi oricând ca un preţios auxiliar biografic şi „autenticist“ al substanţialei monografii N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, publicate acum câţiva ani de George Ardeleanu la Humanitas; sau, de ce nu, drept un fel de Addenda la seria de opere complete aflată în curs de editare la Polirom. Câteva dintre ele – ce-i drept, foarte puţine – puteau lipsi, unicul lor „merit“ fiind acela de a amplifica imaginea unei influenţe modelatoare. (E cazul mărturiilor rău scrise, clişeizate ale lui Ioan S. Bocu şi Augustin Botiş, sau al pseudojurnalului de o afectare pompoasă al lui Nicolae Băciuţ.)

Există o redundanţă semnificativă a rememorărilor, unele episoade fiind evocate de mai mulţi martori, cu similitudini mergând până la detalii descriptive: Steinhardt în închisoare, Steinhardt în viaţa literară sau la Rohia (unde arhimandritul Chira îi îngăduie nu doar să scrie despre literatură, ci „să scrie cât mai mult şi cât mai bine“), Steinhardt ascultând cu lacrimi în ochi muzica „paradisiacă“ a lui Mozart ori trăgând clopotele mănăstirii... Sfârşitul bătrânului monah, cu ultimele cuvinte rostite pe patul de spital („închide cartea“), este relatat aproape identic de Vasile Cormoş - ultima gazdă a lui Steinhardt din ziua infarctului fatal - şi de Serafim Man, stareţul Mănăstirii „Sf. Ana“ care l-a tuns în monahism pe 16 august 1980. Iar în evocările lui Sorin Dumitrescu, Al. Paleologu, Adrian Popescu, Nicolae Roşca şi Î.P.S. Justinian Chira (cel care l-a primit întru monahism pe Steinhardt, adus la Rohia de Constantin Noica şi Iordan Chimet) e descrisă, impresionant, înmormântarea acestuia, cu zecile de prieteni tăcuţi printre care mişună omniprezenţii agenţi ai Securităţii...

Numeroase sunt însă şi ipostazele insolite ale personalităţii lui Steinhardt, prinse în relatări subtile sau „naive“. Nu lipsesc încadrări critice şi consideraţii eseistice percutante, alături de rememorările unor atitudini antitotalitare ale monahului-scriitor şi ale problemelor sale cu „organele de ordine“. O secvenţă grotescă povestită de Justin Hodea, stareţul din anii ’80 al Mănăstirii „Sf. Ana“, are în prim-plan un grup de membri ai Uniunii Scriitorilor care, vizitându-l pe părintele Nicolae şi câştigându-i bunăvoinţa printr-o falsă evlavie, denunţă poliţiei politice existenţa unui raft cu „literatură interzisă“ din exil... Altfel incitante sunt consideraţiile lui Geo Şerban cu privire la implicaţiile „anticezariste“ ale traducerii din Gaston Boissier (despre Cicero şi societatea romană din vremea lui Cezar) sau despre afinităţile profunde dintre Jurnalul fericirii şi Părerile despre fericire ale lui Alain (Emile Chartier) pe care Steinhardt l-a tradus şi editat împreună cu Alexandru Baciu, la revenirea în viaţa literară. Merită semnalate, de asemenea, amintirile medicului Miron Alexandru Bogdan despre întâlnirile dintre vărul său Ioan Petru Culianu şi „tandemul fermecător“ N. Steinhardt-Sergiu Al-George („nenea Sergiu“). Spaţiul nu-mi îngăduie să zăbovesc asupra pluralităţii convergente a imaginilor acestui admirabil umanist creştin de nuanţă existenţialistă, considerat o „existenţă rară“ de către Emil Cioran, comparat cu G.K. Chesterton de Ov.S. Crohmălniceanu şi cu C.S. Lewis de Virgil Nemoianu. Nota dominantă a „întâlnirilor“, ca şi cea a „neîntâlnirilor“ cu Steinhardt este, desigur, dată de „exerciţiile de admiraţie“, încărcate de intensitate emoţională. Multe evocări învie cu farmec nostalgic intimitatea „supravieţuirilor interbelice“. Nu sunt puţine nici consideraţiile susceptibile de controverse. Bunăoară, la mitropolitul Antonie Plămădeală, ale cărui opinii despre „fericirea“ convertirii la ortodoxie a lui Steinhardt şi despre integrarea sa în „românitate“ nu erau chiar incompatibile cu cele ale unor intelectuali evrei ostili precum Vera Călin.

Totuşi, imaginea de „fricos“ a lui Steinhardt rămâne suspectă pentru cineva ce şi-a dovedit „curajul fizic în faţa morţii“: „De ce şi-a numit Steinhardt confesiunea aceasta, cu valoare de testament, Jurnalul fericirii? A fost cu adevărat fericit? Cred că da. Mai exact, a ajuns să fie fericit. Nu a fost de la început. Cred că nu a fost prin natura lui. De câte oril-am văzut, mi s-a părut mai degrabă trist. Şi parcă mereu fricos, mereu sub o frică. Îşi cucerea fericirea întruna. A fost un neîmplinit care s-a împlinit. Nu se simţea bine că nu s-a născut ca toţi ceilalţi dimprejurul lui. De aceea a vrut mereu să fie ca ceilalţi. A fost într-o permanentă goană după integrare în spiritul locului. Şi când îi reuşea, era fericit. Când i-a reuşit, a fost fericit“. Oare de ce îi va fi părut părintele Nicolae „mereu sub o frică“ mitropolitului Antonie?

O categorie specială e a celor ce se întreabă cum poate coexista în acelaşi om ascetul ortodox cu scriitorul „monden“ şi „frivol“ în ecumenismul său paradoxal. Un cârtitor pitoresc e Alexandru George, care, în 1992, nu ezită să se aşeze „alături, pe acelaşi raft“ cu autorul Jurnalului fericirii... A te pune contra curentului în plin fenomen hagiografic poate fi, la o adică, un exerciţiu util, deşi, fără supărare, Jurnalul... va rămâne mereu pe un raft superior (al capodoperelor, mai exact). Mă delimitez însă net de consideraţiile referitoare la critica lui Steinhardt, cu atât mai mult cu cât ele nu-i aparţin doar lui Alexandru George: „Petrecerea unui spirit subtil în mijlocul capodoperelor (definiţia criticii impresioniste de nuanţă epicureică, anatolefranceană) pe care N. Steinhardt o practicase până atunci se vede înlocuită cu aceea a jubilaţiei exagerate, nejustificate, faţă de orice are mai multe pagini, un titlu şi o copertă (...) mi-e imposibil să înţeleg situaţia unui călugăr care găseşte cuvenit să închine un eseu critic nu lui V. Voiculescu sau lui Arghezi, eventual chiar lui Vlahuţă, ci unui poet priapic şi scandalos, excentric şi bolşevizant în tinereţe precum Geo Bogza“. „Laxismul“ incriminat vizează şi alte aşa-zise „păcate“ literare, cum ar fi aprecierile la adresa unor romane ca Săptămâna nebunilor, apropierile dintre Craii de Curtea-Veche şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe sau comentariul empatic despre Călătorului îi şade bine cu drumul al dizgraţiatului Brătescu-Voineşti. Numai că, departe de a indica dezorientarea axiologică a împricinatului, asemenea reproşuri trădează, pe lângă idiosincrazii ideologice, o anume incomprehensiune dogmatică faţă de gândirea lui Steinhardt. Puţini trec, la urma urmei, testul acceptării unei atitudini care nu e decât o practică superioară a libertăţii spirituale, în literatură şi dincolo de ea... //

// N. Steinhardt în evocări
// Ediţie îngrijită de Florian Roatiş
// Editura Polirom, 2012