Pe aceeași temă
Dar se răsfaţă şi făcând cu ochiul către sonetiştii amorului din Renaştere, către Poe, Lewis Carroll şi simbolişti, către Gellu Naum, Magritte şi Artaud, Edward Lear şi Boris Vian: un feu d′artiffices al imaginaţiei, menit să exorcizeze o sensibilitate vulnerabilă în care nostalgia inocenţei şi ispitele mature îşi dispută întâietatea. Cartea e „scindată“ inclusiv compoziţional, împărţită în două secţiuni vag legate între ele prin personajul Claudia: prima, mult mai amplă (circa 65 de pagini), mai narativă şi intitulată tot Marea pipeadă, are un subtitlu care dă de gândit, „sau discurs împotriva copilăriei“ (s.m.), iar a doua, mult mai lirică, e un fals Jurnal pentru Claudia unde 14 „poeme dezgropate“ – sonete de dragoste renascentiste... – alternează cu poeme „negre“, „albe“ şi „roşii“ trimiţând la fazele Operei alchimice, nigredo, albedo, rubedo şi evocă, elegiac, o pasionată, ambiguă iubire infantilă pentru o fetiţă dispărută odată cu lumea bunicilor, a păpuşilor şi a poveştilor. Ambele secţiuni alternează jucăuş versuri rimate pe metrici naive sau culte cu secvenţe narative prozopotice, pigmentate de maliţioase consideraţii metatextuale.
Calitativ, Marea pipeadă (sau discurs împotriva copilăriei) este net superioară destul de edulcoratului Jurnal... şi e de presupus că pe autoare n-a lăsat-o inima să renunţe la secţiunea finală, evident „din alt film“. Epopee a simţurilor, populată la modul carnavalesc de personaje fantaste, pipeada porneşte dintr-un spaţiu „realist“ cu ancraj biografic (parcul Crângaşi din Capitală) spre a exploda într-un labirint oniric, baroc, în care feeria naivă, asezonată din belşug cu fantezii culinare, e acompaniată de sugestii sexuale, crude, morbide sau ezoterice, livrescul – copios – nefiind decât un stimulent. Tânărul Clovny – consiliat de... Artaud – îşi taie în bucăţi iubita Claudia spre a o revedea, după peripeţii şi metamorfoze irezumabile, într-un miraculos Oraş al Pipelor, unde viaţa şi moartea, interiorul şi exteriorul sunt malaxate şi digerate de un mare mecanism fantasmatic. Totul – dublat permanent de o inepuizabilă variaţiune ludică pe tema „pipei“, trimiţând, evident, la negarea reprezentării din tabloul lui Magritte („aceasta nu e o pipă“) şi în care „producătoarea de fum“ devine generator privilegiat de lumi poetice posibile.
Inocenţa e mimată, înscenată, iar poemul – un caleidoscop suprarealist cu nervuri postmoderne – nu se adresează „copiilor“, ci „rafinaţilor“. Axul său este dat de questa erotică pentru regăsirea Claudiei celei moarte, cu Povestea pe post de fir călăuzitor în labirintul fanteziei; altminteri scenele, viziunile sunt dispersate, pulverizate într-un turbion ludic al semnificaţiilor, ceea ce face basmul poematic destul de greu de urmărit. Pretutindeni suntem însă răsplătiţi de secvenţe fermecătoare în sine (războiul fructelor şi legumelor împotriva lui Clovny, călătoria în Oraşul Pipelor, cu la fel de mirobolanta „maşină de tocat pipe mirabile“ etc.). Bref, o adevărată mobilizare generală a poeziei întru ilustrarea frumuseţii, candorii, bucuriei simţurilor şi imaginaţiei în libertate... Că secvenţele cu pricina, în versuri sau în proză, se destramă precum fumul e adevărat, dar la fel de adevărat e că volutele lor desfată şi încântă. De regulă, feeriile Iuliei Militaru din această primă secţiune virează spre zona sadismului, macabrului şi (în final) scatologicului, precum în deja invocatul Apunake.
Iată un fragment „eroi-comic“ din atacul gunoaielor asupra vinovatului Clovny, aflat pe drumul spinos al ispăşirii: „Eu/ca simplă coajă de portocală mucegăită/te provoc/Ridică-te! Ridică-te şi luptă/ Cuprins de furie. Nimeni nu-i vorbeşte lui aşa. O să vedeţi voi cine-i Clovny! Şi se ridică, azvârlind cât acolo capacul. Atacaţi legume înmuiate! O roşie l-a izbit puternic în frunte, legături de mărar şi pătrunjel i s-au încolăcit în jurul gâtului, pe când morcovul cel mai mare şi mai fioros i se înfipse în ochiul stâng. Ochiul suspină de trei ori şi se prăbuşi din orbită, nu departe de tomberon. (...) Totuşi, trebuie s-o recunoaştem: a primit toate aceste lovituri cu stoicism. Nici măcar nu a clipit. Şi atunci, drept răsplată, s-au pogorât din înaltul cerului pungi de cafea înaripate, pungi de tot soiul, de la cele vechi, de pe vremea lui Ceaşcă, până la cele mai scumpe ieşite pe piaţa românească. Ele s-au lăsat încet deasupra ghenei şi l-au ridicat pe Clovny din infern“. Parodia tandră îşi are locul ei privilegiat în acest joc al fanteziei – romantic în esenţa lui: „Pipă, tu, stăpâna lumii/Alte guri, aceeaşi gamă/De te-ndeamnă, de te cheamă/
Să-i destrami pe toţi deodată“.
Propulsat mai curând de capriciile vervei entuziaste a asocierilor şi artificiilor imaginative decât de o virtuozitate elaborată, atent orchestrată, textul solicită din partea cititorului o lectură extensivă, diluându-se pe largi porţiuni, dar revenindu-şi spectaculos, în salturi vizionare: „…era bine că s-au întâlnit şi că se plimbau acum liniştiţi pe aleile curate, pline de oameni veseli, în jurul cărora se rotesc mereu balerine albe, purtându-i spre locurile cele mai înflorite. Cam la doi metri depărtare, un coşar juca şotronul de unul singur, în timp ce câţiva bătrâni îl aplaudau frenetic. Văzduhul părea încărcat de peşti albaştri, gustând din fructele pomilor de pretutindeni. Şi fluturii, nici nu aveţi idee despre minunaţii fluturi de aici. (...) Totul a fost o adevărată binecuvântare pentru locuitorii cartierului Crângaşi, până în ziua în care, în parc, s-a abătut blestemul cumplit al ţinuturilor îngheţate. Larvele unor insecte ale iernii au fost aduse nu se ştie încă de către cine. Şi, din aceste larve, au ieşit peste puţin timp fluturi înspăimântători, acoperiţi cu puf gros, lăsând în urmă un praf negru, sufocant“. Obsesia morţii inocentei Claudia irigă, pe dedesubt, întregul poem, „copilăreala“ dezvăluindu-şi de la început faţa sumbră, de clovn trist: „Pe când plimbarea lor era mai plăcută şi mai plină de visări, se întâmplă ceva neaşteptat pentru acel moment al zilei. Un fluture întunecat se arătă în plină lumină. (...) Şi deodată, chiar acolo, i s-a dezvăluit mulţimii un semn al morţii, pe care numai omul are dreptul să-l poarte.
Speriată de apariţia bruscă a nepoftitului, copila scăpă din mână băieţelul de celuloid, care se făcu ţăndări cât ai zice peşte. Clovny îşi zise că explicaţia acestei părţi a poveştii stă numai în descifrarea semnificaţiei pipei. De acceea oftă adânc“. Şi în Oraşul Pipelor, printre copii, nebuni, bătrâni ciudaţi şi gospodine breugheliene, basmul absurd se vădeşte a fi un fel de jucărie a morţii: „În oraşul pipelor se murea, iar Clovny şi-a dat seama de asta când a ajuns în piaţa mare din centru, unde se află un par uriaş (în formă de pipă, bineînţeles), care strigă cât îl ţin puterile: «Cap! Cap! cap!»/Ceea ce moare aici este ceea ce nu se vede, iar viaţa veşnică o primeşte ceea ce se vede. Adică pe invers de cum se petrece în lumea lui Clovny. Astfel, trupurile se plimbă nestingherite, de acolo-acolo, fără odihnă“. O (relativă) dezambiguizare a scenariului „marii pipeade“ ne oferă cea de a doua secţiune a volumului Jurnal pentru Claudia, unde feeria ludică şi experimentul prozopoetic se păstrează, dar caracterul narativ, de „basm“ şi de „epopee“, dispare în favoarea lirismului confesiv, a unei chei mult mai apăsat existenţiale de lectură şi a unui registru mult mai grav. În centru se află, acum, figura unei copile – deducem – dispărute la o vârstă fragedă, nu
înainte ca „autoarea“ să se fi îndrăgostit, iremediabil, de ea. Iniţierea în viaţa simţurilor („Simţuri! Simţuri! Simţuri!“), cu descoperirea candidă a propriului trup, se suprapune descoperirii „inefabile“ a morţii („Moartea este înlocuirea Claudiei cu parfum de liliac“) şi a singurătăţii: „Aş vrea un trup mare de tot, atât de mare încât să nu-l pot/cuprinde, să se răspândească în lume ca o mireasmă, ca o/lumină, ca un vânt cu ochi de nasturi şi nas de catifea./Să vă povestesc întâmplarea. Va fi săptămâna mărturisirilor.//Claudia e frumoasă, poate aşa o vedem noi, nu are încă sâni/dar este albă pentru că are umbra dalbă/Claudia este blondă cu ochi albaştri, deşi oricine poate avea/ochi albaştri//Ne-am jucat amândouă o vreme cu două păpuşi mari/Ne-am jucat de-a mama şi de-a tata/Apoi au venit şi ceilalţi copii/şi s-au băgat în joc/Dar mie nu-mi plăcea,/De asta m-am dus în casă, unde am continuat să mă joc/singură“. Din păcate, candoarea discursului e tot mai puţin jucată – fără a compensa prin alte atribute, mai acute şi mai concrete –, iar sentimentalitatea nestăvilită, eliberată, joacă feste poeziei, care derapează în exaltări adolescentine şi edulcorări diabetice: „Claudia sărută prelungirile fluide ale azurului/Claudia muşcă fructele coapte ale parcului/Claudia face dragoste cu doamna în alb“. Şi în poemele/sonetele de dragoste „dezgropate“, versuri promiţătoare alternează cu naivităţi flasce, insipide: „Te caut Doamnă în noroi şi-n rele/Feminitatea aprig mi-o doresc,/E cel mai rodnic simţământ firesc/A crede-n frumuseţi ascunse-n lume“. Înţeleg, desigur, funcţionalitatea şi rolul acestui Jurnal..., dar nu pot să nu constat faptul că trage, vizibil, în jos volumul, trădându-i vulnerabilităţile. Poetă indubitabil talentată, cu personalitate, dar furată prea adesea de exuberanţa şi volutele propriului scris, Iulia Militaru ar trebui să fie mai atentă la prelucrarea „tutunului de pipă“...
Să nu fim totuşi excesiv de cârcotaşi. În pofida denivelărilor semnalate, Marea pipeadă oferă, cu generozitate, o poezie-spectacol a feminităţii feerice, gravitând cu graţie în jurul punctului de întâlnire dintre candoarea copilăroasă, celebrarea senzualităţii şi revelaţia morţii. O poezie care – fapt esenţial – nu-şi „trage-n piept“ cititorii. Eu unul îi aştept deja, curios, recidivele.
Iulia Militaru, Marea pipeadă, Editura Brumar, Colecţia „Poeţi români contemporani“, Timişoara, 2010, 96 p.
