Pe aceeași temă
Există o opinie cvasigenerală, deşi rareori mărturisită direct, potrivit căreia Ioan Es. Pop nu a mai reuşit să atingă cota extraordinarului debut din 1994 cu Ieudul fără ieşire. În ceea ce mă priveşte, nu sunt deloc sigur de asta, deşi identitatea „emblematică“ a volumului în speţă rămâne, într-adevăr, neegalată. Totuşi, atât Porcec (1996), cât şi Pantelimon 113 bis (1999), Petrecere de pietoni (2003) sau Confort 2 îmbunătăţit (2004, împreună cu Lucian Vasilescu) se situau la un nivel înalt, de natură să-i consolideze autorului imaginea şi statutul de mare poet, într-o Românie postdecembristă în care poezia se complace tot mai mult în minorat. Combinaţia complexă, elaborată, de realism dur şi vizionarism coşmaresc, în cadrul căreia incandescenţa infernală a reminiscenţelor obârşiei maramureşene rurale şi a sordidelor periferii bucureştene cristalizează la rece, constituie deja o marcă înregistrată. Oricum, în opinia mea (şi a altora...), Ioan Es. Pop rămâne cel mai puternic poet din România ultimelor două decenii, indiferent de calitatea cărţilor pe care le va mai publica sau nu pe viitor.
Senzaţia generală pe care mi-a lăsat-o Unelte de dormit, noul volum al său apărut la începutul acestui an, a fost însă una de oboseală şi dispersie; sunt, aici, mai curând de acord cu evaluarea rezervată a lui Alex. Goldiş decât cu aceea sărbătorească a lui Daniel Cristea-Enache. Mi s-ar părea instructivă, în acest sens, o comparaţie cu evoluţia poeziei lui Marius Ianuş (poet pe care îl consider, la rândul lui, cea mai puternică personalitate a poeziei româneşti „tinere“ şi încă tinere, un poet aflat cumva şi în descendenţa lui Ioan Es. Pop), dar şi cu aceea a lui Ion Mureşan. Similitudinile de tonus dintre Unelte de dormit şi Ştrumfii afară din fabrică sunt, pentru mine cel puţin, evidente. Refuz fularul alb! e deja un alt drum, nu discut dacă bun sau rău, în vreme ce Ştrumfii... are, ca şi Unelte..., semnificaţia unui impas şi a unei epuizări. Pe când relaţia dintre Unelte de dormit şi carteaAlcool are un caracter tematic marcat: atât poetul „nouăzecist“, cât şi cel „optzecist“ caută să se reinventeze prin recursul la o „emblemă“ integratoare: oboseala, respectiv alcoolul, deşi obsesiile metaetilice sunt prezente, din plin, şi la Ioan Es. Pop. Cele patru secţiuni componente ale Uneltelor... (în caz că ţi se face somn mai devreme, şi cei din urmă vor fi cei din urmă, potriviri după alecsandri & co, dincolo), cu poemele lor fără titluri, „trag“ însă în mai multe, în prea multe direcţii, cu rezultate artistice variabile. Ca şi Ion Mureşan, Ioan Es. Pop e un poet mult mai sofisticat şi mai tehnic decât Ianuş, ceea ce poate fi un avantaj sau un dezavantaj, în funcţie de intensitatea „combustiei“ interioare. Or, aici „oboseala“ – vizibilă... – e asumată ca laitmotiv pentru a susţine un edificiu cam destrămat, în care secvenţe extraordinare stau alături de manierizările unui poet ce se zbate, efectiv, să capteze „harul“ în năvodul vechilor tehnici. O altă figură obsedantă a Uneltelor... ar fi regresia, diminuarea progresivă a eului, amintind contragerea urmuziană spre infinitul mic. În primul (şi excelentul) text de deschidere, Harul arghezian este aici personalizat şi întors, alegoric, pe dos, într-o imagine a existenţei vegetale şi, din nou, a somnului izbăvitor – o „laudă a somnului“, de fapt: „când eram mic, visam să fiu şi mai mic,/mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,/mai mic decât cizmele mari ale tatălui./cât un cartof, atâta mă visam./pentru că primăvara pe cartofi îi pu-/neau în pământ şi gata,/până toamna nu-i mai necăjeau//mă visam în cuib, printre ei,/dormind cu dulceaţă-n întuneric/întorcându-mă pe o parte şi pe alta vara/şi apoi căzând din nou în somn“. Din păcate, poemele ulterioare întorc pe toate feţele reminiscenţe „alcoolice“ uzate, folosind trucuri vechi cu efecte de déja lu, în pofida execuţiilor ingenioase, bine ticluite („o, cât mi-aş dori acum să mă rog. Dar în loc de asta/stau şi tremur în faţa unei sticle pe jumătate goale/şi mă gândesc deja la următoarea ca la singura salvare“, „de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremură tare./doar n-o fi de la alcool, că alcoolul/îl beau cu dreapta, nu?“, „stăteam aşa şi mă întrebam de ce-o fi atât de/ scumpă sticla de bere/când deodată am băgat de seamă că dacă îmi pun/ochelari nr. 1/sticla se face mai mare“ etc. – lui Ion Mureşan acelaşi scenariu îi reuşea, parcă, mai bine...). Sigur, recurenţa refugiului în somn, refuzul treziei, spaima de teroarea existenţei diurne sunt impresionante în sine, dar ele nu trădează atât o obsesie, cât un complex, iar formule aforistice realmente pregnante, precum „istoria este poezia învingătorilor/iar poezia – istoria celor învinşi“ sunt mai degrabă tresăriri de orgoliu ale unui mare poet obosit, slăbit interior şi, mai grav, incapabil să transforme această condiţie vulnerabilă într-un atu decisiv. Nici carteaAlcool nu era una omogenă valoric, dimpotrivă; am atras deja atenţia, într-un articol mai vechi, asupra denivelărilor ei, iar unele neajunsuri înregistrate acolo sunt prezente şi în noul volum al lui Ioan Es. Pop (spre exemplu aerul prea „făcut“ al multor texte). Numai că la Mureşan exista o „forţă neagră“ ce aduna, ca în jurul unui centru magnetic, obsesional, piesele componente, dându-le o unitate interioară şi o identitate absente, din păcate, în Unelte... Altfel spus, carteaAlcool pierdea pe bucăţi, dar se salva ca întreg, trasă în sus de câteva texte memorabile, în timp ce Unelte de dormit se salvează pe bucăţi, dar nu reuşeşte să convingă pe ansamblu. În principiu, schimbările de registru poetic sunt benefice. Aduc, nu-i aşa? diversitate... În fapt, lucrurile nu stau chiar aşa. Executând variaţiuni pe aceleaşi teme: oboseala, regresia, micşorarea ş.cl., Ioan Es. Pop dibuie „uneltele“ potrivite depăşirii impasului: când exersează partitura tematică epuizată a alcoolului, când se întoarce la filonul, încă viu, al amintirilor rurale din copilăria maramureşeană (făcând să defileze prin faţa ochilor noştri poveştile unor cunoscuţi stranii) sau din etapa locuirilor bucureştene periferice, când dizertează, în abile scenarii poematice, despre vechea sa „muţenie“ infantilă (unde se întâlneşte, iar, în oglindă cu Blaga), despre „subsimţuri“ şi infraumanitate... Încă o dată: poemele sunt executate impecabil, cu un self control perfect, artistic regizate. Au, apoi, un caracter mai esenţializat, mai reflexiv şi mai conceptual decât cele din volumele precedente – dar şi mai demonstrativ, în tentativele lor de interpretare/înţelegere retrospectivă a propriei existenţe „damnate“. Ca niciodată, proliferează textele scurte şi foarte scurte: „mă rog cum nu m-am mai rugat niciodată/în leagăn sunt fericit şi cuminte şi cu încă puţin efort pot repara/toată această viaţă care a pornit atât de prost“ sau: „dorm de două zile. m-am trezit degeaba/e tot azi“. Interesant e că, pe fondul unui persistent, mereu reafirmat sentiment de culpabilitate existenţială, fuga în somn, în copilărie sau în preumanitate, înainte de „cădere“, de bine şi de rău, e direct proporţională cu sporirea lucidităţii interpretative, raţiocinante. Semn de slăbiciune? Reţine suplimentar atenţia imaginea schizoidă a omului dublu, diurn vs. nocturn, din confesiunea prozopoetică intitulată om de zi, om de noapte (doar în prima secţiune a cărţii întâlnim şi poeme cu titlu...), deşi parcă am mai citit-o.
O, de astă dată, surprinzătoare rupere de ritm întâlnim abia în secţiunea potriviri după alecsandri & co, unde pastişele „în dulcele stil clasic“ după Pasteluri, dar şi după Eminescu, Coşbuc, Iosif ş.a., ba chiar şi după sonetiştii elisabetani, răstoarnă virtuoz, în răsfăţuri cinice, limpezimea predecesorilor într-un soi de manierism apocaliptic: „sau vrei poate să întoarcem, s-o luăm spre viitor?/să vedem cum toate cele ce ne înconjoară mor?/să urcăm, bătrâni şi singuri, în caleşti fără de cai/ş-apoi să ne folosească veacul acela drept cobai?“ aparent înseninat prin experimentarea unor senzorialităţi gastronomice tip Brumaru: „acolo, -n adânc de lume, unde n-ai fi zis că este/nici mişcare, nici lumină, nici fiinţă de vreun fel,/vei gusta din carnea albă a unei făpturi celeste/şi licornă, dar şi vită, porc şi deopotrivă miel“ (ca în „du-te în afumătoare, printre cărnuri desfrânate...“, dedicat voluptuosului poet ieşean). Ludic postmodern? E un fel de-a spune. În orice caz, o excelentă înscenare a imaginilor prezentului & viitorului degradat, cu viziuni de o cruzime macabră, domesticită prin rafinamentul artificios al „ambalajului“ ironico-parodic: „apocalipsa vine la pachet/azi ai noroc, dar mâine nu se ştie/ecranu-i bosumflat ca o piftie/sub care carnea noastră moare-ncet“. Ioan Es. Pop atinge, în această secţiune, o nouă excelenţă (manieristă), probabil pentru că reuşeşte să găsească registrul potrivit pentru atitudinea tot mai distanţată faţă de „lume şi viaţă“ (cu reflexele deja menţionate: tot mai sentenţioase, mai reflexive). Proliferarea comentariului metaexistenţial se regăseşte, de altfel, şi în comentarea poemelor volumului prin intermediul ilustraţiilor stilizate, deopotrivă hieratice şi sarcastice, ale artistului vizual Dumitru Gorzo.
Inegalitatea, deruta revin din nou masiv în ultima secţiune (dincolo), cu precizarea că autenticul „dincolo“ poetic va fi atins în numai două texte privilegiate: primul şi ultimul. Primul este un lung prozopoem narativ, în felul în care Ioan Es. Pop a excelat dintotdeauna, cu aplecarea sa către „fabule“ stranii, psihedelice. E o naraţiune fantastică densă în care se relatează, cu simplitate, despre proximitatea terifiantă, asimptotică, a necunoscutului transcendent. Un dincolo care, Nota Bene, nu a fost descoperit în călătoriile transnaţionale spre marile oraşe ale lumii, ci prin cumpărarea unei proprietăţi părăsite de la ţară, a unei case cocoţate într-un loc necunoscut din marginea unui sat de munte şi unde protagonistul ajunge după un lung drum la voia întâmplării cu trenul. Revelaţia va fi marcată prin descoperirea unui zid de întuneric în spatele curţii, îndărătul căruia se aud zgomote omeneşti ce se apropie tot mai mult cu fiecare zi. Ultimul poem, complementar, al acestei ultime secţiuni e un fel de imn mistic despre arhitectura de lumină a omului, unde noul „conceptualism“ al lui Ioan Es. Pop devine aproape volatil. Însă textele cuprinse între cele două „borne“ sunt aride, mecanice, oarecare, cu toate trucurile lor lirice („crezi că ne vom întâlni?/crezi că ne vom întâlni?//poate în grota ca stomacul/poate în grota ca stomacul//mai târziu sau mai devreme?/mai târziu sau mai devreme?“ etc.). Un singur final de efect, din nou în registru aforistic: „moartea omului e arta lui dumnezeu./arta omului e sinuciderea“.
Din păcate, tonul în Unelte de dormit nu îl dă atât arta oboselii, cât o artă obosită, debusolată.
Ioan Es. Pop, Unelte de dormit. Cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 104 p.
