Pe aceeași temă
Ideea unui stat minimal este, la prima vedere, extrem de seducătoare. Ce nu am da să avem un stat mic, unul care să reacţioneze repede, ca un adevărat sistem de urgenţe, un stat sobru, de asemenea, prelevând un minimum de impozite de la cetăţeni! Este un vis multisecular: să nu mai fie biruri şi tot românul să prospere!
Cum este statul nostru de azi? Obez. Dar nu de o obezitate densă, „lână-n-lână“, de om prea bine hrănit. Statul român este enorm şi puhav. Ţesutul lui adipos suferă de celulită, cu jalnici noduli şi inestetice godeuri. O funcţionărime alcătuită din câţiva oameni devotaţi şi activi stă laolaltă cu o armată de ambele sexe ai cărei soldaţi au calitatea de-a fi, mai ales, ruda sau „aproapele“ cuiva, rotunjind cu folos un venit familial nu totdeauna mizer: banii la bani trag. Dar obezul, mai ales hrănit nesănătos, nu are randament. Aşa e şi statul român: se încurcă în complicaţiile pe care le creează tot atât pe cât sucombă în simplificări pe care şi le propune subit şi spasmodic, ca trezit, pentru scurtă vreme, dintr-un coşmar, pentru a recădea în altul.
Astfel, Anul Nou ne-a adus proiectul îndrăzneţ e-România: declaraţiile fiscale să se facă de acum încolo prin Internet. Avangardă şi mizerie, iată două realităţi care s-au întâlnit mereu în România! Şi dacă nea Vasile nu are calculator, ei bine, să şi-l cumpere! În acelaşi timp, se instituie pentru vaste categorii de contribuabili declaraţia de impozit, ţineţi-vă bine, lunară! Rare trebuie să fie pe lume direcţiile fiscale cu asemenea pretenţii! În schimb, aşa o spun o mulţime de anchete, întreprinzătorii străini evită România ca pe ţara unei birocraţii excesive.
Sunt, ni se spune, prea multe ajutoare sociale. Asta-mi aduce aminte de plângerile boierilor conservatori de pe vremuri: ţăranilor le merge prost fiindcă sunt leneşi şi beţivi. Nu era o premiză prea serioasă pentru o gândire socială. Azi, ajutoarele sunt mai mult simptomul unei economii vicios grevate de corupţie şi nedezvoltare decât reala cauză a decadenţei.
Să vă spun o poveste: o femeie din România, dintre cele care nu au un văr la primărie şi nici nu dădăcesc copiii vreunui general de armată, s-a îmbolnăvit într-o zi de o boală acută, foarte gravă, dar curabilă. S-a dus la un serviciu de urgenţă, de unde a fost zvârlită în stradă, fără reţetă. Şansele ei de-a muri în câteva zile erau aproape de 100%. S-a întâmplat o minune: a aflat despre asta o doctoriţă generoasă care a telefonat din nou la spital, a insistat..., femeia a fost internată, corect îngrijită. A scăpat cu viaţă. Sistemul nostru sanitar este nu numai scurs de sânge, dar ignoră prea adesea (nu totdeauna!) caritatea, identică, în fond, cu datoria hipocratică. Pe de altă parte, medicina modernă se face cu bani, cu mulţi bani. Ei pot fi administraţi mai riguros sau mai lax, dar nu cutez a spera la o medicină bună şi universală într-un stat minimal.
Conceptul trecerii la „statul minim“ este acela al unui stat pletoric, dar, totuşi, funcţional, care îşi propune să fie şi mai eficient, devenind mai mic. În această variantă, statul slăbeşte controlat, asigurându-se, în acelaşi timp, că instituţiile, odată privatizate, funcţionează. Dacă există pe lume un asemenea stat ideal nu ştiu. Dar sigur nu este cazul la noi şi nu aşa s-ar petrece schimbarea.
Instituirea unui stat minimal în România este o operaţie pe care aş putea s-o asemăn cu repararea capitală a unui avion în plin zbor. Statul român este deja minimal fără să ştie, precum burghezul gentilom care ignora că vorbeşte în proză. A-l face bucăţi vânzând pe un leu, în starea actuală de delabrare, spitalele şi căile ferate unor particulari care le vor face să zbârnâie, înzecind preţurile în dispreţul total al nevoilor publice şi transferând apoi veniturile în străinătate, este o nebunie. Se va ajunge la o situaţie de tip african, la o mizerie neputincioasă şi la câteva servicii de o calitate medie, exclusiv destinate unei subţiri clase mijlocii, în timp ce adevăratele elite tot la clinici din Austria se vor opera. Iar foştii şi viitorii miniştri îşi vor trimite copiii mici la şcoala americană de la Băneasa, iar pe cei mari la Universitatea din Londra.
Nu aşa mi-am imaginat, nu aşa îmi imaginez România: un stat colonial în mijlocul Europei secolului XXI.
Ştiu, cure de slăbire pentru stat se fac şi aiurea. Nu sunt deloc sigur că sunt bune, dar, mai ales, trebuie să ţinem seama şi de unde pornim. Una este să prescrii unui om voinic şi sănătos să slăbească puţin şi alta să pui la regim hipocaloric pe un canceros numai pielea şi osul. Redresarea statului muribund prin relansarea economiei poate fi un program politic. Statul minim având ca punct de plecare un stat mizer aduce cu o bombă aruncată de un anarhist diliu asupra unui spital de cronici. //
Taguri: stat minimal, birocratie, aparat administrativ, buget, stat social.
