Pe aceeași temă
Partea a doua – Dosar de urmărire informativă.
1978-1979 – „Willy“ şi „Bob“.
Printr-un concurs de împrejurări, ajunsesem să studiez româna. Iniţial, dădusem la o facultate care îmi displăcea, după care am revenit la planul alternativ: să studiez o limbă străină. Fiindcă nu aveam ambiţia de a deveni profesor, nu vroiam să învăţ o limbă prea exotică şi, deoarece făcusem latină în liceu, alegerea a căzut asupra românei. România şi limba şi cultura ei nu se remarcaseră până la acel moment cu absolut nimic pentru mine. Alegerea destul de întâmplătoare a acestei limbi, făcută la 19 ani, mi-a marcat puternic cursul vieţii. Şi a fost o decizie pe care nu am regretat-o niciodată.
După prima mea vizită în România, în primăvara anului 1974, am vizitat ţara în mod regulat, cel puţin o dată pe an, plăcerea fiind de fiecare dată neschimbată. Fiecare călătorie era fascinantă, în ciuda frustrărilor şi obstacolelor, atrase inevitabil după sine de o şedere în Blocul de Est. Atâta timp cât nu aveam vreun amestec cu autorităţile, mă puteam bucura de ţară şi de oameni. Străinii care vorbeau româna erau un fenomen straniu, iar deoarece ospitalitatea tipică şi deseori copleşitoare a românilor era amplificată de curiozitatea vizavi de olandezul care le vorbea limba, eram de obicei un oaspete binevenit – în cazul în care teama de autorităţi sau suspiciuni în privinţa mea nu formau, dimpotrivă, un obstacol în calea contactului nostru.
În 1978, s-a ivit ocazia de a petrece câteva luni în Bucureşti. Ezitam totuşi să mă trambalez până acolo pentru luni întregi, pentru că viaţa de student în Amsterdam îmi plăcea de minune. Însă o şedere mai lungă îmi oferea posibilitatea de a-mi aprofunda cunoştinţele de limbă şi de a menţine relaţii cu personalităţi culturale. Primisem o bursă în cadrul acordului cultural dintre Olanda şi România pentru a petrece anul academic 1978-1979 la Universitatea din Bucureşti „la specializare“, după cum suna descrierea oficială. Scriam acolo, dar fără să depun prea mult efort, la o lucrare de licenţă despre „Bucureştiul în literatură“ şi mă bucuram de o dragoste abia începută şi plină de perspective.
Locuiam în Căminul Grozăveşti, un complex de blocuri relativ înalte, dintre care unul, blocul C, era rezervat străinilor.
omunitatea studenţilor străini forma un întreg pestriţ. Erau destul de mulţi greci, mai ales studenţi la medicină şi la construcţii. Erau, de asemenea, câţiva zeci de americani care studiau medicină. Calitatea studiului era ridicată, deşi deseori aparatura medicală modernă era inexistentă, iar studenţii vestici erau bineveniţi datorită valutei străine pe care o aduceau în ţară. Unul dintre ei era Bill, un veteran al războiului din Vietnam care, în ciuda cunoştinţelor foarte reduse de română, avansase mult la medicină şi care aducea la fiecare discuţie vorba despre cântăreţul de soul James Brown. Erau deosebit de mulţi studenţi foarte serioşi şi studioşi din ţări în curs de dezvoltare, precum vietnamezi, nord-coreeni (pe care îi recunoşteai după veşnic prezenta insignă cu Kim Il-sung de pe rever), africani şi arabi. Erau şi destul de mulţi refugiaţi politici din America Latină (comunişti şi activişti sindicali), care primiseră azil politic în România. Dacă trebuiau să aleagă între diferitele ţări ale Blocului de Est, mulţi preferau România datorită înrudirii limbii lor materne – spaniola – cu româna.
Pe lângă aceştia, mai erau străinii de origine română, iar printre ei se aflau Cornelia din America, Josephine din Canada şi Veronica din California. Pe Veronica – „Ronnie“ – o trimiseseră părinţii în România ca să scape de droguri. Ea împărţise rasa masculină în candidaţi favorabili căsniciei şi candidaţi nefavorabili căsniciei şi se farda excesiv pentru a-şi susţine ambiţiile matrimoniale, din nefericire cu efecte contraproductive. În mijlocul acelei adunări pestriţe de străini, se năşteau uneori combinaţii amoroase interesante, precum mexicana cu soţul ei din Burkina Faso, care vorbeau bineînţeles română unul cu celălalt, singura limbă pe care o aveau în comun.
Împărţeam o cameră de trei pe cinci cu Steinar, un student norvegian specializat în lingvistică romanică. Neerlandeza era şi ea printre multele limbi pe care le vorbea. În Grozăveşti mai locuia o compatrioată de-a lui Steinar, Anniken, care avea un prieten din Costa Rica. Anniken era una dintre puţinii studenţi care era în posesia unui autoturism. Mai era şi poloneza Krysztyna, care îşi scria doctoratul despre poetul Tudor Arghezi şi care nutrea o dragoste puternică, dar mai deloc împărtăşită pentru românul Andrei, care era la rândul lui poet, dar care n-avea nici urmă de şansă de a atinge vreodată faima lui Arghezi.
Era un mediu fascinant, oarecum suprarealist. Singurul detaliu care-i unea pe aceşti oameni atât de diferiţi era faptul că nu erau cetăţeni români. De aceea, Grozăveşti era într-o oarecare măsură o oază neromânească, unde nici măcar autorităţilor nu le plăcea să se arate. Aproape în fiecare seară se dădeau petreceri nebuneşti, avea loc o bişniţă animată de bere, ţigări şi prezervative şi se făceau şi avorturi ilegale româncelor care nu puteau să apară acasă cu un copil de la iubiţii lor de culoare.
Parcul din jurul căminului era populat de câini vagabonzi şi femei rome care vroiau să cumpere haine vechi cu toptanul. Câinii vagabonzi erau împuşcaţi în mod regulat de către miliţia care patrula în jurul blocurilor, dar care în rest nu avea sarcini prea solicitante.
Nu aveam decât o singură cheie pentru camera pe care o împărţeam cu Steinar. Iniţial, a părut imposibil să mai facem un exemplar, deoarece chei neprelucrate de acel tip nu se găseau nicăieri în oraş. A durat luni întregi până ce tatăl unui prieten a reuşit să ne facă rost de articolul căutat, iar noi ne-am putut fabrica în cele din urmă încă o cheie. În primele luni a trebuit deci să ne dăm întotdeauna întâlnire în oraş ca să dăm cheia unul altuia. Într-o zi, Steinar a apărut cu Cornelia, care îi era colegă la un curs şi care, fiind americană, fusese cazată la rândul ei în Grozăveşti.
Controlul asupra acestui ONU în miniatură era exercitat de trei funcţionari români, cu care era de preferat să menţii relaţii bune, deoarece puterea lor era nemărginită. Pentru început, era „administratoarea“, o femeie-bărbat cu păr violet, care decidea cine intra în camera cui, şi care, după plecarea lui Steinar, a făcut presiuni asupra mea să renunţ la cameră şi să mă mut la Cornelia, cu explicaţia: „Pentru că tot sunteţi căsătoriţi sau aşa ceva“. Şi apoi era Nelu Mecanicu, care făcea propagandă pentru Ceauşescu şi prezicea cât de spectaculos se va dezvolta România sub conducerea preşedintelui. El însuşi îşi arăta entuziasmul nelimitat pentru lupta socialistă, tăind toată ziua frunza la câini şi reparând lucruri pentru studenţii străini doar contra cost (prefera în special valuta). Iar, în cele din urmă, erau portarii, un pluton de indivizi ursuzi cu haine ponosite, cu înfăţişarea unor veterani de război, care îşi datorau autoritatea brasardei roşii cu inscripţia Portar şi care îşi îndeplineau îndatoririle cu un elan revoluţionar şi cu o severitate principială. Sarcina lor era să controleze hârtiile tuturor celor care intrau în blocul C. Întrucât acest lucru era imposibil, portarii se limitau la a opri româncele care vroiau să intre sau femeile care, după înfăţişare, ar fi putut fi românce. Din păcate, nu aveau o memorie vizuală prea dezvoltată, astfel încât Cornelia era obligată să le treacă la nesfârşit pe la nas morocănoşilor paşaportul american. Când ne-am întors în Grozăveşti, după Anul Nou din 1979 petrecut la nişte prieteni, am găsit holul plin de sticlă şi sânge. Se pare că un student cubanez insistase ca prietena lui româncă să petreacă revelionul la el în cămin, iar portarul a încercat să prevină asta, folosind violenţa. Încăierarea produsă a sfârşit printr-un mare scandal, pentru care până şi ambasadorul Cubei – nota bene: un stat socialist prieten – a trebuit să-şi întrerupă petrecerea de revelion.
Prietenul meu Doru venea în mod regulat în vizită în Grozăveşti, chiar dacă ne dădeam deseori întâlnire şi în oraş. A fost invitat odată să participe la una dintre petrecerile renumite din cămin. Portarul, care era mult mai sever cu femeile decât cu bărbaţii, l-a lăsat să treacă doar cu condiţia să-şi lase buletinul la poartă. Câteva ore mai târziu, când l-a cerut înapoi, portarul i-a răspuns că-l poate ridica de la miliţie.
Bineînţeles că era o iluzie absurdă că în acest mod vor fi împiedicate legăturile dintre români şi străini, pentru că noi nu trebuia decât să ieşim pe uşă şi ne făceam relaţii. Studenţii din ţările capitaliste – incluzând ţările în curs de dezvoltare – erau, pe deasupra, parteneri de dragoste atrăgători pentru tinerii şi tinerele din România, deoarece aveau acces la produse de lux care erau inaccesibile populaţiei locale şi le puteau oferi şansa de a emigra prin căsătorie, ca să scape de România. Autorităţile puteau încerca să-i ţină pe români departe de blocul C, dar era de prisos să încerce să-i ţină pe locuitorii blocului C departe de România. Străinii erau de asemenea bineveniţi ca turişti pe litoralul Mării Negre sau în Carpaţi, unde s-au născut multe aventuri amoroase între români şi străini. Asta nu excludea faptul că relaţiile neoficiale cu străinii erau deosebit de blamate şi descurajate.
Spre sfârşitul iernii 1978-1979, Doru a venit să-mi povestească că Securitatea i-a dat sarcina de a le transmite informaţii despre mine. Primul meu contact cu Securitatea avusese loc în 1976, dar nu avusese o importanţă prea mare. Doru şi cu mine petreceam în acel an o parte a vacanţei de vară la Mamaia, staţiune puţin mai la nord de Constanţa. Ne înţelesesem ca într-o zi să plătesc eu băutura şi în cealaltă zi Doru. În ziua în care era rândul meu, Doru s-a oferit să ia el două sticle de bere rece. A luat banii mei, pe care îi ţineam într-o mapă în care erau şi câţiva dolari. Pe aceştia îi puteam folosi pentru ţigări occidentale sau alte produse asemănătoare de la „shop“, magazinele cu plata în valută forte care se aflau de-a lungul plajei. Doru nu a avut cum să bănuiască că tânărul din spatele lui era un subofiţer de la Securitate, care l-a reţinut pentru posesie ilegală de valută.
Mi-a spus să-i însoţesc şi eu. Eu insistam că mapa era a mea şi că puteam dovedi asta prin faptul că mapa conţinea un carnet de student internaţional pe numele meu. Eu eram astfel disculpat, dar vina lui Doru rămăsese la fel de mare. A scăpat totuşi cu o palmă peste faţă şi un avertisment, probabil fiindcă o confruntare între doi băieţi în slip i s-a părut până şi securistului prea absurdă. Despre acest „incident“ nu apare nimic pe hârtie.
Cele mai vechi documente din dosarul meu de la Securitate datează din primăvara anului 1978. Fusesem în România aproape două săptămâni, în martie al acelui an, pentru a-mi înregistra vocea pe clipurile turistice pentru Publiturism, biroul de publicitate al Ministerului Turismului. În timpul studiului traduceam în mod regulat pliante de vacanţă în neerlandeză la cererea Oficiului Naţional de Turism, care avea sediul în acea vreme în Amsterdam, aproape de piaţa Leidseplein, chiar lângă cinematograful City. România era, în anii 70, în ciuda regimului comunist, o destinaţie de vacanţă îndrăgită şi găzduia anual cam 25.000 vizitatori din Olanda, în cea mai mare parte turişti de litoral. Remuneraţia modestă pe care o primeam pentru traduceri era plătită în lei. Deoarece era o monedă care nu putea fi importată sau exportată, nu-mi puteam primi şi cheltui retribuţia decât în România. Acest lucru nu constituia însă o problemă, pentru că oricum călătoream des în ţară şi banii de buzunar suplimentari erau o adăugire dezirabilă venitului meu de student. În martie 1978 înregistram voci pentru clipuri despre staţiunile termale Covasna şi Băile Felix şi despre staţiunea Mamaia, „Leagănul de aur dintre ape“, cum era titlul filmului. Corectam, pe deasupra, broşuri şi pliante vechi şi încercam să cheltuiesc banii primiţi pentru efortul meu.
Imediat după plecarea mea, chiar pe 1 aprilie 1978, cei doi colaboratori de la Publiturism au compus o „notă de convorbire“, care, judecând după început, nu era destinată nimănui în mod special. În două pagini sunt relatate pe un ton sec activităţile întreprinse de mine în acele zile traducând şi înregistrând voci, atât în studioul de film Al. Sahia din Bucureşti, cât şi în complexul de studiouri din Buftea, puţin în afara Capitalei, unde se filma şi majoritatea filmelor artistice româneşti. Pe margine, lângă numele celor doi colaboratori, apare însă o observaţie scrisă de mână: „Cum sunt cunoscuţi?“. Aceasta este o întrebare pe care doar un ofiţer de la Securitate ar fi putut s-o pună. Că nota era destinată „câinilor de pază“ ai regimului poate fi dedus şi din două paragrafe de la sfârşitul textului: „În privinţa discuţiilor cu caracter general purtate cu dl. Bos a reieşit interesul manifestat de acesta pentru România, dorinţa de a colabora în continuare. În rest, s-a arătat rezervat şi a evitat orice fel de discuţii care ar putea da naştere la interpretări“. Apoi se insistă asupra faptului că, în timpul şederii mele din România, „nu s-au primit şi nu s-au acordat cadouri“. Este interesant că pe durata întregii note se face referire la mine folosind consecvent formula „d-l Bos“. Toate celelalte persoane numite au în faţa numelui „tov.“ – prescurtarea de la „tovarăş“ sau forma lui feminină „tovarăşa“.
Scrisoarea de la Publiturism nu naşte bănuiala că aş fi atras într-un fel sau altul atenţia organelor de Securitate. Nu fusesem în România decât pur şi simplu ca traducător şi nu purtasem cu oamenii de la Publiturism discuţii confidenţiale. Câteva luni mai târziu, Securitatea a fost însă atenţionată asupra unui alt aspect al activităţii mele de traducător, ceea ce a tras într-adevăr semnalul de alarmă.
Din dosar reiese că, pe data de 18 iulie 1978, Securitatea, Direcţia a III-a, a primit o comunicare de la Ministerul de Interne, departamentul UM 0920, cu înştiinţarea că voi veni în România pentru studiu, în cadrul acordului cultural existent între Olanda şi România. Prescurtarea UM reprezintă Unitatea Militară, deoarece Ministerul de Interne şi toate secţiile sale erau complet militarizate. Motivul pentru care era necesar ca Securitatea să fie informată despre venirea mea în România se afla probabil în informaţia suplimentară din notă: „Vă comunicăm că numitul BOSS WILLEM JAN, cetăţean olandez cu domiciliul în Amsterdam Str. Westerkade nr. 21, actualmente student la Universitatea liberă din Amsterdam, secţia limba română, este folosit de autorităţile locale pentru a efectua traduceri din limba română cât şi organele de poliţie şi organizaţia «Amnesty International» ca translator în cadrul interogatoriului pe care aceste organe îl i-au şsic!ţ cetăţenilor români care solicită stabilirea în Olanda“.
Că eram translator pentru guvernul olandez nu era poate atât de suspect, însă regimul comunist din România avea motive bune să privească Amnesty International cu suspiciune, pentru că organizaţia pentru drepturile omului publicase în acelaşi an o reclamaţie bine documentată despre regimul Ceauşescu, o listă interminabilă cu exemple de încălcare a drepturilor omului în România. Nota este însoţită de avertizarea STRICT SECRET şi de anunţul că este vorba de exemplarul nr. 1. Numele meu este scris greşit, dar până şi în ziua de azi mi-e greu să-i conving pe români că numele meu de familie nu înseamnă că sunt un big boss. Nu este corect nici că studiam la Universitatea Liberă din Amsterdam. Era vorba despre Universitatea din Amsterdam, denumită în acea vreme şi GU – Gemeentelijke Universiteit, universitatea municipală.
Două persoane, reiese după diferitele tipuri de scris, au făcut observaţii când au primit nota. Primul scris, nedatat, este: „Măsuri de urmărire activă şi calificată, crează şsic!ţ condiţii încă de pe acum“. A doua observaţie, care datează din 18.XI.1978, este: „Va fi lucrat prin DUI“.
Un DUI este un Dosar de Urmărire Informativă. Această indicaţie era folosită pentru a deosebi între dosarele informative şi cele de urmărire penală. Judecând după scrisul de pe copertă, pe 15 februarie 1979 s-a deschis în cele din urmă un dosar, pentru a trece la „urmărire activă“. Dosarul este deschis de Ministerul de Interne, Departamentul IMB-Sec.şuritateţ. IMB înseamnă Inspectoratul Municipiului Bucureşti. În mapă era inclusă şi observaţia că dosarul fusese trecut pe microfilm la data de 1 septembrie 1980 de către CID (Centrul de Informatică şi Documentare). Mi s-a dat numele conspirativ „Willy“.
(Fragment din romanul cu acelaşi titlu, apărut la Editura Atlas, Olanda, în 2009.)
