Pe aceeași temă
Angelus (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 266 pagini) nu e neapărat o surpriză în scrisul Ruxandrei Cesereanu. Aş putea reţine o notă ironică mai accentuată şi o testare cu vârful peniţei a umorului, însă, altminteri, romanul se aliniază seriei inventarelor ei lacome, nesăţioase, bulimice şi provocatoare. Îndrăgostită de joc şi „împieliţare“ (un termen al lui Mircea Ghiţulescu), experimentează de ani buni şi neobosit ipostaze, măşti, roluri, cu dezinvoltura şi nesăbuinţa personalităţii multiple – alteri dintre cei mai surprinzători şi mai excentrici îi procură aventuri inedite şi-i pun la îndemână teritorii virgine în care exuberanţa sa se poate desfăşura în voie. Ambiţioasele cronici ale ororilor (despre Gulag, tortură, infern etc.) nu fac excepţie: bibliografia imensă este parcursă cu sufletul la gură, fugitiv, neruminant, cu o grabă de a inventaria care riscă să amestece culori, criterii, valori, să relativizeze chiar mai mult decât şi-a propus. Jocul ei un pic pervers cu Textul se mulează pe orice subiect, dar R.C. nu ţine cu tot dinadinsul să-şi atingă scopul pre-scris de titlu, ci ţinteşte, mai degrabă, eliberarea de bibliografia sufocantă şi lansarea unei (auto)provocări. Ipostazele sale preferate sunt ne-cuminţenia (în sensul îndrăznelii de a ataca subiecte parţial tabu) şi supunerea (livrescă, prefăcută) la cea mai în vogă, mai rentabilă atitudine faţă de varii subiecte, cu riscul de a lăsa în umbră trendul de dragul modei. Şi în Tricephalos (2002) mecanismul scriptural funcţiona cam la fel: înghiţirea rapidă de bibliografie ori proprie imaginaţie, apoi răsturnarea lor în pagină, parţial nedigerat. Curiozitatea ei nestăpânită e oarecum artificială, trucată, căci nu-şi lasă răgazul să experimenteze pe cont propriu mai nimic. De aceea, foarte bine scrisă, dezinvoltă, cu multe întredeschideri la fiecare pas, incitând la comentarii şi polemici, cu un limbaj colorat, mustind de poezie, îndrăzneţ şi neruşinat pe alocuri, încântat de propria îndrăzneală şi degustându-şi neruşinarea cu delicii evidente, Tricephalos e o carte neterminată. Tot aşa Naşterea dorinţelor lichide, o altă carte-inventar prea zglobie şi după reţetă, căci dicţionarul de bărbaţi al Ruxandrei imită cam grăbit „enciclopedia erotică“ a lui Peter Esterházy, O femeie, cu trimitere, tot în fugă, şi la Femei, al lui Charles Bukovsky. Proza autoarei nu poate ţine pasul cu cântecele negre din Kore, să zicem. Spaţiul avar al plachetei lirice obligă la unitate, la focalizare şi la adâncirea poveştii despre centaurul din noi, dar şi despre frumuseţea năucitoare a cuvintelor împerecheate la umbra bibliotecii când afară soarele e, şi el, fierbinte („măruntaiele îmi sunt înfocate...“; „Cu sfială mi-ascult inima umflată de ploi, / un fruct mişcător, hoinar prin copacii dorinţelor“).
Nesaţul livresc şi senzual în egală măsură („lăcomia noastră de alte lumi imposibile“, „să hăpăim hulpav tot ceea ce nu este omeneşte posibil“) intră din nou în joc odată cu Angelus. De data aceasta, Ruxandra Cesereanu îşi este sieşi învăţăcel la atelierele de scriere deja celebre. Pentru un nesăţios, universul „nu poate să aibă o singură poveste, ci mai multe variante de poveste“. Faţă în faţă cu lumea, dar şi cu propriile abilităţi expresive şi imaginante, R.C. are evidentă oroare de actul alegerii.
Hăituită de oferte nenumărate şi diverse, încearcă cu aproape disperare – fie ea şi jucăuşă şi în stare să deguste cu delicii chiar dilema în care se află – să acopere cât mai multe dintre valenţe. Privirea şi scrisul îi sunt caleidoscopice. Ba, aş zice, şi firea. Şi în cel mai scurt şi banal schimb de cuvinte, o simţi zvâcnind nărăvaş pe loc, gândul îi zboară deja la conexiuni viitoare ori măcar (co)laterale; nerăbdătoare să răstoarne caleidoscopul clipei, să-i surprindă un alt desen, o altă configuraţie, nu te vede şi nici nu te ascultă până la capăt. Ea ştie, pre-vede, proiectează, fantasmează. Lumea e un amestec ameţitor şi apetisant de cioburi colorate, ar fi cruzime să aleagă o singură îmbinare pentru a o aprofunda. De mirare că superficialitatea nu încape în forfota ei, impresia finală fiind de vastă şi dezinvoltă cuprindere.
Schema din Angelus e gen policier ori anchetă sociologică. Se dă un cadru, neapărat închis, limitativ şi de criză, căci inedit, căruia diversele grupuri umane sunt chemate să-i gestioneze condiţiile, să li se adapteze, să le facă faţă. Totuşi, o Cursă de şoareci (à la Agatha Christie) era prea puţin ofertantă. Acolo un număr redus de indivizi se află într-o situaţie limită şi le e urmărită reacţia. Ruxandra Cesereanu are nevoie de avalanşe, potopuri, aglomerări. Cadrul pe măsură e chiar această întrebare introducând artificial insolitul (vezi condiţionalul): „şi dacă, într-o bună zi, trei îngeri s-ar pogorî peste oraş?“. O varietate infinită de profesiuni, vârste, atitudini, situări, ideologii, prejudecăţi, reacţii pot fi revărsate între „copertele“ acestei circumstanţe inventate şi agravante. Toţi eroii ei primesc domiciliu forţat în oraşul-cu-trei-îngeri şi sunt siliţi să reacţioneze în funcţie de portretul robot al condiţiei lor sociale, dar şi cu ingrediente picante adăugate după bunul plac al prozatoarei. Parada e satirică, umoristică, dar mai ales dezlânat-jucăuşă, dezmăţat-pofticioasă. Recuzita e mixtă şi la vedere. Întrebarea-temă e pusă, pe rând şi amestecat („întrebări piezişe, netrebnice, întrebări neîndestulate, necuvenite“), locuitorilor Metropolei: anchetatori, filosofi de mahala, oratori improvizaţi, preşedinţi gureşi, negustori mărunţi, patroni de baruri subterane, politicieni cu modele reale transparente, feţe bisericeşti alunecoase, beţivi, vecine cu bigudiuri, buldozerişti, animale şi, oarecum privilegiaţi, copii (poeţi?) – mulţime pestriţă, „de strânsură şi năvală“, ca şi textul care o convoacă. Undeva sub această forfotă impetuoasă, „drăcuşorii“ – care ştiu despre toată istoria exact cât autoarea, „Aghiuţă“ fiind sforar ficţional ingenios şi ghiduş, de spiţă bulgakoviană. Fragmentar şi imperfect („Iar îngerul a înţeles. Dar, şi dacă nu ar fi înţeles, totuna ar fi fost“. Nici măcar apocalipsa „nu trebuie să fie ca la carte“), R.C. înşiră liste nesfârşite şi inutile, simple „bomboane mentolate“, complotând cu „cititorul şugubăţ“ – „Să ne fie îngăduit a ajunge cu scormonitul reacţiilor de tulburare, înminunare şi fantezie bolnavă ori sănătoasă şi prin alte părţi mai puţin cunoscute“. Un creator de parfumuri huysmansian, un vânător de umbre chamissoesc gata să adauge poţiunii textuale arabescuri de vorbe despre cea de-a doua viaţă, cea a „spumoasei, aluvionarei ficţiuni“ – într-o construcţie livrescă, în care totul e liber, neaşteptat, divers, în voia vorbelor, chiar şi atunci când îngerii tac. Mai la o parte, adastă un Dumnezeu visător şi melancolic. Şi o Zonă tarkovskiană. Ici-colo, autoportrete în fărâme, umbroase, parţiale şi alunecânde. Lui Dumnezeu cel oţios i se poate ţine oricând locul sub chip de Merlin („citea cât putea şi înghiţea informaţie“; „construise din ambiţie şi autohipnoză A Doua Viaţă“; o Arcă în care „se găseau toate rasele, sexele şi tipologiile umane, plus toate animalele de pe continente, inclusiv jivine inventate, fantastice“; „simţea cum îl mănâncă degetele să imagineze imediat“ îngeri; „nu avea nevoie să-i vadă în carne şi oase pe îngeri, întrucât ar fi putut să-i plămădească din nimic (...) o Angeliadă gravă şi veselă în acelaşi timp, asta era ceea ce poftea Merlin. O hoardă, un convoi de îngeri“ (...), iar „idiomul de comunicare era esperanto, Merlin ştiuse de la început că va avea nevoie de o limbă ca un curcubeu“ – s.m.) ori de Mesmee („zbura împiedicat, burzuluită parcă de aerul nu foarte transparent din A Doua Viaţă şi de zidurile din jur de care se tot lovea“ (...) în ţara Ciupercilor, „zburase ca o vrăjitoare sau ca o magiciană“; „…foşneşte şi se agită, … concentrată pe zborul ei imperfect… o fetiţă matură“ – s.m.).
Dezinvoltă şi amuzată, iarăşi, în sinea sa de perplexităţile pe care le provoacă, Ruxandra Cesereanu are o plăcere a spectacolului polifonic derutantă. Trecând în revistă formele „ceptive“ ale prozei româneşti (vezi România literară, nr. 5/2011), o înscriam la receptivi, cei care mizează totul pe cumul de poveşti despre lume. Ei alcătuiesc liste, serii, dicţionare de întâmplări şi personaje. Inventariază diversitatea lumii din/în cuvinte. Sunt trezorieri de poveşti şi formule epic-existenţiale. Gurmanzi şi gurmeţi ai „spumoasei, aluvionarei ficţiuni“, înhăţând hulpav orice „(lung) prilej de vorbe şi de ipoteze“ şi asumându-şi deschiderea şi neîncheierea (printre receptivele originare: 1001 de nopţi, Decameronul, Hanul Ancuţei). Şi un surogat de nemurire.
Ruxandra Cesereanu, Angelus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 266 p.
