Șerban Papacostea: Monarhia moare odată cu Regele

În timpul războiului, eram elev de liceu, suntem deci în perioada ‘39-’45, și mai spre sfârșitul războiului, când întâlnirile au fost mai frecvente cu tatăl meu, discuțiile erau despre ceea ce urma să fie. Nu știa nimeni exact ce avea să fie. Am simțit după aceea pe spinarea noastră.

Primele amintiri cu Regele Mihai

În ce calitate se vedea tatăl dvs. cu Regele?

Nu v-aș putea spune. Îl vizita din când în când și discutau anumite probleme politice. Exista o anumită periodicitate în aceste întâlniri și aici la București, și la Sinaia, unde Regele mergea destul de des în timpul vacanțelor, la Peleș. Știu că aveau întâlniri și discutau perspectivele țării. Lumea politică, high-life-ul românesc, se concentrase în două localități: la Sinaia, cei care gravitau în jurul Palatului, al Regelui Mihai și urmăreau lucrurile în perspectiva viitoarei restaurări a puterii, și cei care gravitau în jurul mareșalului Antonescu. Țin minte că, în vara lui ‘44, în jurul celebrului 23 August, când în fiecare dimineață, pe la 11, în centrul orașului Sinaia veneau fruntașii politici de atunci, pe care, pe unii dintre ei, i-am cunoscut acolo în piața din fața intrării în parcul din fața hotelului. Acolo l-am cunoscut pe Argetoianu, pe Tătărescu și pe alți mulți. Venea și Ralea de la Poiana Țapului, unde avea o vilă ș.a.m.d.

Care e prima imagine pe care o aveți cu Regele? Câți ani aveați și cum l-ați perceput?

Îl vedeam deseori, că el circula, e automobilist de vocație, și îl vedeam adesea la volan, la Sinaia, când cobora, când suia. Îi plăcea să conducă mai ales cu viteză mai mare, a fost una dintre pasiunile lui. Îl vedeam, știam cine este, datorită legăturii pe care o avea tatăl meu cu el, dar personal nu l-am cunoscut până în 1992, când i s-a permis prima dată să vină în țară.

În 1992 cum de ați putut să vorbiți cu el?

Am fost invitați la hotelul unde era găzduit, Continental, la ora exactă am fost un grup de șapte-opt istorici. În finalul scurtului meu speech am spus: „Majestate, permiteți-mi să vă amintesc că v-a fost colaborator în timpul domniei Majestății Voastre tatăl meu, Petre Papacostea“. Iar el, așa nazal, cum vorbește, mi-a răspuns: „Țin foarte bine minte, Papacostea“. A fost o întâlnire cu o mare personalitate a țării. Indiferent ce obiecții i se pot aduce, este un nume mare din contemporaneitate. Dacă n-ar fi decât 23 August și opoziția față de misiunile astea ale rușilor aici.

Dar când vă gândiți la obiecții, ce vă vine în minte?

Obiecții la adresa lui? I s-au adus multe. Eu personal nu am, pentru că el a domnit, că n-a guvernat, dar a domnit în condițiile cele mai grele și cred că a făcut maximum din cât se putea pentru a salva ce putea fi salvat din independența României, într-o conjunctură care știm că era nefastă, cu o Uniune Sovietică atotputernică în spațiul ăsta și cu un Occident care încet-încet ne-a abandonat. Și, atâta timp cât au putut să se folosească și să facă transformările sub egida lui, l-au păstrat. Când au simțit rezistența sau au considerat că nu mai e folositor... l-au izgonit din țară.

Datoria față de țară

Dar în 1992, când l-ați văzut prima dată, v-a lăsat impresia că ar mai avea speranțe să fie din nou rege cu adevărat?

Nu, pentru că el s-a delimitat de politică, așa cum s-a angajat. Așa era mai bine, pentru a păstra contactele cu țara.

Dar dvs. ce credeați? Ar fi avut vreo șansă?

Poate că țara ar fi răspuns pozitiv la asta, dar conjunctura internațională era de așa natură încât nu se putea. Și, chiar și atunci când i s-a terminat de fapt domnia, situația era complicată: cu puțin timp înainte să abdice el a fost la Londra la nunta Reginei Elisabeta și acolo unii demnitari britanici i-au spus „Nu te înapoia pentru că e hotărâtă lichidarea acestei domnii“. Și logodnica lui, care după aceea i-a devenit soție, l-a îndemnat și i-a spus „Tu va à ta mort“, pentru că era un risc mare pe care și l-a asumat. Comuniștii sperau ca el să nu se întoarcă. Regele se afla, însă, acolo în calitate de conducător al statului român și s-a purtat conform jurământului făcut la preluarea sceptrului. Că pe urmă l-au izgonit e altceva. A pus datoria față de țară înainte de considerentele personale.

În timpul războiului, Regele a fost destul de izolat și a aflat despre intrarea României în război de la mama lui, care auzise de la BBC. Era pregătit Regele Mihai pentru rolul pe care urma să-l joace?

Nu cred și nici nu avea cine să-l pregătească. Taică-său l-a ținut foarte la distanță de lucrurile politice și într-un fel bine a făcut. Dar el era ținut sub observație și izolat de politica activă de regimul Antonescu. A făcut bine sau nu Antonescu că l-a ținut deoparte nici astăzi nu știu, am vaga bănuială, dar care n-are niciun fundament documentat că Antonescu s-a lăsat înlăturat. Nu cred că nu știa sau nu bănuia că Regele va întoarce armele. Dar când a înțeles că e pierdută partida lui cu rezistența, atunci bănuiesc, dar e o simplă bănuială, că s-a lăsat prins și tot ce a urmat, trimis la Moscova, pe urmă îndărăt ca să fie executat...

Regele Mihai în 1947

Dar de ce credeți că s-ar fi lăsat prins și n-ar fi încercat să se salveze?

Nu știu. Și nemții erau siguri de asta, von Killinger, care era ambasadorul Reichului aici, tot asigura Berlinul că lucrurile se desfășoară normal. A fost o mare greșeală a Reichului, de altminteri s-a și sinucis ambasadorul german, nemții nu au bănuit și nici n-au fost informați de către ambasada lor că urmează lovitura de stat și întoarcerea armelor.

Prea slabi pentru a deveni forță dominantă

Dar există anumite semnale că Antonescu ar fi tolerat toate contactele pe care oamenii Regelui le-ar fi avut cu Aliații?

Cred că da. Lui Antonescu i se pot aduce multe obiecții, dar eu cred că va mai trece mult până se va putea scrie corect despre Antonescu: a fost un patriot român, cu unele excese, în direcția Germaniei, dar au fost lucruri care, desigur, nu onorează nici memoria lui, nici istoria țării - ce s-a întâmplat dincolo de Nistru, în Transnistria -, dar sigur că avea conștiința unui interes național și cred că a și tolerat - e o presupunere, o înclinație care ar fi în interesul memoriei lui Antonescu -, a închis ochii și a tolerat contactele și pregătirea desprinderii de Germania de la 23 August.

Dar, știind toate astea, de ce Antonescu n-ar fi vrut să se salveze? Ar fi vrut să devină un erou?

Să se salveze avea două posibilități: să fugă în străinătate, să scape personal, eu sunt, însă, convins de onorabilitatea conștiinței lui naționale. Atâta timp cât a crezut că e bine, a mers alături de Germania. Când lucrurile au început să se întoarcă, el a refuzat să se salveze personal, dar nu a împiedicat țara să-și găsească drumul propriu. Și e o întrebare de ce nemții au tolerat această situație. El i-a tot garantat lui Hitler în întâlnirile pe care le aveau că România rămâne fidelă, că rămâne pe poziția asta și el personal a rămas. Dar cred că a tolerat, că și-a dat seama, că o minte lucidă își dădea seama că e pierdută cartea germană și era doar o prelungire a războiului. În tradiția românească, e cunoscută întoarcerea după cum suflă vântul, că asta e toată istoria noastră, să ne alăturăm celor puternici.

Și întotdeauna România a fost de partea marelui hegemon de la vremea respectivă.

A fost atrasă. A vrut, n-a vrut. A fost suficient de puternic poporul român ca să nu dispară în istorie, ceea ce e mare lucru, că Ferdinand Lot, un mare istoric francez, a scris: „Une énigme, un miracol historique le peuple roumain“, o enigmă și un miracol istoric poporul român. Și astăzi este o întrebare cum a supraviețuit la 1000 de ani de invazie - mongoli, tătari, cumani, pecenegi etc.

Dar e o calitate asta, a poporului român sau a liderilor săi, să se alieze cu cea mai mare putere, eventual din proximitate?

Am fost prea slabi pentru a deveni forță dominantă. Pentru că în istorie ai de ales: ori dominator, ori dominat. Și cu perioadele fericite de echilibru european și mondial când poporul și-a putut manifesta calitățile și defectele. A fost suficientă o perioadă de câteva decenii de relativă libertate, care coincide în general cu perioada de monarhie, pentru ca să țâșnească valorile din rândul poporului, să producă o cultură superioară, să-și organizeze o viață politică, cu slăbiciunile ei, dar, totuși, de înaltă calitate.

Și n-a avut o educație de viitor lider, nu?

Nu, dar el s-a orientat foarte bine, a avut și câțiva colaboratori, dar de seamă - Savel Rădulescu, a lucrat la Națiunile Unite ca secretar al lui Nicolae Titulescu, Constantin Vișoianu, devenit ministru de Externe în guvernele Sănătescu și Rădescu, din fosta elită național-țărănistă, liberală. Sigur că a avut atât cât s-a putut.

„Zonele de influenţă“ după război

Credeți că ar fi putut fi negociată mai bine cu Aliații întoarcerea armelor împotriva germanilor?

Să nu uităm de Acordul de procentaj..

Putea fi evitat sau era inevitabil Acordul de procentaj, stabilit la Moscova între Winston Churchill și Iosif Stalin, prin care România era dată în schimbul Greciei, astfel încât România urma să fie 90% sub influență sovietică și 10% occidentală?

Nu puteam noi face nimic. Noi nici n-am știut de Acord.

Acordul a fost stabilit în octombrie 1944, deci după ce România venise în tabăra Aliaților.

Da, dar asta s-a pus pe hârtie și s-a fixat chiar înainte. Pe noi ne avertizase Turcia despre ce urma să se întâmple. Chiar aici în casa noastră, ambasadorul Turciei ne-a explicat că urmează împărțirea lumii în zone de influență.

Înainte de 23 August sau după?

Și înainte, prin turci s-au aflat multe. Ei erau în legătură și cu englezii, și cu americanii și mai șopteau și la București. Mai știu din amintiri că ne-au avertizat.

Deci înainte să se ajungă la Acordul procentajelor, România știa într-un fel ce va urma?

Înainte. Că s-a discutat înainte și s-a perfectat după 23 August, a fost un lucru care a evoluat în timp.

Altfel spus, România nu avea nicio șansă?

Nu, nicio șansă, doar speranța care a durat mult timp: vin americanii. Noi tot credeam că, după ce se termină războiul, cade și acordul ăsta și sovieticii vor fi goniți. Să știți că până prin ‘47-’48, până la lichidarea monarhiei, toate lucrurile acestea se discutau public, ba chiar și la radio. Chiar povesteam deunăzi despre cum cânta Tănase, „ieri eram cu der, die, das, azi suntem cu davai ceas“, că mulți dintre soldații ruși nici nu știau ce e ceasul de mână și opreau oamenii pe stradă și le cereau ceasul. Pe urmă, Tănase a făcut cupletul, pe care l-am auzit și la radio, legat de schimbarea cadrului geopolitic: „davai ceas, davai moșie, asta e tovărășie?“.

Ambasadorul Turciei din acea vreme le-a spus liderilor români că urmează să ajungă în sfera de influență sovietică?

Da, la el e prima dată când am auzit „zone de influență“.

Înainte ca Churchill și Stalin să fi ajuns la Acordul procentajelor.

Noi nu știm exact cum au ajuns. În etape. S-a negociat la Moscova. Nu știu dacă istoria acestei împărțiri, nu știu cum să-i spun, este făcută în toate detaliile, dacă toate arhivele sunt disponibile. E o mare realitate istorică acest joc: au tăiat Europa în două, partea de răsărit a rămas sub sovietici, inclusiv Polonia, care a intrat în război, a rezistat expansiunii germane, a fost considerată aliată. Stalin a pus pe cine voia acolo la Varșovia, ca și în celelalte țări.

Dar de ce occidentalii au cedat aceste țări? Era inevitabilă această cedare?

Atunci s-au pus două ipoteze, chiar în politica americană: unii, cum sunt frații Foster și Allen Dulles, unul ajuns director al CIA și altul secretar de stat, au pledat pentru un rollback: să întoarcem ocupația rusă ca pe un covor, să-i împingem pe sovietici. Și celălalt curent, care s-a impus, containment: să-i menținem pe Elba, unde ajunseseră, pentru că factorii de dezagregare internă care intervin, de pildă, inferioritatea sistemului sovietic, vor acționa în timp. Și au avut dreptate, numai că a durat câteva decenii. Containment, adică să-i ținem așa, că se destramă de la sine. S-a impus această ipoteză. Încă e valabilă această idee, că Rusia nu reușește să-și găsească echilibrul de forță dominantă. Firește, este o mare putere ș.a.m.d., dar este în situația în care este, cu scădere demografică puternică și economic din ce în ce mai înapoiată.

Imediat după Conferința de la Ialta, unde Stalin promisese printre altele alegeri libere statelor din sfera de influență pe care o negociaseră deja cu Churchill și Roosevelt, în România a fost trimis pe tancuri Andrei Vîșinski. Deja pe atunci era totul pierdut?

Da. Cred că era pierdut. Singura speranță ar fi fost o răsturnare mare în Statele Unite, o victorie a curentului dur. A existat, dar nu a devenit dominant în guvernarea americană până târziu.

De ce Statele Unite i-au dat lui Stalin tot ce a vrut?

Să nu uităm că Stalin a dus partea grea a războiului și a sacrificat mulți, foarte mulți oameni. Americanii și-au economisit soldații lor, lăsând greul pe Frontul de Est. Ei au făcut debarcarea în Africa, debarcarea în Normandia, dar pentru ei a fost vitală rezistența Uniunii Sovietice.

Negocierile cu Petru Groza

L-ați cunoscut pe ultimul prim-ministru al României din perioada monarhică, generalul Rădescu?

Da, binișor, pentru că venea des aici. A fost și el averescan, format în jurul lui Averescu. L-am cunoscut bine chiar și în ultima vreme a guvernării lui scurte, dar care a dat pe final, în ultimul lui discurs, un sens de onoare istoriei românești a vremii aceleia. Știu că eram în piață atunci tot timpul, și de ziua Regelui Mihai, când a fost în Piața Victoriei manifestație, țin minte că era Petru Groza la tribună, prim-ministru, și țin minte că de Sf. Mihai eram în piață, era multă lume, toți îl aclamau pe Rege. Când s-a terminat manifestația, Regele a coborât să treacă la Palat. Atunci spontan s-a strigat: „Toți românii la Palat, toți românii la Palat!“. A dat și Groza să coboare și atunci s-a transformat sloganul: „Doar românii la Palat, doar românii la Palat!“. A fost o mare manifestație în Piața Palatului și Regele era în balcon. Era delir.

Avea vreo soluție de ieșire din situație?

Era un militar dur, „las’că le arăt eu!“.

Nu credea că vor veni comuniștii definitiv?

Nu, au sperat că vin americanii și or să fie sprijiniți cei care rezistau.

Din acest punct de vedere, Regele a avut o intuiție mai bună.

A avut o intuiție... probabil și contacte cu occidentalii, cu anglo-americanii.

Regele povestește că a fost șantajat de Petru Groza să abdice sub amenințarea că vor fi omorâți cei o mie de studenți care erau deja la poliție. Diferiți diplomați străini acreditați la București în acea perioadă vorbesc în telegramele lor trimise acasă despre anumite înțelegeri patrimoniale care ar fi existat între Regele Mihai și Petru Groza. Ce credeți?

Nu exclud. Nu știu concret. Că au existat contacte cu Groza îmi aduc aminte. Țin minte că au fost negocieri... dar nu știu exact. N-aș putea să vă spun acum, ce-mi aduc aminte de atunci. Carol al II-lea a plecat bine înzestrat, dar Mihai n-aș putea să vă spun dacă i-au lăsat ceva, dacă i-au permis să ia...

Bani?

Nu știu, nu vreau să mă angajez, nici să afirm, nici să contest. Nu știu și deci nu mă pronunț.

În timpul războiului, Regele Mihai vizitase frontul până în Crimeea, alături de Antonescu, pe alocuri. Era prea tânăr să se gândească la felul în care decurgeau lucrurile?

Nu uitați că a fost în faza ofensivă.

Sigur, când România și Germania au mers până la Stalingrad.

Și când, cel puțin atât țin eu minte, țara era alături de armată.

Și cu Antonescu implicit.

Și cu Antonescu. Țin minte melodia care se relua în fiecare seară, La Crimeea peste mare, iubita care știa că soțul ei era cu trupele în Crimeea, o melodie frumoasă, o transmiteau des la radio, sentimentalo-eroică, și sigur că lumea era... era sentimentul, conștiința națională lovită de actul lui Stalin din ‘40.

Dacă ar fi avut și România un Havel după ‘90 în loc de Iliescu, monarhia ar mai fi fost posibilă?

Știți cum se zice, că istoria are suficiente probleme nerezolvate ca să nu mai ne complicăm cu cea contrafactuală, dacă ar fi fost, cum ar fi fost...

Credeți că această căsătorie a Principesei Margareta cu Radu Duda, o căsătorie care nu a respectat legile și tradițiile monarhiei autohtone, a fost o greșeală?

Poate pentru cine gândește în termeni exclusiv monarho-tradiționali.

După acest mariaj, monarhia română, Regele Mihai a ieșit din Casa de Hohenzollern, pentru că șeful acestei Case a considerat că nu poate fi oferit titlul de principe de Hohenzollern lui Duda. Simbolic, mai conta să rămână acolo și Casa Regală a României sau nu?

Un răspuns cât de cât întemeiat mi-e greu să vă dau. N-am reflectat pentru că n-am considerat că mai are importanță. E o problemă care privește acum un grup restrâns, nu mai privește țara. Atât timp cât există Regele, sigur că există încă o legătură. După asta, totul se va restrânge în cadrul unei familii, al unei amintiri. Sigur că reprezintă, dar, vedeți, nu știm astăzi ce e mâine în existența lui fizică și politică. E a doua oară când se consideră că e sfârșitul.

Regele a renunțat și la legea salică pentru a-și asigura descendența.

Așa e, dar nu mai contează, consider că e un capitol încheiat.

Regele, capitolul monarhiei României și al Regelui e un capitol închis, adică monarhia moare odată cu Regele?

Da. Monarhia moare odată cu Regele.

Dar ca vechi monarhist, cum ați privit compromisurile pe care le-a făcut Regele cu Ion Iliescu și cu Adrian Năstase?

Politică fără compromis nu există decât la marii dictatori.

Dar el nu prea mai făcea politică.

Probabil că nu a vrut să excludă perspectiva pentru familie. N-aș putea să vă spun, mi-e greu. Nici nu l-am cunoscut atât de bine.

Omul politic perfect e o iluzie

Ați fost dezamăgit?

Nu, pentru că fundamental cred în buna lui credință. Că a greșit, poate, că s-a lăsat influențat, asta numai cine cunoaște, cine a fost în apropierea lor poate spune. Nu pot formula o judecată de valoare în privința lui. Încă o dată, cred în onestitatea lui și în simțul datoriei față de poporul român. Monarhia Hohenzollern a fost un factor de continuitate istorică românească. Omul perfect și mai ales omul politic perfect e o iluzie.

Cum vedeți tot scandalul din jurul Casei Regale?

Nu l-am urmărit și nu-mi dau seama ce jocuri se fac. În mod sigur sunt la mijloc interese materiale, dincolo de problema monarhiei.

Ați văzut că se pregătește o lege prin care și mai departe, și după ce nu va mai fi Regele, Casa Regală să primească niște ajutoare materiale din partea statului. Scandalurile din ultima vreme și compromisurile politice duc la o degradare a imaginii Regelui și Casei Regale?

Asta e sigur și nu cred că există o bază de masă în favoarea ideii monarhice. Cât timp a fost, zic a fost pentru că asta e situația, Regele Mihai era un simbol de urmat, un drapel. Dar după asta nu cred. E luptă pentru moștenirea materială.

Interviu realizat de SABINA FATI