Pe aceeași temă
Fragmente dintr-un breviar de întâlniri literare*, gândit ca o replică amuzată la comedia aşa-zisului dialog al culturilor, promovat cu sârg de funcţionarii de la Bruxelles. De la Est la Vest şi (mai rar) viceversa, autorii invitaţi alternează voios lecturi, dezbateri, mese rotunde, festivaluri literare, în timp ce organizatorii mai bifează uşuraţi câte un punct de pe încărcata lor agendă.
Lista personajelor (reale sau fictive)
* Un autor din fosta Iugoslavie, alter ego al lui David Albahari, e „scriitor invitat“ al unei universităţi nord-americane. (Omul de zăpadă)
* Thomas Bernhard, scriitor austriac, recidivist fără voie. Considerat ca unul dintre marii autori de limbă germană, se vede recompensat cu numeroase premii literare, care-i procură şi bani, şi mustrări de conştiinţă. (Premiile mele literare)
* Mircea Cărtărescu, poet şi romancier român, veşnic bursier pe ruta Iowa City-Stuttgart-Amsterdam-Berlin-Budapesta-Paris-Como... (Jurnal; Frumoasele străine)
* J.M. Coetzee, romancier sud-african (recompensat cu Premiul Nobel în 2003), călătoreşte fără încetare, pe cont propriu, dar şi graţie unei sosii literare pline de ambiţii, între Australia şi Pennsylvania, via Amsterdam-Durban-Bombay... (Elizabeth Costello)
* Ilya Kotcherguine, romancier moscovit, cu reşedinţă temporară în Belgia, la Villa Hellebos. (Sunt nepotul tău)
* O sosie a romancierului israelian Amos Oz participă la o masă rotundă organizată de centrul comunitar „Shunia Schor şi cele şapte victime ale carierei“. (Viaţă şi moarte în patru rime)
* Andrzej Stasiuk, scriitor polonez, multiplică sejururile „de afaceri“ în Germania (60 de oraşe în palmares !) cu mici detururi prin Elveţia sau Austria. (Dojczland)
* Brina Svit, romancieră slovenă, invitată în Toscana, în somptuoasa reşedinţă pentru scriitori a baronesei Beatrice Monti della Corte, văduva scriitorului Gregor von Rezzori. (Moreno)
* Un tânăr autor sârb, alter ego al lui Srdjan Valjarević, obţine o bursă Rockefeller care-i permite un sejur de o lună la Villa Serbelloni, pe malul lacului Como. (Como)
Cel care preferă să nu...
În rolul călăuzei, E.M. Cioran, plecat la Paris (în 1937) cu o bursă a Institutului Cultural Francez, îşi jură că nu va mai ceda niciodată demonului meschin al celebrităţii şi mondenităţii. Un singur pasaj din Caiete (1957–1973) e de-ajuns pentru a discredita pe veci eterna agitaţie a „confraţilor“ săi: „Ieri am mers la un cocktail de unde m-am întors furios, dezlănţuit. Nu mai pot asista la soiul ăsta de mascaradă. Nu mai suport să văd oameni ce se adună degeaba. E cazul s-o termin, la vârsta mea, cu spectacolul «lumii bune». M-am hotărât să refuz orice invitaţii pe viitor, să fac gol
în jurul meu, să trăiesc la Paris ca şi cum n-aş fi acolo“.
Diletanţi & profesionişti
Un polonez, o slovenă, doi români, doi sârbi, un israelian, un rus, o australiancă, un austriac o pornesc, aşadar, hai-hui prin lume. La Paris, la Amsterdam, la Hamburg, la Como, în Toscana, în Pennsylvania, peste tot unde viaţa pare mai dulce şi unde cineva îi aşteaptă cu zâmbetul pe buze. Un tren literar, un vapor de croazieră, camere de hotel spaţioase, vile luxoase, un public curios şi gazde bine intenţionate. Cu mici, foarte mici rezerve, s-ar zice că lumea întreagă le aparţine.
Evident, toţi aceşti autori în deplasare nu joacă nici pe departe în aceeaşi categorie. Există diletanţi şi profesionişti, începători şi recidivişti, mofturoşi şi gurmanzi, bursieri de ocazie şi bursologi de meserie. Unii fac o primă experienţă pe care o regretă rapid ori, în cel mai bun caz, o privesc cu îngăduinţă ştiind că nu se va mai repeta nicicând. Ceilalţi multiplică frenetic destinaţiile, călătoriile, întâlnirile, completând noi şi noi formulare, bucurându-se că valizele mereu pregătite îi aşteaptă pe hol, iar ceasul de mână indică deja, cu decalajul de rigoare, ora la sosire.
O australiancă în Massachusetts, un sârb în Canada, un român la Iowa City. De bună voie şi nesiliţi de nimeni, toţi aceşti practicanţi ai jet lag-ului literar au acceptat ideea de a fi „scriitori invitaţi“ şi/sau conferenţiari itineranţi. Altfel spus, au renunţat provizoriu la pacea căminului de dragul unei camere de hotel anonime şi al unui eu de împrumut. Ce-i motivează? Ce-i face să parcurgă sute, mii de kilometri în pas alergător? Ce-i împinge să se expună, să se confeseze, să se ia drept idoli de-o zi sau de-o lună, să urce pe socluri aurite pentru a coborî la loc deîndată?
Impasul e perfect rezumat de alter ego-ul lui Amos Oz care, după ce a acceptat să se dea în spectacol într-un jalnic centru cultural israelian, se întreabă cu ciudă ce caută acolo: „De ce-ai venit aici? Ar trebui să fii acasă, instalat la birou, sau culcat pe covor, cu privirea-n plafon. Ce demon obscur te-mpinge să frecventezi asemenea reuniuni? Chiar în momentul ăsta ai putea asculta liniştit, la tine acasă, cantata BWV 106, Actus tragicus de Bach“. Şi, cum o nedumerire nu vine niciodată singură, introspecţia continuă, pe un ton mai grav: „De altfel, pentru ce scrii? Şi pentru cine? Ce mesaj vrei să
încredinţezi, dacă ai cumva vreunul? Ce rol joacă poveştile tale şi cui la ce-i servesc? Ai vreun răspuns la întrebările fundamentale?“.
Ştim prea bine că mult-trâmbiţatul dialog al culturilor nu va avea loc şi totuşi ne încăpăţânăm să-i fim purtători de cuvânt. Mai mult, invocăm fără încetare o aşa-zisă cultură a dialogului, care aduce cumva cu anticiclonul Azorelor: toată lumea îl pomeneşte, dar nimeni nu l-a văzut vreodată în acţiune.
Un lucru e cert: un asemenea joc se joacă în doi, în trei, în câte câţi vrei..., dar nu de unul singur. Ca să existe autori invitaţi, trebuie să aibă cine să-i invite. În ce scop şi cu ce mijloace se pune în scenă, iar şi iar, comedia toleranţei, a deschiderii, a generozităţii? Cine trage sforile şi cine se lasă păcălit? Rândurile ce urmează vor încerca să dea un răspuns la multele întrebări incomode care pun beţe-n roate prestigioaselor „întâlniri“ internaţionale – literare, muzicale etc. – devenite astăzi, în Europa celor 27 şi nu numai, marota derizorie a corectitudinii politice...
Alteritate la preţ redus
Organizatori bine intenţionaţi caută cu disperare străin inofensiv. În eseul său despre fenomenele extreme (Transparenţa Răului), Jean Baudrillard constată că experimentăm astăzi o adevărată orgie a descoperirii, a explorării, a „inventării“ Celuilalt: „Alteritatea a ajuns să depindă şi ea de legea pieţei, a cererii şi ofertei. A devenit o marfă rară. De unde şi cota ei extraordinară la Bursa valorilor psihologice“.
Alteritate, alteritate... cunoaştem desigur refrenul, dar mai putem oare salva vechiul „exotism radical“ de redutabilul „proxenetism al diferenţei“ care infestează societăţile noastre „multiculturale“? Nu s-ar zice. Deghizat în Casandră a triumfului previzibil al Aceluiaşi, Baudrillard critică fără milă obsesia ecologică, umanitară şi caritativă care se pogoară periodic asupra rezervelor de indieni ori a animalelor domestice, fluturându-şi băţos stindardul: „Celălalt nu mai există pentru a fi exterminat, urât, respins, sedus, ci pentru a fi înţeles, eliberat, răsfăţat, recunoscut“. Burse, festivaluri, seri literare, reşedinţe pentru scriitori, saloane ale cărţii contribuie şi ele, vrând-nevrând, la a demonstra ceea ce trebuia demonstrat.
Mircea Cărtărescu, expert în materie, explică cum funcţionează mecanismul: o dată pe an, francezii – care se prefac cu talent că i-ar interesa cultura „celorlalţi“ – închid ochii, rotesc globul pământesc şi ţintesc cu un ac un punct la întâmplare (sperând să nimerească pe uscat, ca să nu fie nevoiţi s-o ia de la capăt!). În acest mod simplu, ei aleg o ţară şi, mai precis, doisprezece scriitori pe care-i invită mărinimos şi-i plimbă pe urmă de-a lungul şi de-a latul Hexagonului, „pentru a-i arăta unui public dornic de senzaţii tari“. Această curioasă tradiţie poartă un nume fermecător: Les Belles Étrangères (Frumoasele străine)...
Obsesia tragicomică a domesticirii politice şi psihologice a Celuilalt e şi calul de bătaie al lui David Albahari, romancier originar din Kosovo, stabilit în Canada. Naratorul Omului de zăpadă acceptă, ce-i drept, o invitaţie făcută de o universitate nord-americană, dar o regretă deja amarnic în momentul când secretara decanului îi pune în braţe o copie a contractului, formularele de asigurări sociale şi îngrijiri dentare, un plan al campusului şi o listă interminabilă cu obligaţii de tot felul: o conferinţă despre naţionalism, un curs de creative writing, o cozerie despre literatura engleză, o vizită într-o şcoală primară, o intervenţie pe marginea unui film despre evenimentele din „fosta lui ţară“. „Mi-a venit ideea că ce aveam mai bun de făcut era sa mă închid în frigider şi să nu mai ies decât odată ce totul se va terminat“.
Dezgustul personajului lui Albahari nu-şi are pereche decât în lehamitea lui Cioran, care formulează de-altfel, în Caiete, un diagnostic îngrijorător pentru neobosita manie a descoperirii alterităţii: „Carte despre X, colocviu despre Y, toată lumea scrie despre toată lumea. Circul marii sterilităţi. Secolul criticilor. Sincretism funest. Inteligenţa ce se epuizează analizându-se“. Circul marii sterilităţi, un excelent subtitlu pentru un eseu consacrat dialogului culturilor...
Fericirea obligatorie
„O viaţă întreagă de fericire? Nimeni n-ar putea s-o suporte. Ar fi iadul pe pământ“, previne George Bernard Shaw
încă din primul act din Om şi supraom. E adevărat că văduvele înstărite şi fundaţia Rockefeller nu promit în general decât o lună sau două de cură de fericire, dar chiar şi-atât e de multe ori greu de suportat.
În ziua când Omul de zăpadă al lui Albahari semnează documentele oficiale şi primeşte în schimb un plic cu un cec consistent, secretara decanului îi şopteşte: „Veţi fi fericit aici“, iar decanul însuşi plusează: „Aţi venit aici ca să scrieţi şi noi vom avea grijă ca nimic să nu vă stea în cale, oricum nu amintirile“. Ca la un semnal, autorul invitat îşi pierde şi cumpătul, şi inspiraţia...
Potrivit lui Cioran, bunătatea nu e creatoare pentru simplul motiv că n-are imaginaţie – or, nu te poţi lipsi de imaginaţie dacă vrei să plăsmuieşti o lume, chiar şi una de mântuială. „În mod cert, dumnezeul cel bun nu era înzestrat pentru a crea (...) Mare prin deficienţele lui (anemia şi bunătatea merg mână-n mână), el este prototipul ineficacităţii: nu poate ajuta pe nimeni...“
Mutatis mutandis, să spunem că orice mecena din zilele noastre suferă de sechelele acestui eşec imemorial, ale cărui efecte se accentuează pe măsură ce istoria îşi urmează cursul. Sunt motive să credem că nici o operă de binefacere nu-i va ajuta pe scriitorii invitaţi să se autodepăşească...
După doar două romane publicate de un mare editor parizian, Brinei Svit i se oferă deja o vilegiatură care nu rimează, vai, cu sinecură. În ambianţa idilică a reşedinţei pentru scriitori din inima Toscanei, proprietate a baronesei Beatrice Monti della Corte Rezzori (un întreg program!), ambiţia de a produce minimum 500 de cuvinte pe zi – pentru a onora cumva prin muncă ospitalitatea casei – e repede spulberată. Epuizată de atâta frumuseţe fără pată, atâta solicitudine şi eleganţă din partea unei gazde ireproşabile, Brina începe să se teamă ca bătrânii chiparoşi, mobila de mahon şi ritualul cinei în comun să n-aibă un efect dizolvant asupra romanului: „Cu fiecare zi ce trece, am câteva pagini în minus. Or, dacă romanul se evaporă, nu mai ştiu nici eu cine sunt“.
Premii literare, burse de încurajare, sejururi gratuite şi alte cadouri nesperate oferite de sponsorii noştri cei de toate zilele sunt dovada vie a faptului, observat de Cioran (ajuns şi el la Paris pe spezele Institutului Cultural Francez), că numai Providenţa e în măsură să “ne distribuie cu atâta solicitudine raţia noastră de înfrângeri cotidiene“.
Când o reprezentantă bine intenţionată a organizaţiei Casa Lingua îl întreabă cum îi place noua lui reşedinţă, aflată în plină natură la numai câţiva kilometri de Bruxelles, Ilya Kotcherguine se grăbeşte să răspundă: „E minunată izolarea asta, departe de lume, într-un loc unde totul te îndeamnă să te pui pe treabă. E pur şi simplu un rai pentru scriitori“.
O lună mai târziu, silit să constate că romanul început bate pasul pe loc, acelaşi Ilya se mulţumeşte să pozeze pentru fotografi şi să dea interviuri stupide: „Abia aşteptam să mă întorc acasă. Nu neapărat la Moscova, la nevastă şi copil, pur şi simplu undeva unde să mă simt la mine acasă. Trecuseră probabil o mie de ani de când nu mă mai simţisem acasă“.
Nu altfel stau lucrurile cu Srdjan Valjarević, care debarcă direct din haoticul Belgrad în mirificul Bellagio, perlă a Lombardiei. De altfel, nici el nu ştie cum de a obţinut aşa o bursă, „pentru a petrece o lună pe malul lacului Como, pentru a lucra nestingherit. A lor a fost ideea, nu a mea“. Ei, sunt binefăcătorii de la fundaţia Rockefeller, încântaţi să-i sară în ajutor „unui tânăr autor din Serbia – o ţară, nu-i aşa, bătută de Dumnezeu“. El, de altfel, abandonase de mult ideea de a mai publica vreodată ceva. Perspectiva de a munci serios nu-l tenta câtuşi de puţin. În schimb, ideea de a-şi bea cafeaua dimineaţa contemplând Alpii i-a surâs de la bun început. Cu ajutorul unui prieten, a completat conştiincios formularul în engleză şi, pentru a avea un aer cât de cât credibil, a schiţat la repezeală planul unui roman „inventat de la A la Z”“.
După patru săptămâni de farniente, norocosul bursier pare să fi uitat însă de bucuria primei dimineţi de noiembrie, când urma să se instaleze „într-o poveste cu totul nouă. Şi atât de diferită. Până şi mirosurile erau diferite. Şi totul era atât de curat“. Dacă romanul n-a avansat între timp, e poate tocmai pentru că totul e atât de curat şi de idilic pe malul lacului Como. Actul creator nu e cu putinţă decât pentru că ne-am rupt de Paradis, murmură pensionarul Vilei Serbelloni, la unison cu Cioran, în ziua când îşi ia iar zborul spre Belgrad...
Acelaşi decor, altă metodă de a face faţă excesului de fericire: cea a lui Mircea Cărtărescu – beneficiar şi el, în numele faimosului dialog al culturilor, al unei vilegiaturi de o lună la Bellagio. Iată-l perfecţionând în saloanele Vilei Serbelloni diverse tehnici de distanţare elaborate în timpul altor turnee de farniente oferite cu mărinimie de sponsori din lumea largă: „Lucrez, citesc, fac dragoste, merg la masă ca să «socializez» (dar, ca de obicei, vorbesc engleza tot mai prost pe măsură ce trece timpul), am început şi un fel de proiect poetic care miroase a şarlatanie (aşa o să aibă sigur succes), visez mult mai intens ca acasă (...), deci virtualizez, irealizez. Este Iowa City, Stuttgart, Amsterdam, sunt toate filmele în care-am locuit fără să trăiesc, trăgând în plămâni o fericire vezicantă“.
There ain´t no thing like a free lunch
În mesajele publicitare ale organizatorilor, există întotdeauna o menţiune discretă, cu litere mici, făcută să treacă neobservată. Dacă privim cu lupa, constatăm cu surprindere – deşi americanii ne-o tot explică de mai bine de o sută de ani – că nu există nicăieri sejururi gratuite. There ain´t no thing like a free lunch.
Cioran, în Caiete, trage semnalul de alarmă: „Am crezut întotdeauna că orice glorie trebuie ispăşită, că trebuie să plăteşti pentru a o fi întâlnit, că n-o poţi cunoaşte fără să-ţi primeşti pedeapsa“.
Instalat într-unul dintre nenumăratele compartimente de tren care au devenit pentru el o reşedinţă secundară ambulantă – pe ruta Frankfurt/München, ori Berlin/Hamburg –, Andrzej Stasiuk se străduieşte să omoare timpul cu folos: „Dacă tot te-au invitat, meditează şi tu puţin la ei, îmi repetam pentru a mă disciplina. Gândeşte-te la ei. Lor le place asta. Francezilor şi englezilor poate puţin le pasă, dar nemţii n-au ajuns
încă atât de departe“. Deşi nu-i chiar sigur că analiza lui grăbită i-ar pasiona pe cei în cauză, Stasiuk reflectează metodic, între două prestaţii publice bine remunerate. E modesta lui contribuţie la un ospăţ copios, hrănitor, dar care nu e totuşi – n-are cum să fie – sută la sută plătit de gazde!
Cea mai bună dovadă că nu primim nimic pentru nimic (on n´a rien pour rien, spune francezul) e parcursul plin de primejdii al lui Elizabeth Costello, sosia feminină a lui J.M. Coetzee. Celebritatea îi permite acestei autoare controversate să parcurgă lumea-n lung şi-n lat pentru a ţine prelegeri, a colecţiona premii şi a participa la mese rotunde. Ritualul e mereu acelaşi: se duce bombănind, lansează idei incomode, bagă banii în buzunar şi se grăbeşte să nu rateze următorul avion.
E limpede că, după fiecare nouă victorie în deplasare, Mrs. Costello şi-ar putea repatria ego-ul teafăr, lăsând în urma ei doar o imagine, falsă ca orice imagine. Dar tentaţia succesului fiind ceea ce este, călătoria „de afaceri“ continuă la nesfârşit, în cheie tragicomică. Conferinţe, congrese, obligaţii, recompense... Bătrâna doamnă constată, iar şi iar, că gloria se dă „la schimb“: vi se oferă o croazieră, vi se cere un expozeu; vi se dă un premiu, vi se iau o lectură publică şi un discurs de mulţumire.
Pe când se pregăteşte să primească Premiul Grillparzer al Academiei de Ştiinţe din Viena, Thomas Bernhard realizează, cu doar două ore înainte de ceremonie, că nu se poate prezenta decent în puloverul ponosit pe care-l poartă de ani de zile. Hotărât să facă un efort pe măsura evenimentului, cumpără în grabă un costum de lux de la Sir Anthony, pe Kohlmarkt. După o şedinţă solemnă agasantă la culme – preşedintele Academiei îi tot atribuie opere pe care nu le-a scris –, fericitul laureat mai constată şi că haina de gală îl cam strânge la umeri. Se duce aşadar înapoi la magazin s-o returneze, amuzându-se la ideea că un viitor cumpărător va pleca de la Sir Anthony cu un costum despre care nici nu va bănui că a făcut deja, în companie selectă, o mică plimbare la ceremonia de înmânare a Premiului Grillparzer al Academiei de Ştiinţe!
Culmea păcălelii, chiar şi în universul fabulos al burselor Rockefeller totul se plăteşte în ceasul al doisprezecelea. Câteva seri de beţie în saloanele Vilei Serbelloni îi permit lui Srdjan Valjarević să înţeleagă care e de fapt regula jocului: „Nici o obligaţie faţă de gazde, atâta timp cât bursierii cinau împreună, toată lumea era mulţumită. Ce-i drept, haina şi cravata erau recomandate insistent, în rest nimic grav. Îmi plătiseră drumul şi-mi dăduseră bani buni de buzunar, aveam casa-masa gratis, aşa că dineurile în comun şi cravata chiar erau detalii fără însemnătate. Restul timpului mi-l puteam petrece cum voiam“.
Nimic grav, într-adevăr, numai că în a treia seară, după ce a încercat – cu mai mult sau mai puţin succes – s-o facă pe teribilul, tânărul-autor-care-n-a-purtat-niciodată-cravată coboară în sat să-şi cumpere una. Printre zecile de modele expuse, alege unul albastru închis cu motive violet, care merge de minune cu cămaşa mov-albăstrie, proaspăt achiziţionată şi ea. Aşa stând lucrurile, Rockefeller nu va fi investit în pierdere într-o speranţă a literaturii sârbe – şi apoi Bellagio merită, la urma urmei, un nod la cravată...
* Il n´y a pas de dîner gratuit.
Petit abécédaire de la rencontre en littérature, în curs de apariţie.
