Bucurestiul Cultural, nr. 124 - Kinyras şi nimfa din copac

În vinele mele curge sânge vegetal. Un mic arbust, atât de verde încât nici pra­ful drumului nu-mi acoperă luciul frun­zelor. Părintele meu este regele-preot, în­­te­me­ie­to­rul oraşului. În vinele lui curge sângele unei statui aduse la viaţă.

Îl văd rar.

Părintele meu stăpâneşte peste un în­­treg munte, crescut domol din mare, în trei terase, pe care le urcă pelerinii. Nu toţi dintre ei ajung să-l vadă. De obicei, mul­­ţimea se bucură de festivalul zeiţei sau aşteaptă luna nouă, să participe la vreu­­na din procesiunile religioase. De cele mai multe ori tinerii din cortegiu îmi smulg ramurile, să-şi împletească coro­ni­ţe. Sau să le prindă de coarnele ani­ma­le­lor de sacrificiu. Le duc înspre altar în ala­iuri vesele, cu sunete de liră, tamburine şi tobe, flaut şi nai, ţitere, într-un vacarm care acoperă mugetul lor întristat. Le-au spălat şi pieptănat cu grijă şi lâna fină a caprelor şi oilor e impregnată de uleiuri mi­rositoare. Le-au dat de mâncat pe să­tu­ra­te. La lăsatul serii, în lumina felinarelor şi torţelor porneşte cortegiul. În frunte este gâdele şi cu ajutoarele lui, care duc pe braţe cuţitele lungi şi securea bine as­cu­ţită. Şi-apoi vin preoţii tineri, care abia au îmbrăcat haina de purpură şi mu­zi­can­ţii mereu veseli. După ce se termină car­na­giul, flăcări înalte sunt aprinse pe altar şi-n aer se împrăştie aburi de vin şi tă­mâ­ie. Mirosul frunzelor mele arse pe foc e cel mai pătrunzător, îi îmbată pe toţi din alai, chiar înainte să-şi împartă resturile de la sacrificiu şi să se aşeze la masă.

Doar câţiva dintre meseni lasă deoparte ospăţul şi, crezându-se purificaţi, cu jertfa primită de zei, se-ndreaptă spre marele al­tar. Mulţi vin pentru oracol sau în spe­ran­ţa căsătoriei sacre. Dar cei mai mulţi nu ajung până la templu, unii grăbiţi uită chiar şi de ofrandele ce trebuie aduse zei­ţei. Li se pare că orice bacantă ieşită în cale este vreuna din hierodule. Şi-apoi ele folosesc numele vechi: cea din templu, dă­rui­tă zeiţei, cu părul buclat, cea alungată din casă, cea născută sclavă. Îi ameţesc cu de­numiri neînţelese şi cu râsul lor pro­mi­ţă­tor.

Bine că nu toţi înţeleg cuvintele din las­ci­vele chemări ale zeiţei şi ale preoteselor ei. Îşi adaugă stihurile cu cele din tem­ple­le de la răsărit, de peste mare. Bolbo­ro­sea­la lor rămâne neînţeleasă şi animalică. Le zic mai întâi să se ferească. „Nu lua de so­ţie o harimtu, / ai cărei soţi sunt nenu­mă­raţi / nici pe o istaritu, căci ea e dată divi­ni­tăţii. / Nici pe o kulmasitu, care-şi dă ini­ma multora; / La grele vremuri, niciu­na nu-ţi va sări în ajutor / Vei fi bătaia lor de joc. / Niciuna nu cunoaşte respectul şi supunerea¹“. Iar apoi încep să recite ve­chea sagă adusă de la răsărit, a păstorului sălbatic, Enkidu, crescut printre turme, ade­menit de frumoasa curtezană şi înrobit de îmbrăţişările ei. Recită în vechea lim­­bă. Nu mai ţin minte bine toate cuvintele. Mai adaugă melodii sacadate, până când nici un sens nu mai poate fi cunoscut.

Chiar dacă preotesele nu cunoşteau „res­pec­tul şi supunerea“, îi ademeneau să vină pe insulă, la marile ceremonii, să se în­soţească. Le întindeau în drum tarabe cu smirnă ca să fie arsă în templu, cu gin­ga­şe păsări din argilă, cu penajul împistrit în fine linii întunecate. Porumbei mai ales, din a căror hulubărie de argilă pri­veş­te binevoitoare zeiţa. Lebede. Prepeliţe. Mai erau figurine de preotese, purtând coi­furi alungite, şiraguri grele de mărgele atâr­nate peste sânii goi.

De pe tarabe se ridică arome înăbu­şi­toa­re abia mişcate de aerul mării sau ţâş­­­neş­te ca o suliţă ucigaşă vreun parfum cu­nos­cut, vreun miros dintr-un vis, un drog din­tr-o rugăciune. Sunt esenţe de pe insulă², mirtul pasiunii obsesive, vestitul ulei mi­ro­sitor amarikion sau parfumul persimmon din planta numită focul lui Zeus, plătit cu de trei ori greutatea în aur, răşină de te­re­ben­tină, seminţe de coriandru ţinute în ulei de măsline cules doar la începutul toam­­nei. lavandă şi anason. mentă. uleiul numit sampsukinon. dafin şi salvie.

Ramurile mele se rup de florile înmi­res­ma­te. Pelerinii se-mpiedică de petalele lipi­cioase.

Nu se va face zi până nu vor termina jert­fele din oraşul de jos, până nu se vor fi îm­­brăţişat ameţiţi cu vreuna din fetele tem­plului. Preotesele se roagă ca noaptea să se prelungească într-atât ca pelerinii să ajungă în Templul cel mai de sus, de pe ultima colină; să treacă de pragul de unde nu mai au voie să jertfească sânge şi carne. Zeiţa se hrăneşte din alte cruzimi.

Regele, părintele oraşului, e orbit de pâcla bolborosită a rugăciunilor, într-atât cât să pătrundă în iatacul fiicei sale. Sunt eu, Myrha, mama prea-frumosului iubit al zeiţei, pe care-l va împărţi cu sora ei, stăpâna din Hades. Regele de-acum nu mai mi-e părinte, e doar un dublu³. O icoană vie, la fel ca bunica, statuia albă ca lap­tele. Întemeietorul oraşului nu piere niciodată. E aşezat în pat cu fiica sa. Le aduce aminte la toţi de bunătatea şi mi­los­te­nia zeiţei care face piatra să învie, de cum­plita răzbunare, de incest. De fiul năs­cut, cel fără pereche, dorit şi împărţit de două zeiţe. Muritor.

Esplanada templului⁴ s-a mai schimbat, chiar dacă regele-părintele meu e mereu acelaşi.

De jos, din piaţă, de pe tarabe, pelerinii pot să-şi ia o formă de-argilă care aduce cu templul. Să nu uite. E un fel de ci­lin­dru, de zid circular⁵, fără acoperământ – ori­cum ploaia care cădea nu pângărea nici­o­dată altarul. E străjuit de două coloane în formă de palmieri, peste care se ridică un co­lumbar, cu nenumărate cuibare de hu­lubi, pasărea dragă zeiţei. Din penumbra templului priveşte o preoteasă: pe ju­mă­ta­te femeie şi pe jumătate pasăre, acum bine­voitoare, cu faţa rotundă şi zâm­bi­toa­re, la fel ca zeiţa care stă la fereastră⁶, dar mai târziu se va transforma într-o har­pie, ce-i va conduce sufletul pelerinului în lumea de dincolo. Unii mai spun că es­pla­na­da acoperă mormintele marelui rege Kinyras şi ale urmaşilor lui. A rămas piatra pafiană. Vase în care ard esenţe de smirnă. Apa curge în jurul templului şi trestiile cresc în voie. Trestiile nemişcate de vânt, tulburate doar de cortegii de ba­can­te şi fauni, de cântecele hetairelor.

Părintele meu, regele-preot e robul tem­plului.

În afara căsătoriei sacre, în viaţa de fie­ca­re zi, este fierar⁷, ca Hefaistos, alt soţ al zeiţei. Face armuri şi arme tainice. Barda care mi-a despicat trupul în două, dintr-o singură lovitură, era făcută în fierăria tatălui meu, regele-preot care-l întrupează pe regele-faur. Îi încântă pe toţi oaspeţii lui, le dă daruri măiestre, nemaivăzute. Re­gelui războinicilor care se duceau la Troia i-a dat o armură împletită din ochiuri trainice, pe care săbiile şi lancea nu le puteau sfărâma. Mai era împodobită cu şerpi de aramă înnodaţi în jurul ume­ri­lor. Şi-apoi şi-a râs de ei, cu promisiuni în­­şelătoare, i-a lăsat fără corăbii, bătându-şi joc de admiraţia lor neţărmurită.

Cu fiecare anotimp, din ce în ce mai mul­te flori virginale îmi acopereau ra­mu­rile. Venele vegetale se îngroşau şi unele ră­dăcini se pietrificau de secetă. Oasele mi se subţiau în trunchiul tot mai încă­tu­şat în scoarţa de copac. Îmi pierdeam din ce în mai mult vederea şi auzul, dar încă mai percepeam sunetele magice ale cân­te­cu­lui regelui. Cânta din liră⁸…

…cu credinţă nemărginită că lira lui or­ches­trează muzica cerească. Constelaţiile se mişcă şi planetele ticăie căzând dintr-o casă în alta a cerului. Cometele vâjâie ame­ţitor. Meteoriţii cad însoţiţi de zgo­mo­tul flăcării de piatră. Un cântec neîn­­tre­rupt. Lira nu poate rămâne mută. Corzile ei trosnesc chiar şi atunci când nu sunt atin­se. În vibraţia corzilor de kinor s-a ri­di­cat oraşul şi templul⁹. Muzica rugăciunii trebuie să fie muzica prin care piatra pafiana s-a rupt din cer. Credincioşii mai cred că el a adus toate instrumentele şi po­ves­tesc fără teamă de zei cum regele-preot s-a întrecut chiar cu Apollo. Nu poate fi ade­vărat, ar fi fost un păcat de neiertat în ochii zeului. Un alt păcat.

După întrecerea cu Apollo nu fusese pe­dep­sit cu sălbăticie, cum se întâmplase cu sa­tirul Marsyas, o victimă inocentă, fer­me­cat de flautul care cânta singur muzica di­vi­nă. Dar Kinyras cunoştea muzica mai bine. Adusese pe insulă toate instrumen­te­le din vechime, cele la care cântaseră zeii cei vechi. Erau construite în întunecimea templelor şi aveau nume la fel de străine ca şi sunetul lor. Balag putea să facă me­lo­dios orice gând şi orice rugăciune, ca să fie plăcută zeilor, îi acompania pe bunii sfetnici şi schimba voinţa capricioşilor ju­de­cători. Era coloana firmamentului. Mai erau tobele gemene sim, harfa tigi şi cele ră­mase secrete algar şi miritum şi lira du­blă ce stătea pe grumazii unui taur cu capul de aur¹⁰. Sunetul lor păzea zidurile oraşelor, sănătatea regelui şi domnia lui în­­treagă. Niciodată nu înceta cântecul lor. Singure cântau. Primeau ofrande şi erau duse în procesiuni de jur împrejurul ora­şe­lor. Au acompaniat psalmii şi cântecele în­­ţe­lepciunii, erau numite „cei mai buni sfet­nici“.

Înainte să fiu arbust preziceam viitorul. Ca oricare din preotesele din templu, care le ghi­cesc pelerinilor doar privindu-le chipul, ca marea preoteasă care se aşază pe tre­pied şi care i-a zis generalului că va fi îm­­pă­rat. Mulţi credeau că mă caută. Pe mine. Mama eroului lor, cel ce se bucurase de favorurile zeiţei – dar treceau pe lângă mine fără să mă vadă, fără să mă re­cu­noas­că. Orbiţi de imaginea din icoane. Cre­deau că sunt o preoteasă, o hierodulă de rang înalt. Se uitau cu atenţie după qadistu şi istartu, se bucurau de dragostea lor înşelătoare. Îi strigau cu nume de ani­ma­le, o conjurau pe zeiţă cu fiecare şoap­­tă, „nu te voi uita, martoră mi-e zeiţa stă­pâ­nă. Te sorb din priviri, farmecul tău, rege şi iubit. Nu te mint, dar de mă crezi e ca şi cum ai adormi vântul“¹¹. Ameţiţi, ui­tau de viitor, de teama zilei de mâine. Nu mă mai căutau, aveau impresia că mă găsiseră.

Regele nu mai e demult părintele meu. În fiecare an, iese din templu tot mai tâ­năr, măcar la fel de imberb ca anul trecut, mai bogat şi mai talentat. Cântecul său la harpă îi farmecă pe toţi şi vai de cel ce nu-l laudă. Regele vechi e înlocuit şi un ne­­cunoscut îi ia locul. Pentru preoteasa, fiica sa, care-i născuse un fiu, se plantează în fiecare an un arbust cu frunze mereu verzi şi flori virginale. Templul e încon­ju­rat de o pădure de arboret. De o ceaţă de mirt.

Note:

1. Bottero, Jean, Mésopotamie, l’écriture, la raison et les dieux, Gallimard, 1987

2. Insula era renumită pentru producţia de parfumuri, iar recentele descoperiri ale unui atelier din mileniul al doilea î.Chr. au făcut posibilă identificarea multor substanţe şi tehnici de producţie – Belgiorno, M.R., 2006: „Chypre“. Radici preistoriche di un profumo famoso.

3. Kinyras şi întreaga dinastie de regi-preoţi care-i poartă numele, au clamat că sunt iubiţi ai zeiţei, întrupări ale lui Adonis. Regii din Pafos, din dinastia lui Kinyras, jucau ritualul căsătoriei sacre cu statuia zeiţei, în fapt cu una din preotesele consacrate în templu. Copiii acestei uniuni erau copii ai zeilor şi deveneau, la rândul lor, părinţi ai unei viitoare generaţii de zeităţi – Sir James Frazer, Creanga de Aur, Ed. Humanitas, 1922

4. Imaginea templului de la Palepafos s-a păstrat gravată pe monede şi într-un mozaic de la Pompei; H. Roux, Herculanum et Pompéi, III, seria a cincea, planşa 7, pp. 16, ediţia 1875

5. Model de sanctuar din secolul VI î.Chr. aflat în colecţia de antichităţi cipriote de la Muzeul Luvru

6. Astartea era reprezentată frecvent stând la fereastră, iar Afrodita este cunoscută în această ipostază sub numele de Parakyptousa sau Venus Prospiciens

7. Legăturile dintre Cipru şi continent (Mesopotamia, Fenicia – în special Byblos; Egipt etc.) s-au bazat pe exploatarea de cupru, pe comerţ şi industria metalurgică – Renne Dussaud, Kinyras: étude sur les anciens cultes chypriotes, 1950, Syria, vol.27.

8. După ce mai multe etimologii au fost avansate; paralelisme cu Apolo, mai ales datorită legendelor unor întreceri muzicale cu zeul patron al muzicii; este privilegiată teoria că numele regelui ar avea la origine o rădăcină semitică – KNR, comună în acadiană, ebraică şi feniciană, desemnând un instrument muzical încă neidentificat, considerat a fi o liră sau un instrument cu coarde

9. Studii recente propun o paralelă între regele mitic Kinyras şi regele David, între cultul cipriot şi cel din Ugarit – templul lirei Kinnaru

10. Unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale descoperite în 1929, în vatra oraşului antic Ur

11. Bottero, Jean, Mésopotamie, l’écriture, la raison et les dieux, Gallimard, 1987, pag. 143