Pe aceeași temă
Autor a peste patruzeci de volume originale, Constantin Abăluţă, reprezentant al şaptezecismului în literatura română, este cunoscut şi ca un foarte bun traducător din literatura franceză şi universală. Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris, volum de proze poetice, apărut în 2012, la Éditions du Cygne, Paris, are un corespondent într-o altă carte publicată de autor, cu titlu aproape identic, dar propunând ca figură dominantă oraşul Bucureşti: Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului. Etalate pe optzeci de pagini, păstrând, aşadar, formatul obişnuit al unui volum de poezie, miniprozele lui Constantin Abăluţă nu sunt introduse prin titluri. Aceasta funcţionează ca o trăsătură specifică genului liric, practicată într-un anumit tip de poezie modernă şi postmodernă. E interesant că fiecare pseudo-povestire debutează monocord, cu mici variaţiuni impuse de modalitatea de construcţie a verbului din propoziţia respectivă. Dans la rue de l’Abbaye il y a (Dans l’impasse de la Baleine il y a) sau La rue de Balzac abrite sau Au 45, rue Ferrus, habite sau Longeant la rue Daguerre – iată gama redusă de formule introductive. Intrarea în scenă a elementului inedit, un personaj sau o clădire, de obicei, se face rapid. De fapt, cititorul este atras într-o cursă nebunească, declanşată de scriitor, prin labirintul unor străzi imaginare care împrumută ceva din tiparul cartierelor cu care suntem familiarizaţi. De aici provine şi nota de autenticitate. Textele sunt decupate într-o jumătate de pagină, în două, maximum trei, nu li se permite, aşadar, să se-ntindă inutil, totul se consumă lapidar, ca şi când povestitorul ar parcurge, în timp ce scrie, strada despre care tocmai vorbeşte. E o simultaneitate generată de textul însuşi.
În altă ordine de idei, Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris e o carte fără cuprins, ceea ce dă libertate şi supleţe lecturii. Poate fi citită oricum, prozele pot fi reordonate de cititor, pentru că funcţionează independent, ca nişte capsule de o poeticitate extremă, cu totul specială. Personajele pot migra dintr-o poveste într-alta, se pot plimba pe străzi diferite, sunt capabile de a inventa, ele însele, alte povestiri, în logica unui text generator de alte texte, la infinit.
Constantin Abăluţă, scriitor discret, menţionat sporadic şi contradictoriu în istoriile literare româneşti, inventează o poezie a străzilor imaginare sau, altfel spus, un limbaj al unor lumi în miniatură, în care fiecare cititor poate intra nestingherit, descoperind personaje puternic hibridizate, un fel de clone ale unor prototipuri umane asamblate, stocate, deformate, de-a lungul vieţii, în cutia imaginarului. Punctul de plecare poate fi, cum, de obicei, se întâmplă, şi o persoană cunoscută, pe care memoria o păstrează ca pe un indiciu al trecerii timpului. Autorul captează, într-un mod inedit, secvenţe narative diferite, care se suprapun, parcă, peste realităţi de zi cu zi, hiperpietruite în timp şi spaţiu, ca-ntr-un joc sofisticat de lumini şi umbre. Rezultă un fel de tablou sau o hartă subiectivă a Parisului. O hartă imaginară a unei metropole umanizate de un prozator cu apucături de poet incurabil. Nu lipsesc, din aceste pagini, umorul, cinismul şi, mai cu seamă, absurdul, pe alocuri avangardist, urmuzian.
Foarte bine construit este românul Kago, patron şi animator de restaurant japonez. În plină eră a globalizării, situaţiile de acest gen, de un exotism identitar contaminant, pot trece neobservate. Un ochi atent la detalii surprinde, însă, şi „(re)distribuie“, prin intermediul ficţiunii, şocantele asocieri. Prozele sunt savuroase şi se consumă asemenea focului de artificii, alert, briliant, şocant. Camera imaginarului, extrem de rafinată, trece rapid de la un cadru la altul. Un detaliu atrage un altul şi tot aşa, într-un carusel al imaginilor bizare, al conexiunilor ireale, interminabile.
Există o legătură strânsă între numele străzii şi ceea ce va urma, o conexiune care ţine treaz interesul cititorului. Între verosimil şi neverosimil se dispută sensul minipovestirilor fantastice sau atipicelor poeme în proză. Încadrarea într-o specie literară nici nu cred că e importantă. La sfârşitul lecturii, rămâne impregnată în memoria cititorului imaginea, redată fragmentar, a unui oraş care a ştiut de-a lungul vremii să atragă turiştii şi prin politica de personalizare a străzilor sale. Fiecare străduţă te conduce magistral printr-o felie generoasă de istorie (re)inventată.
Ce se reţine? În fiecare dintre cele 51 de proze e câte-un personaj memorabil de la care, probabil, Constantin Abăluţă va construi, în viitor, sub cupola altor specii literare, alte lumi. Să încercăm o recapitulare a unei defilări stranii de personaje şi situaţii: enigmatica damă-n negru care se fereşte de vecini şi pare că suferă de complexul Modiago; omul invizibil; Virginie şi Nalgar Samson, care formează, la început, un singur corp, androginul perfect, stau mereu îmbrăţişaţi, se aşază pe acelaşi scaun, cer un singur bilet la cinematograf, dar, la un moment dat, imprevizibilul se produce şi armonia de cuplu dispare, pretextul fiind un cub de beton; cizmarul oligofren şi moartea sa subită, care readuce, printre aristocraţii cartierului, comunismul; cei trei bărboşi, dintre care unul, Azer Filippis, devine disident, renunţând la barbă; omul care se urăşte; domnul Yves Tourbillon, agentul de linişte; femeia care duce mereu cu ea o sticlă de plastic, în eventualitatea că-ntr-o bună zi o va umple cu ceva etc. Alteori, străzile sunt semnalate prin clădiri sau instituţii fantasmagorice, grafiate cu majuscule: „La maison de la farandole“. Farandolă este numele unui dans popular provensal, vechi, cu ritm viu, în care dansatorii, ţinându-se de mână în lanţ, descriu spirale şi cercuri. Tot în aceeaşi paradigmă ar intra şi „Centrul experimental de pepeni cubici“, condus de chinezii Peng Ni, sau „Centrul de surdo-muţi Galvani“, un azil de bătrâni, situat pe strada Galvani. Pe altă stradă, în altă proză, zgomotul e actant răvăşitor, tot un fel de atipic personaj. Sau, „la rue du Bac, au numéro 12“, unde locuieşte domnul Alfred Bac, pensionar, care bricolează scoici. Propus pentru Premiul Nobel de adevăratele organizaţii umanitare pentru că i-a trimis colonelului Muammar al-Gaddafi un colier de scoici care să-l ferească de moarte violentă. „Strada Barbanègre“ stârneşte interesul prin faptul că e populată doar cu oameni integri. Prin urmare, un poet decide să-şi stabilească aici domiciliul, în cea mai bună dintre lumile posibile. Pe „strada Candolle“, la numărul cinci, locuiesc cei cinci fraţi Kandiano, foşti artişti de circ. „Strada Evangheliei“ face patru bucle, iar în mijlocul fiecăreia se află câte-un parc public. Pe o altă stradă, de foarte mult timp, staţionează o furgonetă neagră de vânzare, care-şi modifică, în mod curios, săptămânal sau lunar, poziţia. Nici preotul rus care-şi construieşte o biserică minusculă în bucătărie nu poate fi ignorat, el înscriindu-se în seria multiplelor personaje avangardiste create de Constantin Abăluţă. Povestirea cea mai scurtă, o bijuterie stilistică, percutantă, ne aduce la cunoştinţă că doamna Louise Finiga terorizează o întreagă stradă cu scoaterea la plimbare a micuţului Jacquot, un crocodil de apartament.
Străzi austere, goale, zgomotoase, lungi, rebele, scurte, buclate, relaxante, străzi, finalmente, ca-n realitate, în care te pierzi şi-n care e posibil să te regăseşti. Realismul subiectiv se lipeşte peste un soi de avangardism care cultivă macabrul, graţiosul şi grotescul. După o schemă testată în laboratorul ficţiunii, carapacea realismului este străpunsă sistematic, cu poftă, de imagini vizuale pregnante, atipice. Prozele poetului român francofon amintesc de suprarealistul Gellu Naum. Fragmentele pe care le vom afla de-a lungul lecturii, în Zenobia, acele mostre de ziar conştiincios decupate şi lipite la materia narativă deja existentă a textului, dezvăluie gustul constant pentru un automatism al noutăţii extreme, care frapează şi recreează textul şi, implicit, interpretarea.
În Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris, Constantin Abăluţă face, pentru a ne introduce în alambicatele straturi ale imaginarului, o demonstraţie de rafinament stilistic. Aventurile călătorului-cititor postmodern coincid, până la un punct, cu peripeţiile autorului.
Constantin Abăluţă, Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris, 2012, Éditions du Cygne, Paris
