Bucurestiul Cultural, nr. 124 - Galeria cu portrete

Deschizând cartea de evocări a lui Ga­briel Dimisianu (apărută într-o primă formă în 2003, la Editura Eminescu), cititorul are surpriza să descopere un pot-pourri de texte care îmbină me­mo­ria­lis­tica şi exerciţiul analitic, dând la iveală deopotrivă talentul de povestitor şi ochiul critic al autorului. Crochiuri de mare fineţe, ce reuşesc să reînvie din câteva tuşe precis trasate personalităţi uitate – sau, dimpotrivă, celebre – con­tem­porane autorului, mici fragmente con­fesive pline de farmec, scrise cu ele­gan­ţă, dar şi cu o extraordinară forţă su­gestivă, capabile să recreeze o întreagă epocă din doar câteva observaţii, totul dublat de umor şi autoironie, fac din tex­tele adunate în Amintiri şi portrete literare o lectură indispensabilă celor interesaţi de viaţa literară a anilor ’50-’60-’70, des­lu­şită prin lentila obiectivă, dar aburită de emoţie a autorului. Astfel, acestea se citesc în aceeaşi măsură pentru savoarea lor, ca şi pentru informaţiile inedite, cu atât mai valoroase cu cât multe episoade sunt trăite aievea şi reînviate într-un spirit benign, binevoitor, dar nu lipsit de ironie fină. Însuşi credoul autorului, că cei mai întunecaţi ani pentru literatura ro­mână au avut punctele lor luminoase, e ilustrativ pentru optica sa. Portretul ge­neraţiei sale, reconstituit fragmentar din textele prezente în acest volum, dez­vă­luie o suită de scriitori şi critici in­te­re­saţi (sau fascinaţi, mai bine zis) de inter­be­lici, unii „interzişi“, alţii acceptând com­promisuri aducătoare de funcţii şi fa­vo­ruri, care veneau din „vechea“ lume, de dinainte de instaurarea comunis­mu­lui. Între figura emblematică a lui Ar­ghezi – care, revenit după anii in­ter­zi­ce­rii, e ovaţionat în plină stradă de cei care-i ascultaseră vreme de trei ore dis­cur­sul ţinut în sala de conferinţe a Bi­blio­tecii Centrale Universitare – , până la imaginea unui Ştefan Bănulescu re­trac­til – care, în 1996, când i se propune publicarea unui amplu material în Ro­mâ­nia literară, cu ocazia împlinirii a şapte­zeci de ani, se retrage în ultima clipă, renunţând la orice formă de omagiere –, o serie de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi astăzi îşi găsesc locul în ga­le­ria cu portrete a lui Gabriel Dimisianu, care dezvăluie, în acelaşi timp, destinele individuale ale unor scriitori, dar şi pe cel al unei generaţii.

În continuarea celei dintâi evocări a lui Tudor Arghezi vine o altă schiţă ce dez­văluie întâlnirea dintre autor şi poe­tul celebru pentru agresivitatea şi ironii­le necruţătoare – în O vizită la Tudor Arghezi (vizită ce a avut loc în 1960), bine cunoscutul sarcasm arghezian e pus însă de autor pe seama unei vita­li­tăţi ieşite din comun, „nedomolită nici la vârsta patriarhilor pe care poetul se pre­gătea s-o împlinească peste puţine zile“. De asemenea, portretul – ambi­va­lent –, al lui Zaharia Stancu, înfăţişat deopotrivă ca o personalitate puternică, impozantă (a cărui moarte, în 1974, a în­­semnat o serie de dezastre pentru lumea literară românească: pierderea sediului revistelor Uniunii Scriitorilor, imobilul din bulevardul Ana Ipătescu, şi chiar şi a sediului Uniunii, din şoseaua Kiseleff), dar şi ca „omul violenţelor, al reacţiilor intempestive, al revărsărilor neaşteptate de mânie“. Autorul completează, de alt­fel, ca şi în cazul lui Arghezi, portretul lui Stancu, evocând momentul întâlnirii sale particulare cu acesta, în 1958, foi­le­to­nist la Gazeta literară (îşi publica atunci număr de număr, în foiletoane, romanul Rădăcinile sunt amare); întâlnirea nu îi confirmă temerile legate de celebra im­pul­sivitate şi agresivitate verbală a di­rec­torului de atunci al Gazetei literare, care i se înfăţişează în „perfecta lui poli­te­ţe de om vechi“, ridicându-se în pi­cioa­re chiar la intrarea unui novice, corector la revista condusă de el. Dreapta mă­su­ră dublează, de altfel, portretele tu­tu­ror celor evocaţi în carte, de unde şi firescul extraordinar cu care Gabriel Di­mi­sianu tranşează problema unor mo­men­te delicate şi a unor personalităţi con­­­troversate ale vieţii literare ro­mâ­neşti (precum, de pildă, Paul Georgescu).

Interesante pentru amatorii de istorie literară românească sunt şi evocările lui Ov.S. Crohmălniceanu, imortalizat şi el prin intermediul aceloraşi enunţuri suc­cin­te şi percutante care ţin de arta por­tre­tului practicată de Gabriel Dimisianu: acesta este „un causeur infatigabil, spi­ri­tual şi ataşant“, la care studenţii găsesc „nu doar înţelegere şi încurajare, nu doar inteligenţă şi farmec omenesc“, ci şi practicarea unui tip de critică dublată de „rigoare şi subtilitate“, dar şi de „uşu­rin­ţa asociativă întemeiată pe erudiţie şi gust“; Crohmălniceanu este (ca şi Paul Geor­gescu), consideră autorul, pe ne­drept alăturat „dogmaticilor intratabili“ M. Novicov, N. Moraru, S. Fărcăşan etc.

Cu adevărat fascinante, pentru cei pa­sionaţi de imersiuni prin cotloanele ne­ştiute ale literaturii române, sunt însă portretele unor autori mai degrabă că­zuţi în uitare astăzi, precum Ury Bena­dor, Georgeta Mircea Cancicov, Tiberiu Utan etc. Cel dintâi beneficiază de un portret care cu siguranţă va stârni in­te­re­sul cititorului, făcându-l poate să caute scrierile uitate ale acestuia, pre­cum Ghetto veac XX sau Subiect banal: „scund, rubicond, purtător al unui cap leo­nin şi al unor ochelari cu margini groa­se şi multe dioptrii“, arată ca o „zei­tate indică încremenită în impenetrabile tăceri“. Misterioasele tăceri se datorează de fapt prezenţei la un cerc de studiu ideologic, la care scriitorii şi redactorii re­vistelor literare sunt obligaţi să par­ti­ci­pe. Textul dedicat lui Ury Benador cu­prinde de fapt, pe lângă evocarea de mai sus a autorului, o serie de consideraţii critice legate de romanele de moravuri sociale şi nuvelele scrise de acesta, pe care Gabriel Dimisianu îl consideră un „observator tăios al crizelor interioare“. Într-un registru asemănător e evocată şi scriitoarea Georgeta Mircea Cancicov, ipostaziată în mijlocul unei „îngrămădiri de obiecte care, altădată, în alt cadru, participaseră la făurirea iluziei că viaţa poate fi o sărbătoare necurmată“; ima­gi­nea acesteia – înconjurată de piesele pre­ţioase de mobilier, porţelanuri vechi şi dantele, prozatoarea ascultă muzică la un radio străvechi şi scrie, cu febrilitate, zeci de pagini despre a căror soartă nu se mai ştie azi nimic – e în sine o lecţie emoţionantă, amară despre zădărnicia tuturor lucrurilor, inclusiv a literaturii.

La fel de emoţionante, narate cu vervă şi umor, cu evidentă plăcere, dar şi cu mul­tă modestie sunt paginile dedicate uce­niciei literare a autorului, mai întâi corector la Gazeta literară, apoi redactor. Discuţiile şi întâmplările de la tipo­gra­fie, cu prieteni şi colegi precum Matei Călinescu şi Modest Morariu, constituie un bun prilej pentru cititor de a arunca o privire înăuntrul unei redacţii de re­vis­tă literară din cenuşiii ani ’50.

De neratat, din volum, evocarea gru­pu­lui din strada Naipu, nr. 20, având în centru imaginea unui Nichita Stănescu „mitizat încă din timpul vieţii“, care „a devenit, îndată după moarte, eroul (sau victima?) unei abundente publicistici ha­gio­grafice, adevărată industrie“. Pe aceas­tă stradă din cartierul Rahova, care se prelungeşte în plin câmp, depă­şind graniţele oraşului, într-o serie de camere alăturate, destinate închirierii, se refugiază „provincialii“ Nichita Stă­nes­­cu, Cezar Baltag, Nicolae Velea şi Gabriel Dimisianu, proaspăt angajaţi la Ga­zeta literară. Spaţiul acesta, cu pre­lun­gi­rea lui incertă, devine însă parte a unei geografii privilegiate, căci în jurul „coloniei“ din Naipu se adună scriitori şi oameni de litere, prilej pentru nocturne discuţii pe teme literare. Pline de farmec şi de o nostalgie nedisimulată sunt şi re­feririle lui Gabriel Dimisianu la Brăila natală, precum cele din textul dedicat li­bră­riei lui Teodor Manea, librar şi editor de cărţi poştale. Despre fascinaţia exer­ci­ta­tă de Capitală asupra lui Mircea Za­ciu, cititorul va citi în Afinităţi bucu­reş­te­ne, o evocare a criticului „preocupat de mi­tologia literară pe care a generat-o ma­re­le oraş“.

Nu întâmplător, în finalul cărţii, au­to­rul aminteşte episodul descoperirii unei fotografii datând din 1959, făcută la redacţia Gazetei literare, de pe bulevardul Ana Ipătescu nr. 15. În această foto­gra­fie de grup sunt imortalizaţi tinerii re­dac­tori ai publicaţiei, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Cezar Bal­tag, Gabriel Dimisianu, acesta din urmă de nerecunoscut pentru prietenii şi con­ge­nerii săi (lucru ce îi pricinuieşte ama­ra observaţie că „murim aşadar de mai multe ori în cuprinsul unei vieţi“). Sub impresia acestei fotografii de grup va ră­mâ­ne cititorul, a cărei legendă expli­ca­ti­vă este întreaga carte.

Eleganţa scrisului, modestia, carac­te­rul benign al observaţiilor, simpatia (în­­lo­cuită uneori, oportun, de ironia bine­voi­toare) şi înţelegerea profund umană, semn al caracterului superior, dublate de observaţia fină şi subtilitate, fac din Gabriel Dimisianu un gen de critic tot mai rar întâlnit astăzi, cu o greutate şi onestitate a verdictelor incontestabile.

Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare,

Editura Humanitas, 2013, 213 p.