Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Capriciile Îngerului
Serenela Ghiteanu - - - -
2018-02-06
Cultura
0

Cu Supa de la miezul nopţii, reputata eseistă şi poetă Marta Petreu dovedeşte încă o dată că este şi o romancieră de mare forţă şi originalitate.

 

Atunci când publica în 2011 primul ei ro­man, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Marta Petreu ne oferea un adevărat spec­tacol de operă, din cele de gală, o tragedie antică în care complexitatea unor relaţii de familie între părinţi şi copii lua pro­por­ţii fabuloase. Mai copleşitoare decât figura Mamei din romanul Rădăcina de bucşău de Ovidiu Nimigean, Mica (Mama) din Aca­să, pe Câmpia Armaghedonului se des­fă­şura în faţa cititorului ca o creaţie mi­to­logică, stihie şi sacrificată în acelaşi timp, stupefiantă, imposibil de egalat. Romanul de debut al Martei Petreu era, apoi, nu doar o saga sub loviturile unui destin im­placabil, dar şi o frescă atipică a culturii ru­rale româneşti din timpul regimului co­munist şi chiar după el.

 

Al doilea roman al Martei Petreu, Supa de la miezul nopţii (2017), propune o altă cons­truc­ţie, polifonică: monologurile per­so­na­je­lor principale sunt juxtapuse şi între­tă­ia­te, fiecare voce spunându-şi povestea în­tr-o gama minoră, ca intensitate, dacă fa­cem o comparaţie cu primul roman, şi cu o dominantă care se schimbă - în prima par­te avem confesiunile lui Marcu şi ale Pau­linei, în a doua parte,  introspecţia gra­vă a Todorei.

 

Ca spaţiu, ne aflăm în Clujul post­belic, în care câteva destine fe­mi­nine se învârt simultan şi/sau succesiv în jurul unui băr­bat. Mar­cu Sâmărtin, farmacist, e cel care le atrage şi le respinge după aceea pe Ma­ria, pe Ildiko, pe Pauline, pe Colette şi pe To­dora, dovedind însă iubire doar faţă de uni­cul său copil, Olguţa. Mar­cu este un ins mediocru intelectual, preo­cupat să devină proprietarul unei case şi să aibă prestigiu social. „Frumuşel“, cum singur se des­crie, dar cam scund. Felul în care vorbeşte des­pre femeile pe care le cucereşte şi felul în ca­re se poartă cu ele după ce intră, efec­tiv, în posesia lor, gelos fără motive şi vio­lent fizic şi psihic, îl prezintă ca pe un mi­so­gin de tip balcanic, primitiv şi vulgar. El are câteva formule memorabile despre femei, iar ambiţia lui joasă e exprimată de laitmotivul „Că aşa-s eu, dacă mi-am stabilit un scop, nu-mi mai iese din min­te, îl urmăresc prin toa­te mijloacele“.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-serenela-1454.jpg

// MARTA PETREU
// Supa de la miezul nopţii
// Editura Polirom, 2017, 320 pag.

Marcu este un personaj-kitsch pentru că grobianismul său e contrapunctat de aşa-zisa lui pasiune pentru muzica de operă. Fa­ce trimiteri la arii din opere, le seduce pe femei cântându-le un fragment mu­zi­cal în italiană, deci mimează o su­pe­rio­ri­ta­te pe care e foarte departe de a o avea.

 

Cadrul temporal al romanului e format din episoade care ne poartă din anii ’60 în actualitate, de la tinereţea personajelor pâ­nă la bătrâneţe sau chiar moarte. De la Cluj vom ajunge la Bruxelles, unde se re­căsătoreşte Pauline, a doua soţie a lui Mar­cu, şi unde o va vizita Todora, a treia soţie a lui Marcu, grav bolnavă, după moartea bărbatului. Pauline e o femeie frivolă care, deşi se eli­berează destul de repede de Marcu, face o obsesie pentru el. Ajunsă la vârsta de 64 de ani, „occidentalizată“, so­ţie a lui Eti­enne şi mamă a unui al doilea copil, după Olguţa, Pauline îi expune, fre­ne­tic, Todo­rei scrisorile lui Marcu, păs­trate cu sfin­ţenie. În acelaşi timp, ea re­pe­tă că Marcu i-a distrus viaţa „pentru tot­deauna“ şi pa­re mulţumită că are în per­soana Todorei, în sfârşit, un martor care îi poate înţelege confesiunile. Pauline este, apoi, personajul care trebuie să o con­tra­ba­lanseze, prin te­luric, pe cea care e ade­vărata eroină a ro­manului, pe Todora.

 

Todora are un destin aparte, mar­cat de evenimente destul de trau­matizante. Deşi are talent la pic­tură, ea va abandona Facultatea de Arte în urma presiunii lui Marcu şi va deveni asistentă medicală. După ce se va desparţi de el, va reveni la pictură, dar se poate deduce că vocaţia ei artistică nu este împlinită şi va deveni victima unei boli incurabile.

 

Confesiunea Todorei începe într-un mod special, nu abrupt ca la Marcu şi Pauline, ci printr-o voită „coborâre în–propriul-ei-Infern“. Sub ameninţarea bolii, Todora îşi propune o călătorie în memoria care o apasă, oricum: „Ar fi timpul să intru în mină, în galerie, încercând şi să ajung de partea cealaltă. Dacă cumva este o ieşire. În viaţă, sângele a crescut de o pal­mă în jur şi-am stat cu picioarele goa­le până la glezne în sânge, nici nu se mai punea problema să urc, nu puteam să cobor, pe tavan îmi atârnă ţurţuri roşii de sânge, şi eu am ştiut de foarte de­vre­me că nu mai e nimic de făcut...“.

 

Ceea ce i se întâmplă, efectiv, Todorei, nu e cu totul ieşit din comun: o deziluzie sen­timentală, în studenţie, căsătoria pre­ma­tură cu Marcu, plină de abuzuri de tot fe­lul, iubirea compensatorie, dar insu­fi­cien­tă cu Manfred şi cu Roman, bucuria tem­porară a exprimării prin artă. Ceea ce o singularizează este modul şi intensitatea cu care ea trăieşte aceste evenimente. În ter­meni muzicali, nu partitura e im­por­tantă, ci interpretarea. Aşa cum bine ob­serva Ion Vartic pe coperta 4 a cărţii, ro­manul Supa de la miezul nopţii poate fi în­ţeles mult mai bine dacă e completat de lectura volumului Apocalipsa după Marta (integrala poetică din 2011). Universul interior al eului liric din acea antologie es­te cel al Todorei. Avem de-a face cu o pre­zenţă feminină care trăieşte şi se ex­primă asemenea unei eroine din teatrul an­tic, ca o damnată, aflată sub o stranie pe­deapsă divină. Relaţia cu Dumnezeu e cea care contează cu adevărat pentru To­dora şi ea îi guvernează destinul, în mod fa­tal. Fi­na­lul romanului ne revelează o scenă din co­pi­lăria Todorei, un fel de „sce­nă pri­mi­tivă“, dacă extindem sensul de bază al ex­presiei din psihanaliză, scenă în care ma­ma acesteia o surprinde pe fetiţa ei în mâ­nă cu o păpuşă înaripată, care tin­de să o antreneze într-o mişcare as­cen­dentă. Fe­me­ia se sperie şi are loc o luptă între ele, toate. Păpuşa înaripată dispare, Îngerul deci o părăseşte repede şi inex­pli­cabil pe To­dora. Viaţa eroinei va sta sub sem­nul tra­gic al acestui abandon divin. În­săşi ten­tativa de omor – eşuată - a To­dorei, de la maturitate, rămâne la nivel de dorinţă.

 

Episodul în care femeia sensibilă, in­te­li­gentă şi înzestrată cu o puritate originară îi cedează fizic, apoi cu totul, per­so­na­jului-kitsch Marcu e justificat printr-o stare de abulie a eroinei, stare care îi va caracteriza cea mai mare parte din viaţă. Todora se află aici şi în acelaşi timp ar vrea să fie în altă parte. Abulia ei provine dintr-o „cădere“ primordială, dintr-o (im)­posibilă condiţie ontologică su­pe­rioară, cauzată de cioranianul Demiurg cel Rău. Sau de un capriciu al Îngerului.

 

Partea a doua a romanului ac­centuează, astfel, o dimensiune metafizică aflată în com­ple­men­taritate cu viziunea din volumul Apocalipsa după Marta, în spe­cial din poeme ca Ziua mâniei, Bu­na­ves­tire sau Vârsta senină, formând un dip­tic poezie-roman foarte interesant. Re­pu­tata eseistă şi poetă dovedeşte încă o da­tă, cu acest al doilea roman, că este şi o ro­man­cieră de mare forţă şi originalitate. //

TAGS : MARTA PETREU Supa de la miezul nopţii Editura Polirom 2017 320 pag.
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2540
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22