Pe aceeași temă
Posteritatea critică a lui Cezar Petrescu a fost invers proporţională cu succesul de public din timpul vieţii. Puţinele volume dedicate prolificului prozator (aparţinând lui Mihai Gafiţa, Ion Bălu sau Horia Stancu şi apărute înainte de 1990) sunt minore, parţial datate, iar studiile unor Mircea Popa sau Ion Vlad n-aveau cum compensa execuţiile estetice post-călinesciene ale criticii de verdict. S-ar zice că autorul Întunecării a ajuns nu doar o victimă a criticilor modernişti, a succesului comercial şi a compromisurilor postbelice cu regimul comunist, ci şi a masivităţii propriei opere, care i-a făcut pe mulţi comentatori recenţi să se pronunţe despre el fără a-l mai citi cum se cuvine. Preluarea clişeelor stigmatizante, cu falsele lor certitudini, s-a dovedit mult mai comodă: la ce bun să parcurgi, printre atâtea obligaţii presante, zecile de volume masive ale unui romancier „profesionist“, dar industrios, ce scria, nu-i aşa? „după reţetă“ fresce social-istorice şi recicla – pe gustul burghez iubitor de senzaţional – un balzacianism vetust, grevat de tezism neosămănătorist? Adică, brutal spus, ale unui manufacturier comercial în modernismul de suprafaţă şi tradiţionalist în fondul ideologic? Schimbând ce e de schimbat, nu alta a fost situaţia unui Ionel Teodoreanu. La fel ca şi în ce-l priveşte pe romancierul Medelenilor, opera interbelică a lui Cezar Petrescu vădeşte însă – recitită fără prejudecăţi – o modernitate surprinzătoare, dincolo de inegalităţile valorice. Pe lângă coerenţa şi complexitatea proiectului narativ al Cronicii româneşti a veacului XX, epicul aferent nu e inferior celui al americanului Theodore Dreiser, romancierul român fiind – în plus – un premergător ignorat al metaficţiunii postmoderne. Este ceea ce încă tânărul clujean Ştefan Dărăbuş (n. 1975) demonstrează laborios şi afirmă apăsat, într-o teză de doctorat susţinută în 2009 şi publicată anul trecut cu minime modificări (referatul Ioanei Bot e, la rândul lui, transformat integral în prefaţă). Pe baza unei lecturi cvasi-integrale a prozei cezarpetresciene de până în 1946, abundent susţinute cu argumentele naratologiei, poeticii romanului şi teoriilor poststructuraliste, autorul studiului identifică afinităţi de substanţă cu existenţialismul european sau cu mix-ul gazetăresc din Manhattan Transfer al lui John Dos Passos, văzând în Cezar Petrescu un precursor al „modalităţilor de expresie specifice modernităţii târzii“ şi al „metaficţiunii istoriografice“. Într-adevăr: amestecul de document şi fictiv, de stil înalt şi de kitsch, bogăţia inserturilor şi a reflecţiilor metaliterare, intertextualitatea copioasă, frecventul recurs la pastişă, parodie şi problematizare teoretică (mai frecvent decât la orice alt romancier român al epocii!) sar în ochi. La fel – circulaţia „în reţea“ a personajelor, motivelor şi spaţiilor ficţionale de la un roman la altul, de la Întunecare la Ochii strigoiului, de la Plecat fără adresă la Comoara regelui Dromichet şi de la Calea Victoriei la Baletul mecanic. Mult invocata şi pripit depreciata „inadaptare“ sau „dezrădăcinare“ de sorginte sămănătoristă a eroilor din croniciile „locurilor unde se moare“ şi ale „Capitalei care ucide“ e, totodată, compatibilă cu „modernismul antimodern“ din Europa anilor ’30-‘40, obsedat de alienarea, depersonalizarea, mecanizarea şi masificarea standardizată a individului. În mod evident – şi din motive care ar merita deconstruite –, scriitorul n-a fost citit până acum în cheia potrivită, iar meritul major al lui Ştefan Dărăbuş stă în brevetarea acestei „chei“ de lectură. Fără a fi exhaustivă (unele scrieri, precum Fram, ursul polar sunt în mod nejustificat nediscutate, în vreme ce titluri ca Romanul lui Eminescu, Carlton, 1907 ş.a. sunt doar „listate“ la Bibliografia din final), abordarea e cuprinzătoare şi coerentă.
Din nefericire, în ciuda acestei propuneri de revizitare curajoase, inovative şi valide, cartea decepţionează. Pentru a-i testa armătura ideatică trebuie să stai cu picioarele în apă rece şi să treci cu vederea prea multe deficienţe inacceptabile. Lăsând la o parte titlul complet irelevant şi prăfuit („fascinaţia romanului“), ceea ce irită cu asupra de măsură este amestecul de opacitate pseudo-tehnicistă, confuzie terminologică şi stângăcie a redactării. Răutăcioşii ar putea invoca oricând faptul că autorul nu are exerciţiu critic, întrucât s-a ilustrat până acum în afara literaturii (ca manager în sistemul de protecţie a copilului din România). Recursul sistematic la abordări naratologice, poietice, semiotice, de analiză discursivă ale unor Wolfgang Iser, Toma Pavel (despre „lumile ficţionale“), Maria Corti, Ross Chambers, Barbara H. Smith, Mark Currie, Teresa de Lurentis, G. Genette, Seymour Chatman, Fredric Jameson, Wayne C. Booth ş.a. e util în sine, însă are neajunsul fundamental de a porni dinspre „generalul“ unor abstracţiuni înspre concreteţea „particulară“ a textelor lui Cezar Petrescu, nu invers cum s-ar cuveni. De aici, senzaţia că teoriile internaţionale „aplicate“ cu râvnă scholar sunt lipsite de aderenţă la obiect, iar cele mai lizibile pasaje sunt... citatele din Cezar Petrescu. Încă şi mai gravă decât veleitarismul teoretizant e subminarea textului prin exprimări naive, gafe istorico-literare şi mostre deconcertante de umor involuntar: „Tradiţia se opune avangardei, în proza scriitorului român“; „Baletul mecanic este primul roman ştiinţifico-fantastic din literatura română“ (??? n.m.); „Perpessicius a fost criticul care a ţinut seama de spiritul şi de formaţia universale ale prozatorului, de latura sa cosmopolitană (sic!), de adânca sa cunoaştere asupra fenomenului literaturii universale“; „Pe de o parte, viciile prozelor sunt caracterologia sumară, poetizarea artificială, diluţia stilistică, prolixitatea, atmosfera melancolică, rolul evocărilor, motivul morţii, al destinelor atipice sunt caracteristice Cronicii… (n.m.: de unde până unde „motivul morţii/al destinelor atipice“, „rolul evocărilor“ sau „atmosfera melancolică“ pot fi considerate „vicii“?). Pe de altă parte, lectura plurală deschisă cititorului, unitatea de atitudine a scriitorului, ritmul oratoric, unitatea de concepţie epică, precum şi galeria personajelor şi laboratorul de victime (sic!) demonstrează că autorul a ţinut cont, totuşi, de spiritul şi formaţia sa universală, de latura cosmopolitană şi de cunoaşterea literaturii universale pe care le dovedea cu prisosinţă“; „Înstrăinarea tot mai pronunţată, de la o scriere la alta, avansând odată cu cataclismele dintre naţiuni şi cu exacerbarea izolării interumane, aduce un suflu aparte textelor, prin sincopele subliminale transferate lectorului“. Există însă şi alte neajunsuri ce trădează neofitul. Într-un capitol de început – Romancierul şi receptarea critică –, diferiţi critici inter- şi postbelici ai scrierilor lui Cezar Petrescu sunt listaţi, pur şi simplu, unul sub altul cu opiniile lor fără nici un fel de precizări contextualizante, deşi unii (cum ar fi italianul Piero Bosio din Torino) ar fi meritat cu prisosinţă: „Al Busuioceanu apreciază.../Mihai Ralea subliniază.../Piero Bosio remarcă.../E. Lovinescu subliniază.../Horia Stancu surprinde...“ etc. E de mirare că, în pofida tuturor deficienţelor, construcţia rămâne în picioare. Şi nu poţi decât să răsufli uşurat când dai peste pagini în care Dărăbuş îşi regăseşte – odată cu acribia investigaţiei istorico-literare – firescul exprimării, renunţând la clonarea păsărească şi căznită a unor teoretizări „structuraliste“.
E cazul celei mai mari părţi din capitolul II, despre jurnalistul Cezar Petrescu (întemeietor al unor reviste precum Hiena – alături de Pamfil Şeicaru – sau Gândirea). Aici textul devine brusc aerisit şi inteligibil, iar explorarea colecţiilor de periodice la care acesta a colaborat aduce informaţii utile despre „conştiinţa teoretică“, reflecţia şi atitudinea publică a prozatorului-gazetar (incitante sunt, între altele, cele despre „minimalismul“ prozei occidentale „latine“ şi „maximalismul“ prozei ruse). Nu alta e situaţia unor porţiuni din capitolul despre strategiile narative ale prozatorului (cum ar fi subcapitolele Kitsch-ul narativ sentimental sau Intertextualitatea asumată şi metaficţiunea, dar şi consideraţiile pertinente despre partiturile publiciştilor, scriitorilor şi mistificatorilor din romane ca Ochii strigoiului, Oraş patriarhal, Calea Victoriei, Baletul mecanic, Simfonia fantastică, Duminica orbului, Aurul negru sau Plecat fără adresă, cu prefaţa-i marcat autoreferenţială). Discernământul critic nu-i lipseşte lui Ştefan Dărăbuş, care identifică prompt nu doar calităţile, ci şi carenţele stilistice sau compoziţionale din textele discutate. Nu-i lipseşte nici buna orientare epistemică. Analize autentic inovatoare sunt cele despre „fantasticul interior“ din nuvele (Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor) sau despre raporturile dintre identitatea de „jurnalist“ şi cea de „romancier“ a lui Cezar Petrescu; chiar dacă, pe ansamblu, e dificil de stabilit în ce măsură romancierul a câştigat sau a pierdut, literar vorbind, de pe urma „deformaţiei“ gazetăreşti, evaluările sunt credibile, iar consideraţiile referitoare la compoziţia hibridă, dimensiunea livrescă/intertextuală, elementele de ficţiune teoretică şi metaficţiune sunt ilustrate elocvent prin citate şi conexiuni lămuritoare. S-ar putea adăuga multe şi despre „geografiile literare“ ale prozei scriitorului (de la Bucureşti şi Iaşi la omniprezenta moşie real-imaginară de la Piscul Voievodesei).
Problema e că Ştefan Dărăbuş îşi compromite demersul prin confuzii terminologice, teoretizări inabile sau parazitare şi un limbaj imposibil. Ideile şi sugestiile interpretative, ca şi viziunea „macro“ privitoare la poetica prozei în speţă sunt – repet – valide, însă e greu să găseşti fie şi numai o jumătate de pagină stilisticeşte matură. Nu-mi rămâne decât să sper fie că autorul clujean va fi, cândva, capabil să-şi rescrie radical volumul, păstrând ceea ce e de păstrat, fie că un alt comentator va fi în măsură ca (eventual), pe urmele acestei propuneri, să scrie monografia critică legitimantă de care importantul, nedrept discreditatul prozator interbelic nu a avut parte, deşi o merită cu prisosinţă.
Ştefan Dărăbuş, Cezar Petrescu - fascinaţia romanului, prefaţă de Ioana Bot, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, 204 p.
