Pe aceeași temă
Al doilea roman, Lapte şi miere (2010), vine să confirme faptul că Jean Mattern este un romancier obsedat de rădăcinile istorice ale tragediilor unui secol blestemat: aşa cum promisese, prozatorul aşază în centrul romanului un bănăţean de origine franceză, iar ca centru de greutate al naraţiunii fuga acestuia din Timişoara anului 1944. Aflat pe patul de moarte, bătrânul nu mai doreşte altceva decât să afle ce s-a întâmplat cu prietenul său din tinereţe, violonistul Ştefan Drăgan, pe care l-a văzut pentru ultima oară în gara din Budapesta, în acelaşi teribil an 1944. Sarcina investigaţiei cade asupra fiului său, Gabriel. Un roman de o extremă sobrietate şi delicateţe, Lapte şi miere continuă aventura rememorării, pe care autorul o începuse în Băile Kiraly.
II
Simţeam cum febra îmi cuprinde trupul, val după val. Cu toate acestea, aproape că-mi făcea plăcere să urmăresc cum, pas cu pas, centimetru cu centimetru, căldura mi se răspândea prin membre, îmi deschidea porii, mă anestezia din cap până-n picioare. Ca şi cum întreaga mea făptură ar fi devenit obiectul unui straniu experiment chimic. La sosire, trebuie că vreo infirmieră îmi dăduse o cămaşă de spital, căci simţeam cum pânza mi se lipeşte de spate. Uneori, senzaţia de plăcere era atât de puternică, încât mă temeam să nu murdăresc aşternuturile – spaimă pe care o cunoşteam prea bine şi pe care o trăisem adesea în dormitorul internatului când în zori, trezindu-mă din vis, îmi simţeam sexul întărit sub cearşafuri, fără voia mea –, dar plăcerea de acum nu avea nimic erotic sau, în orice caz, nimic sexual. Singurul lichid care se scurgea din mine era sudoarea. Mă cufundam în moliciune şi-n pânze albe şi n-am nici cea mai vagă idee cât timp am petrecut astfel.
Dar îmi aduc aminte că dalele erau galbene.
Să spui că în urmă cu câteva luni totul se întâmplase prea repede ar fi o formulare facilă, căci vara anului 1944 a fost un timp al aşteptării. Dar este adevărat că, atunci când evenimentele iau o întorsătură dramatică, ele par venite din senin şi în acele momente uităm că, de fapt, nu sunt decât deznodământul logic a ceea ce le-a precedat. Astfel, când m-am trezit în dimineaţa acelei zile de 11 septembrie, am fost îngrozit să constat că tancurile germane intraseră în oraş. Începuse retragerea... Eu mă refugiasem în casa bunicilor din partea mamei încă din aprilie, când orele de clasă de la liceul Banatia din Timişoara fuseseră întrerupte din pricina frontului care se apropia, şi chiar dacă nu credeam cu adevărat că Ciacova, aflată la vreo treizeci de kilometri spre sud-vest, ar fi putut fi cruţată, sperasem probabil în taină ca Banatul, această regiune care forma întregul meu orizont, să aibă o altă soartă. Aflat odinioară la graniţele Imperiului Habsburgic, după o paranteză otomană de un secol şi jumătate, Banatul fusese ciopârţit pe hărţile de stat-major în timpul conferinţei de la Micul Trianon, iar cea mai mare parte a sa revenise, în 1919, României Mari. Părinţii mei, pe atunci proaspăt căsătoriţi, deveniseră peste noapte români, dar nu uitaseră mozaicul de limbi şi mitologii familiale, dintre care cele mai multe îşi aveau rădăcinile în secolul al XVIII-lea. Curtea vieneză începuse încă din 1719 să populeze aceste pământuri fertile – deşi infestate de ţânţari purtători de malarie – pe care le smulsese inamicului otoman cu coloni aduşi din sudul Germaniei, din Italia, din Slovenia, dar şi din Alsacia şi Lorena, de unde veniseră strămoşii mei. Bunica îmi aducea mereu aminte că ei fondaseră satul Charleville înainte de a ajunge la oraş – la Timişoara, pe care austriecii şi ungurii o numeau Temeschburg sau Temesvár – şi că erau francofoni, asemenea, probabil, altor douăzeci de mii de coloni dintr-un val de două sute de mii de nou-veniţi de origini diverse, dar, în majoritate, de limbă germană.
Când a început războiul, tata a apucat să se alăture şi el iniţiativei unui prieten de familie de a readuce în atenţia guvernului român de renaştere naţională situaţia specială a celor câtorva mii de bănăţeni de origine franceză şi, cu această ocazie, am aflat şi eu puţinul pe care-l ştiu despre originea – sau legenda – familiei. Printre înaintaşi se numără şi o tânără, Descartes pe numele ei de familie, care s-a măritat cu străbunicul Weber chiar înainte de a se îmbarca la Ulm pe unul dintre vapoarele care coborau Dunărea, pline mai ales cu şvabi săraci care aveau să-şi împrumute numele acestei migraţii organizate înspre est.
Când era mică, bunica încă mai vorbea cu părinţii ei în franceză, mi-a mărturisit tata, dar limba pionierilor cedase apoi în faţa asaltului conjugat al germanei, sârbei şi mai ales maghiarei şi dispăruse cu totul din peisajul nostru familial. Mai trebuie spus că timp de mai multe generaţii bărbaţii din familia mea au preferat să se însoare cu unguroaice, cum a făcut şi tata, iar eu mi-am petrecut primii ani într-o atmosferă aproape în întregime maghiarizată, în ciuda actelor de identitate şi a limbii oficiale. Timişoara era pentru mine Temesvár.
Ceea ce nu le-a împiedicat pe autorităţi să ne considere şvabi, iar eu eram pe deplin conştient de semnificaţia acestui fapt în dimineaţa aceea când, deschizând obloanele, am văzut drapelul Wehrmacht-ului pe tancul oprit la intrarea în piaţă, la mai puţin de cincizeci de metri distanţă de casa noastră. În scurtă vreme va trebui să aleg între nemţii pe care tata îi detesta din tot sufletul şi ruşii eliberatori aşteptaţi cu atâta nerăbdare ca să pună capăt războiului. Tata, ca şvab, ar fi putut părăsi armata română, aşa cum au făcut mii de bănăţeni, pentru a se înrola în Wehrmacht. Dar n-o făcuse, în ciuda presiunilor de care pomenea în scrisori. Şi atunci cum i-aş fi putut întâmpina eu pe soldaţii aceştia ca pe nişte trimişi ai sorţii şi să-mi pun destinul în mâinile lor, urmându-i pe calea retragerii? Căci din 23 august încoace, de când capitulase România, şvabii din Ciacova nu aveau decât un singur subiect de discuţie: dacă trebuia să plecăm cu nemţii. Sau să fi aşteptat venirea ruşilor, cărora, odată ce rezistenţa românească se spulberase, li se deschisese larg calea Balcanilor? Tata îmi vorbise suficient despre bolşevici încât să înţeleg că venirea lor n-ar fi pus nici pe departe capăt problemelor noastre: eram şvabi, cel puţin în aparenţă, şi incontestabil înstăriţi, căci deţineam una dintre cele mai frumoase case din oraş – prin urmare, nu aveam chiar cele mai bune cărţi pentru partida de poker care urma. Am închis iute obloanele.
Strigăte în germană, sunând ca nişte lătrături. Limba aceasta era şi a mea, dar noi n-o vorbiserăm niciodată astfel. Soldaţii luaseră casele la rând şi băteau la uşi, scoţându-i pe locatari afară cu răcnetele lor. Mă hotărâsem să nu le deschid. Toate obloanele erau trase, nimeni nu avea de unde să ştie că mă ascund acolo. Singur cu bunica în casa cea mare. Dar n-am câştiga decât o singură zi aşteptând astfel, pitiţi în întuneric şi încercând să ne dăm seama ce se petrece afară. Pe seară, am auzit un clinchet de cioburi venind din prăvălie: spărseseră un ochi de geam ca să poată deschide uşa. Bunica n-a mai rezistat şi, ridicându-se cât putea de repede, a ieşit din salon, unde ne retrăseserăm amândoi, a traversat curtea şi a intrat în prăvălie pe uşa din spate. Am auzit-o spunând „N-a mai rămas nimic“ în maghiară, apoi în germană. „Terminaţi cu minciunile. Daţi-mi tot ce v-a mai rămas de mâncare. Nu glumesc. Am treizeci de oameni de hrănit“, a sunat răspunsul.
Bunica avea dreptate. De când plecase tata pe front, în iunie 1941, reuşise, de bine, de rău, să ţină băcănia. Curând a încetat livrarea cafelei, apoi a ceaiului şi a celor mai multe mărfuri pe care le primea de obicei de la Belgrad sau Budapesta. A continuat să vândă dulceţuri, ardei iuţi în oţet, castraveţi muraţi, toate conservele pe care le putea face din ceea ce îi aduceau ţăranii, dar rafturile erau aproape goale.
De atunci, îl văzusem pe tata doar de două ori. Obţinuse o permisie în timpul verii, apoi încă una de Crăciun, în 1943, dar pe fraţii mei nu-i mai văzusem de când fuseseră mobilizaţi. Erau cu opt şi, respectiv, zece ani mai mari decât mine şi nu mai ştiam nici măcar pe unde se găseau. Ultima scrisoare a lui Miklós, fratele cel mare, pe care o primisem la internatul din Timişoara, fusese trimisă de undeva din Italia, iar despre Sándor nu aveam nici o veste de şi mai multă vreme. În ce-l privea pe tata, credeam că se găseşte pe frontul rusesc, cu blestemata de armată română. El, ofiţer în armata lui Franz Ioszef în timpul Marelui Război! Din spatele canapelei, unde mă ascunsesem, vedeam pe bufet fotografia de care era atât de mândru şi care-l înfăţişa în uniformă de paradă gri-şoarece.
În curând nemţii aveau să se întrebe dacă eram sau nu de partea lor, căci într-un oraş în care se găseau tot atâţia români, sârbi şi unguri câţi şvabi, problema aceasta avea o anume importanţă...
Dar, până una-alta, duşmanul nostru nu voia decât s-o silească pe bunica să-i dea ultimele conserve. Ofiţerul german venise singur şi, pentru câteva clipe, bunica a crezut, probabil, că va reuşi să-i ţină piept. Am auzit-o spunând de mai multe ori „Cu ce drept?“, apoi n-am mai auzit nimic, iar tăcerea aceea m-a îngrijorat mai mult decât altercaţia de mai devreme. Trebuia oare să-i sar în ajutor, să ies din ascunzătoare? Înainte să iau o hotărâre, bunica s-a întors în salon, plângând şi gesticulând, repetând mereu aceeaşi frază: „Ce-o să se aleagă de noi? A luat totul!“.
III
Nu numai că Ştefan cânta la violoncel, dar mai era şi unul dintre cei mai buni patinatori din liceu. În timpul acelor ierni de război, transformam adesea curtea în patinoar, ori de câte ori câteva zile geroase la rând ne îngăduiau să facem asta. Era de ajuns să cerem permisiunea intendentului, apoi să aducem apă de la spălător în câteva găleţi pe care le treceam din mână-n mână, până când un strat gros de gheaţă acoperea pământul îngheţat din micuţa curte din spatele clădirii. Pentru toţi cei care nu părăseau liceul decât în timpul vacanţelor, partidele de hochei erau o distracţie pe cinste, căci sâmbetele şi duminicile petrecute în negrul şi cenuşiul dormitoarelor goale erau nesfârşit de lungi. Patinele noastre erau nişte simple lame fixate cu două clame de tălpile ghetelor, iar crosele, nişte bastoane de lemn destul de rudimentare oferite de tatăl unui coleg, tâmplar de meserie. Nu eram un jucător prost, mă mişcam rapid şi nu mă temeam să încasez o lovitură de crosă în plină faţă. Cu toate acestea, mai mult decât partidele care ne permiteau să ne măsurăm unii cu alţii, să ne cântărim forţele, energia şi poate, mai ales, dorinţa de a câştiga, în fojgăiala de trupuri specifică sporturilor de echipă, mai mult decât acele momente îmi plăcea atunci când curtea, părăsită de colegii noştri obosiţi sau plictisiţi, rămânea numai a noastră şi puteam să patinez liniştit împreună cu Ştefan. Descriam, iarăşi şi iarăşi, cercuri largi pe patinoarul acela improvizat. Uneori, pentru a întrerupe monotonia, ne lansam în nişte curse de viteză ad-hoc, la finalul cărora, de obicei, ieşeam învins, dar numai cu puţin, în faţa accelerărilor fulgerătoare ale prietenului meu.
În acea duminică după-amiază, trebuie să fi fost în ianuarie 1942, corpurile noastre erau din nou la unison: avansam cu aceeaşi viteză, eu în faţă, respiram împreună, până şi plămânii ni se contractau probabil în acelaşi ritm, contracţii dureroase, într-atât era aerul de îngheţat şi de tăios. Soarele de iarnă apunea deja în spatele liceului, când Ştefan a strigat: „Încă o dată! Ultima, cu avânt“. Era la câţiva metri în spatele meu şi de data asta aveam de gând să nu mă las întrecut. Am reuşit să-i ţin piept două tururi complete, chiar dacă distanţa dintre noi era mică. Patinam cu o viteză nebună, pe care era imposibil s-o păstrăm prea mult timp, ştiam asta din capul locului, dar nu voiam să cedez nici un centimetru! Ştefan cânta cât îl ţinea gura, numai el era în stare să patineze şi să cânte Bach la minus zece grade fără ca plămânii să-i facă implozie. Deodată – cu toate acestea, eram sigur că nu micşorasem câtuşi de puţin viteza – l-am simţit pe Ştefan apropiindu-se din spate, am vrut să strig „Mă dau bătut“, dar era prea târziu. Ştefan mă prinsese din urmă şi, în loc să mă tragă doar de tunică, aşa cum făcea de obicei, s-a aruncat cu toată forţa asupra mea. Mi-am pierdut echilibrul şi l-am tras şi pe el în cădere. S-a prăbuşit peste mine, cu bărbia în dreptul cefei mele, şi m-a izbit zdravăn de gheaţă, pentru că nu apucasem să întind mâinile în faţă. Înaintea durerii, am simţit un lichid cald curgându-mi din nas. Când Ştefan şi-a dat seama că ceva nu era în regulă şi s-a ridicat de pe mine, faţa mi-era deja scăldată în sânge.
Iarna anului 1942: pentru mine, un nas spart. Pretutindeni în jurul meu, lumea se făcea ţăndări.
Mărturisesc că uneori mi se făcea ruşine că o doream atât de des pe Suzanne, când timp de ani îndelungi viaţa noastră conjugală a fost înconjurată de moarte. Dorinţa de a fi cu ea, una cu ea, nu m-a părăsit nicicând şi trebuie să cred că răspundea întotdeauna de bunăvoie la mişcările trupurilor noastre, care ne ofereau scurte răgazuri smulse durerii. Să te refugiezi în voluptate când te îneacă tristeţea le poate părea multora un exerciţiu abject; eu, unul, nu ştiu dacă aş fi putut supravieţui atâta timp fără aceste momente de uitare când povara suferinţei ni se lua de pe umeri. Alungată de apropierea trupurilor. Aceste momente când, strânşi unul într-altul, reduceam la tăcere absenţa care ne domina zilele sunt puţinele daruri pentru care aş vrea să-i mulţumesc Domnului, dacă aş fi un om credincios. Am iubit-o pe Suzanne din tot sufletul – am vrut s-o iubesc ar fi o exprimare mai exactă, căci trebuie să recunosc că i-am găsit destule defecte la prima noastră întâlnire –, dar, mărturisesc, am iubit-o mai ales cu tot trupul. Şi, totuşi, am avut atât de puţin timp! O viaţă întreagă împreună – căci sunt convins că, peste câteva luni sau câteva săptămâni, Suzanne va fi aceea care îmi va închide ochii – pentru atât de puţine clipe lipsite de griji!
Ne-am cunoscut în martie 1957. Mă simţeam sfâşiat ca niciodată până atunci de la sosirea mea în Franţa. De câteva luni – de la evenimentele din Budapesta – eram agitat, în ciuda vieţii mele cum nu se poate mai ordonate. Simţeam nevoia să merg la Paris din ce în ce mai des. Cu puţin timp în urmă mă mutasem la Reims, situaţia mea profesională era una promiţătoare – deşi postul de director comercial al unei mari firme producătoare de şampanie mă cam plictisea – şi îmi spuneam întruna că nu am nici o legătură cu ungurii aceia care ţineau prea mult la libertatea şi independenţa lor. Atunci de ce să-mi manifest solidaritatea cu victimele brutalei represiuni comuniste, după ce mi-am întors privirea în momentul când evenimentele respective au avut loc? De ce să le dăruiesc din timpul meu ca să le fiu de ajutor, întâmpinându-i în Franţa?
N-am reuşit să dau un răspuns limpede la această întrebare, dar amintirea bunicii care-şi apăra ultimele conserve în faţa ofiţerului german a pus capăt ezitărilor mele.
Într-o seară de martie a anului 1957 am văzut-o la intrarea bisericii Saint-Séverin, unde vindea bilete pentru un concert în sprijinul refugiaţilor unguri. În program era Bartók, desigur, şi ceva Haydn. Am aşteptat-o la ieşire.
Astăzi mi se pare că cele câteva luni cât i-am făcut curte venind de la Reims la Paris aproape la fiecare sfârşit de săptămână au fost o simplă formalitate: avea nevoie de mine. Îi dădusem preavizul proprietarului garsonierei mele şi închiriasem un apartament nu departe de catedrală, fără ca măcar să-i aştept răspunsul. La început vorbeam ungureşte, dar Suzanne s-a apucat să înveţe franceza cu o sârguinţă remarcabilă şi foarte curând mi-a cerut să-i vorbesc în această limbă şi s-o corectez când greşeşte. Şi ea avea nevoie să lase ceva în urmă: iluzia unei alte vieţi, a unei societăţi mai bune şi a unei Ungarii libere. Îi admiram hotărârea cu care voia să treacă mai departe – în trei luni, se hotărâse deja să adopte o nouă identitate, când mie îmi trebuiseră aproape zece ani ca să mă conving că locul meu era aici. Melancolia aceasta a mea i-a scăpat. Eram lozul ei norocos – un bărbat de încredere, care îi înţelegea limba şi cultura, dar în acelaşi timp era suficient de bine integrat în societatea franceză pentru a-i oferi viitorul la care visa. Sunt sigur că Suzanne nu s-ar fi căsătorit cu mine dacă n-aş fi vorbit ungureşte.
Chiar dacă, în timp, a reuşit să-şi cizeleze accentul mai bine decât mine – şi ea era mai talentată la muzică decât sunt eu. Când a venit în Franţa, faptul că-i cunoşteam limba maternă a fost colacul ei de salvare şi mă vedea mai curând ca pe un protector al ei decât ca pe un Făt-Frumos. Nu eram nici una, nici alta, dar, în felul nostru, ne-am sedus reciproc. Era enervantă şi vorbea prea mult, dar mi-a plăcut. Şi, mai cu seamă, voiam s-o iubesc. Da, hotărâsem să mă îndrăgostesc de ea. Aveam nevoie unul de altul, ne doream să trăim.
Dorinţa aceasta nu ne-a părăsit nicicând.
Am recunoscut în Suzanne femeia pe care aş fi putut-o iubi chiar înainte de a avea cel mai neînsemnat sentiment pentru ea. Era un lucru important: n-aveam spirit de jucător – cred că fiul meu a moştenit asta de la mine – şi voiam să-mi menţin controlul asupra propriei vieţi. Intuiţia faptului că Suzanne nu era genul de femeie care să-mi provoace necazuri n-a fost străină de atracţia pe care am simţit-o pentru ea. Suzanne era prea pierdută ca să-mi înţeleagă intenţiile şi a cedat dorinţei mele. Aceea de a uita Timişoara. Violoncelul lui Ştefan. Eram convins că numai o femeie m-ar fi putut ajuta să umplu golul lăsat de ai mei. Suzanne avea să fie acea femeie.
Iar eu, în schimb, voi fi cel care îi va oferi şansa visată, o viaţă de lapte şi miere.
IV
Insurecţia din Budapesta a izbucnit la opt ani după venirea mea în Franţa. În 1948, rănile noilor mei compatrioţi erau adânci, am înţeles asta foarte repede. Dincolo de aparenţa unei ţări eliberate, pacificate de un om de stat providenţial, se ascundeau multe întrebări sau, dacă erau totuşi puse, asta se întâmpla doar în şoaptă. „Colaboraţionist sau partizan“ – eu eram exclus de facto din acest nou joc ce distribuia lojele şi strapontinele în teatrul societăţii franceze postbelice. Totul se petrecea în funcţie de urmele lăsate de Ocupaţie, deşi toată lumea pretindea contrariul. Eu, străinul proaspăt naturalizat, puteam urmări jocul şi ţine scorul, dar ignoranţa mea în privinţa trecutului recent al cunoscuţilor mei mă menţinea în afara acestui ciudat spectacol.
Această situaţie se repetase adesea pe parcursul primilor ani pe care-i petrecusem în Franţa, iar la începutul anului 1956, problema Algeriei făcea ca izolarea mea să fie şi mai pronunţată. Nu ştiam nimic despre respectiva chestiune şi, chiar dacă aş fi vrut să mă alătur interminabilelor discuţii ale colegilor mei pe marginea subiectului, m-aş fi simţit ca un copil din flori cerându-şi partea lui de moştenire. Nu era de ajuns să stăpâneşti limba ca să participi la dezbaterea în care era implicată întreaga Franţă.
Îi auzeam pe unii spunând că fostelor colonii trebuie să li se redea independenţa, că acesta era sensul Istoriei. Alţii nu voiau „să-şi vâre coada între picioare“ în faţa arabilor şi vorbeau de familii instalate acolo de cinci generaţii, care riscau să-şi piardă casele, proprietăţile. Cei mai optimişti considerau că francezii şi arabii aveau aceleaşi drepturi asupra acelui pământ şi că trebuia pur şi simplu să-l împartă şi să înveţe să trăiască împreună. Diferenţele de opinie ale colegilor mei nu păreau să corespundă orientării lor politice, deşi într-o firmă producătoare de şampanie stângiştii erau oricum nişte excepţii. În acele momente m-am simţit mai străin ca niciodată, nu înţelegeam intensitatea acestei dezbateri, iar când mi se cerea părerea nu ştiam cum trebuie să reacţionez.
Abia dacă aveam habar unde se găsea Algeria şi nu ştiam nimic din istoria colonială. Eram incapabil să înţeleg emoţia compatrioţilor mei. În timpul războiului, nimeni nu făcuse prea mare caz de milioanele de oameni care-şi pierduseră la rândul lor „casele“, dar acum, după zece ani, îmi dădeam seama că lucrurile stau altfel. Nimănui, sau aproape nimănui, nu-i păsa ce se întâmplă în spatele Cortinei de Fier. Totuşi, raportul lui Hruşciov, publicat în luna februarie a acelui an şi în care erau denunţate crimele lui Stalin, ar fi putut da naştere la discuţii. Dar numai comuniştii păreau să-i acorde atenţie, în rândul lor se creaseră chiar facţiuni, în ciuda aparentei unităţi – dar eu nu prea aveam de-a face cu comuniştii şi ştiam că, oricum, interesul lor nu coincidea cu al meu. Când Partidul Comunist Francez a câştigat alegerile din 2 ianuarie 1956, m-am întrebat dacă, oferindu-mi o îndepărtată filiaţie franceză şi, astfel, o ţară-gazdă, strămoşii mei alsacieni mă scăpaseră într-adevăr de comunism. De-a lungul acelor luni mă cuprindea adesea o teamă surdă, o anxietate greu de stăpânit. Toţi colegii ştiau că mă născusem în România, dar preferaseră să reţină povestea incredibilă a salvării noastre de către preşedintele De Gaulle şi Robert Schuman şi mai nimic altceva. Devenisem astfel „Alsacianul“, iar asta era de ajuns.
Traducere din limba franceză de Anca Băicoianu
