Pe aceeași temă
Personajul împlineşte astfel un ideal al autoarei: acela de a respinge fascinaţia oglinzii, sustrăgându-se imperativelor „corpului-obiect“ ale cărui mişcări sunt dictate de o lungă tradiţie a dominaţiei masculine. Prezentă ca martor şi moralist în primele trei volume ale ciclului în momente cheie ale naraţiunii, Nory Baldovin promovează, în volumul următor, la rangul de personaj de prim-plan.
Ne-am putea întreba de ce autoarea va fi simţit nevoia de a-i confecţiona acestui personaj o biografie în Rădăcini. Oare pentru că Nory feminista, fiinţă independentă, liberă să străbată lumea după propria voinţă, liberă să studieze, să cunoască, să acţioneze, ar fi idealul nemărturisit al Hortensiei Papadat-Bengescu, un fel de dublu androgin? Fantasmă pe care, din discreţie şi resemnare, scriitoarea s-a văzut, poate, obligată să o exileze în universul ficţiunii.
Este de mirare că, evocând contextul în care Hortensia Papadat-Bengescu şi-a scris şi şi-a publicat opera, exegeţii autoarei par a nu ţine seama de mişcările feministe ce se afirmau cu oarecare aplomb, chiar şi în spaţiul românesc, în perioada interbelică. Şi, în consecinţă, se dezinteresează complet de amănuntul că scriitoarea a cochetat cu anumite cercuri feministe, chiar dacă nu s-a implicat suficient de vizibil în acţiunile acestora. Colaborarea sa cu Revista Scriitoarei este un fapt. La fel şi luările sale de poziţie, suficient de numeroase şi deloc defavorabile, în chestiunea feminismului găzduite de publicaţii precum Adevărul, Lumea, Viaţa literară şi, în anii ´40, Vremea sau Naţiunea. Una dintre prozele sale antologice, Femei, între ele, ajunge să dea chiar titlul unei rubrici găzduite de Adevărul în anii ´30 rubrică în cadrul căreia Hortensia Papadat-Bengescu semnează, prin rotaţie cu alte scriitoare, articole despre condiţia femeii în contemporaneitate, despre personalităţi feminine ori despre cărţi scrise de femei. Pentru aceea care i-a dat viaţă feministei Nory, feminismul presupune un anumit tip de solidaritate feminină care nu se mai limitează la sfera lucrului casnic („Cândva, «femei între ele» însemna femei la sfat, la lucru de mână, la lucru casnic...“) şi a intimităţii confidenţelor, ci trece în spaţiul public, transformare considerată o adaptare la epocă şi „o colaborare cu ritmurile ei“. Definiţia pe care autoarea o dă feminismului este în mare măsură una negativă (feminismul nu înseamnă izolare şi revendicarea unor privilegii) şi vagă (feminismul este „o evoluţie dictată de realităţi“).
La rubrica din Adevărul scriitoarea publică tablete despre „micile meserii feminine“, portrete tipologice, cum este acela, aproape memorabil, subintitulat Croitoreasa sau precum acela dedicat slujnicelor de altădată, iar alteori simetric articole despre „marile îndeletniciri feminine“, adică despre acele ocupaţii care, până de curând, fuseseră monopolul absolut al bărbaţilor, de la politică până la literatură. Scriitoarea consemnează cu vădită satisfacţie, de pildă, vizita întreprinsă în România de trei feministe din Marea Britanie trei doamne din Camera Comunelor: o conservatoare, o laburistă şi o independentă...
Ce-i drept, Hortensia Papadat-Bengescu nu este o militantă feministă în adevăratul înţeles al cuvântului, cum sunt Adela Xenopol, Aida Vrioni sau Mărgărita Miller-Verghi (feministe cu care întreţine relaţii cordiale), dar şi în proza sa şi în anumite texte publicistice răzbate discret un soi de simpatie pentru „cauza“ feminismului. Natură contemplativă, scriitoarea nu are vocaţie de activistă. Cu toate acestea, în mod semnificativ, unul dintre personajele sale-cheie este feminista Nory pe care critica a exilat-o printre figurile de plan secund. Colaborarea Hortensiei la Revista Scriitoarei începe, totuşi, poate nu întâmplător, cu un fragment prozastic ce o are ca protagonistă chiar pe Nory...
Pe scurt: în epoca interbelică, dar şi mai târziu, Hortensia Papadat-Bengescu este considerată, aproape fără drept de apel, o antifeministă şi, aplicându-i această etichetă, criticii vor fi socotit că îi aduc un elogiu.
