Pe aceeași temă
Cât despre ataşarea la acelaşi car a congenerei Gabi Eftimie, parcă aş fi ceva mai reţinut, dacă nu cumva e vorba doar de o afinitate tipologică. Sigur, atât „poezia cu tentă SF“ sau psiho-perspectivă (inaugurată – totuşi! – la noi acum aproape trei decenii de optzecistul Călin Vlasie, în Neuronia şi Laborator spaţial), cât şi compatibilitatea cu muzici & lyrics conectate „cybertehnologiei recente“ sau afinitatea cu filozofiile antisistem via Deleuze-Guattari şi ale lor „maşini dezirante“ pot indica inovaţia tipologică, noua sensibilitate sau, vorba unora, „caracterul avansat teoretic“ al poeziei în cauză. Ceea ce nu-i puţin lucru. A o valoriza superlativ doar pe baza unor asemenea criterii ţine însă de caracterul SF al criticii, ale cărei verdicte vor fi confirmate (sau nu) doar de viitorul poeziei înseşi. Până la urmă, cu toţii riscăm subiectiv când valorizăm, chiar dacă nu enunţăm neapărat coordonatele unei „noi“ estetici, lăsând analizele aplicate pe text pentru eventuale studii despre poeţi mai consacraţi.
Sensibil diferite, cele două secţiuni componente ale volumului (Zilele cu femeia chimică, respectiv Umilirea animalelor) sunt în fapt complementare: de o parte – o poezie scrisă din perspectiva „tehnologică“, postumană a unor androizi ce aspiră, schizoid, la umanitate, de cealaltă – punerea în scenă a relatărilor unei feminităţi ameninţate de robotizarea „sintetică“ & standardizarea aplatizantă a lumii contemporane. Ambele ipostaze constituie obsesii semnificative ale culturii şi existenţei postmoderne, populate de simulacre şi surogate. Numai bune, aşadar, de indicat drept concepte ale volumului, în prelungirea celor deja amintite de Goldiş şi Iovănel. Pentru că, spre deosebire de „poezia leneşă“ a atâtor noi poeţi vocali, val chimic se ridică nu numai la „concept“, ci şi la viziune. „În loc de postfaţa“ lui Bogdan Perdivară nu face decât să traducă dezinvolt şi adecvat, în limbajul prozei SF, poezia din prima secţiune, fiind practic o extensie explicitantă a acesteia.
Un atu important al cărţii rămâne, într-adevăr, marcata stranietate/insolitare inovativă. Mai precis: acuitatea percepţiei „post-umane“, identificabile atât la nivelul regizării perspectivei, cât şi la acel al limbajului. Rafinamentul tehnic minimalist iese imediat în evidenţă. Cu precizarea că acest atu poate deveni lesne un handicap, prin opacizarea discursului – nu neapărat prin „obscurizarea“ lui – cu blurarea potenţialităţilor sale semantice. Nu avem totuşi de-a face cu o poezie „dificilă“ în sensul unui criptohermetism reşapat, ci cu o regulă de joc aparte ce solicită uneori o prea mare „investire imaginativă“ din partea cititorului pentru a umple indeterminările şi a reface reţelele de semnificaţie scurtcircuitate. Din acest motiv, multe poeme pot fi taxate drept autiste (prin analogie cu stilul techno al dansului de unul singur), chiar dacă autismul lor e înscenat, riguros construit. O confirmă inclusiv autodefinirile „chimice“, „sintetice“: „dansez singură în casă/în faţa camerei/sunt coco pulverizată.“ (playgirl) cu indicaţii de transcorporalizare („vei fi pregătit pentru o transformare fizică desăvârşită“) sau sugestiile de metafizică tehnologică, precum în acest reuşit poem al lucidităţii confesiunii androide, ce trădează o intensă, „electrică“ nevoie de purificare fizică: „obiectele reîncărcabile şi cele/ţinute mult în priză capătă ceva uman/o afecţiune electrizantă/.../până şi cel mai simplu gest e însoţit de un sunet,/oricât de imobilizată ar fi voinţa,/îndărătnic creierul, şi tot te iei prin surprindere.//dar poate nu e de la mine, poate sunt doar în raza de acţiune/nimic nu mă trădează, nici oasele ridicate uşor, ritmic,/nici polimerii ascunşi sub fibrele lenjeriei,/nici scabrosul erectil, ura pentru tot ce este moale şi viu//poate nici nu sunt eu, ci doar am ajuns în tărie./violenţa la care râvnesc este luminiscentă, albă şi mută“ (lăcuit integral). Ultimul vers e remarcabil. Prefaţată de o relatare-cadru – fără titlu – a unei voci „masculine“ („...dacă s-ar deteriora peisajul, dacă s-ar face atât de frumos, că numai o/reacţie chimică extremă i-ar putea fi cauza, de-abia atunci o să fiu fericit/să fac parte din el, deşi va rămâne întotdeauna o amintire din viitor“), întreaga primă secţiune devine un fel de monografie a existenţei post-umane şi un „tablou de familie al frumoasei maşinării“, reformulând noţiunile de corporalitate, percepţie, umanitate ş.a.m.d. Însuşi pseudonimul de pe copertă trimite la o identitate artificială şi la o perspectivă cu valoare de artă poetică.
Ceea ce salvează poezia lui val chimic de pericolele alunecării într-o „groapă de potenţial“ sunt ruperile de ritm şi variaţiile de registru, flash-urile de lirism minimal şi infuziile de umanitate afectivă, chiar dacă, poate, insuficient exploatate. Pe linia analogiilor cu muzica pop, ne aflăm în situaţia acelor albume „de avangardă“ mai greu accesibile, în care ariditatea experimentelor electronice e întreruptă, uneori, de reprize (surprize) rafinat-melodioase, ce dau complexitate multidimensională şi relief, lăsând totodată porţi de acces pentru receptorii nefamiliarizaţi sau reticenţi: „e în puterea mea să nu fac nimic/e în puterea mea să nu mişc lucrurile//din carotidă a ţâşnit apa tare/ce sudează metalele//nici gât nici membre nimic/o inimă artificială/mă va iubi la nesfârşit“ (copiez Z HCL). Pe linia apropierilor devenite deja curente între noua poezie şi muzica pop, aş compara poezia lui val chimic nu cu muzica industrială gen Chemical Brothers, ci cu Radiohead (mă gândesc în special la piesa Android paranoid...). Subiectivitatea este mereu ţinută sub control de o privire ce înregistrează la rece, iar poemele sunt împânzite de o recuzită „biotehnologică“ puternic luminiscentă, plină de neoane, fluorescenţe, leduri. Până la urmă, hibridizarea, „androidizarea“ şi „chimizarea“ identităţii ar putea să indice, dacă nu un protest imploziv împotriva umanului-surogat, măcar o alternativă imaginară; oricum, „cyborgizarea“ e cât se poate de credibil explorată „pe dinăuntru“.
Majoritatea poemelor din a doua secţiune – eponimă – se intitulează, semnificativ, „sarcini“ (sarcini sociale, familiale sau de serviciu ale feminităţii standardizate de azi...). Textele trimit, tematic, la ingrediente ca „persoana I“, „tensiunea“, „despărţirea“, „copilăria“, „femeia în casă“, „onoarea“, „copilul“, „distracţia“ şi constituie tot atâtea felii de viaţă, înfăţişând „caractere“ feminine înregistrate cu aceeaşi acurateţe rece, eliptică, minimală a notaţiei deconstructive, care la o primă lectură poate părea searbădă. Avem, evident, de-a face cu o aparentă umanizare, o schimbare importantă de registru faţă de prima jumătate (cea „androidă“) a volumului; poemele componente încearcă să submineze – comportist – poncifele unei feminităţi alterate de ritualurile societăţii consumiste, pasteurizate („raport: secretara a zis: paaa, feteleeee/noi, efectiv, eram prea obosite/decizie:/pronunţarea lui «a»/cinci minute, fără să ridic tonul“, „odată ajunse am decis: tocurile cui de 12/nu sunt pentru party/ci pentru serviciu“, „mă împunge cu degetul în coaste/«nu te îngrăşa că te tai»“, „sunt cu X (hm?)/: vezi doamne, pentru/seducţia zilnică“ etc.). Deşi graţios („o pisicuţă dulce poartă o căciuliţă cu moţ,/ce are ataşate cozi negre, din bumbac./un căţeluş – o bonetă albă/de prunc/sau de bucătar?/căzută, atât de comic, într-o parte...“), poemul-titlu nu este însă destul de pregnant pentru a fi „reprezentativ“, dincolo de persiflarea celor care „umanizează“ vestimentar animalele de companie, „umilindu-le“. Acesta pare a fi de fapt mesajul codificat al cărţii lui val chimic (deloc teziste, altminteri; traducerea tezistă îmi aparţine): ne aşteaptă un viitor android, după prezentul-surogat al umanităţii corporatiste, cu e-uri şi fără orizont, care a alterat autenticitatea „naturală“. Pornind de la tratarea ca un „animăluţ“ de companie a unui copil, al cărui scaun fusese transformat de părinţii săi într-o pseudonavetă spaţială, Sarcini (copilăria) dă pe faţă o atitudine profund inaderentă, printr-o disperată replică de final adresată mamei copilului: „Oana, ştii că ne-am promis să nu vorbim/niciodată despre copilărie/ca să nu facem pe plac nimănui/.../dar Oana, mi-e dor de zilele în care te vedeam/ciripind. şi de cele în care urcam dealul/ca să nu vedem altceva decât linia orizontului/prostuţo“. E de remarcat, în această ordine de idei, recurenţa cu tentă cumva feministă a figurii materne: mame-surogat, dar şi mame simple, suferinde, umilite, ce refuză să se dea bătute.
Un număr de cinci sau şase poeme din aceeaşi secţiune a doua (Sfârşit, Elementul, Amintirea, Pui mic, Cu koaie, mama, O ruină) reconectează – mai dramatic şi mai concret – poezia lui val chimic la imaginarul android al primei secţiuni sau, după caz, developează glacial scene crude, printr-o întoarcere la naturaleţea pierdută, primitivă poate, dar „adevărată“. Citez in extenso din ultimul poem, O ruină, în care putem vedea mai mult decât o revanşă sfidătoare a feminităţii primordiale, fruste: „...la fereastră, o pereche de pantalonaşi roşii tremură/pe corzile cireşului,/faţa ovală i se opinteşte printre frunze,/orice mişcare firavă provoacă rafale – în arcuire/prinde fructele şi ţipă//ar fi crezut atunci, în coloana hexagonală de lumină,/captată cu lăcomie minute în şir/c-o să rămână singură şi fără copil//pentru toate lucrurile neîncheiate/stă acum, cu o mână căzută, cealaltă îndoită la spate,/după ce şi-a ridicat ţâţele din ţărână/goală puşcă, în spata dintre vale şi soare/şi râde şi strigă «uite, sunt o ruin㻓.
Deopotrivă deconstruită şi asumată, noua sensibilitate postumană capătă, în sfârşit, o identitate poetică autentică. Între atâtea efemeride ce ocupă exhibiţionist avanscena noii generaţii, val chimic e vădit altceva, o poetă rezistentă la coroziune despre care se va mai vorbi.
val chimic, Umilirea animalelor, postfaţă de Bogdan Perdivară, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2010, 68 p.
