Pe aceeași temă
Deşi a debutat acum aproape douăzeci de ani, în 1994, cu un mic volum de poeme intitulat Orfeea (şi publicat între aceleaşi coperte cu opul – tot de debut – al Ancăi Mizumschi, Est), recidivând în 2000 cu un microroman, Îngeri pe carosabil, Daniela Zeca s-a afirmat efectiv ca scriitoare abia de câţiva ani încoace, odată cu Istoria romanţată a unui safari (2009), primul volum romanesc din ceea ce avea să fie trilogia sa orientală. Nu aş pune pe seama opacităţii criticii această mai târzie afirmare, ci pur şi simplu pe seama faptului că autoarei i-a lipsit până în acest moment un proiect prozastic – o voce distinctă, un univers doar al său. Trilogia compusă din romanul deja numit, din Demonii vântului (2010) şi din recentul Omar cel orb (2012) răscumpără însă din plin asceza unei destul de îndelungate perioade de „tăcere“, interval în care lirismul autoarei (parcă prea avântat la început) s-a decantat şi a lăsat mai mult loc unei epici bine conduse şi vertebrate ideatic.
Tema care leagă cele trei romane amintite este descoperirea alterităţii – a unei alterităţi etnice, culturale, religioase deopotrivă –, experienţă trăită de personaje la începutul veacului XXI, într-o lume globală subminată de crize tot mai profunde. Daniela Zeca nu se opreşte, în această etapă, asupra unei problematici „locale“, îşi impune o anume distanţă faţă de teme şi subiecte curente în proza românească a ultimilor ani, faţă de, bunăoară, traumele tranziţiei postdecembriste ori obsesiile unei istorii recente încărcate, deschizându-se către spaţii, personaje, probleme insolite – cel puţin aparent – pentru publicul românesc. Zic „aparent“ pentru că, de fapt, pe dedesubtul unor poveşti cu atmosferă exotică, autoarea ţese, prin sugestii ce invită la reflecţie, o reţea de corespondenţe între două tipuri de marginalitate (în raport cu axul reprezentat de civilizaţia occidentală): aceea a Estului european de curând ieşit din totalitarism şi aceea a unui Orient aproape incomprehensibil; ambele – zone ale nesiguranţei, ale provizoratului, pregătind (în măsuri diferite, desigur) conflicte de proporţii, dar aducând, simultan, în mod straniu, şi amăgirea unui posibil reviriment spiritual, într-o lume „civilizată“ tot mai vulnerabilă, mai erodată de crize identitare. Evazionismul trilogiei orientale a Danielei Zeca Buzura se vădeşte sub două aspecte. Cel mai vizibil, mai ales în primele două romane, este evazionismul unei proze a tărâmurilor exotice, cu mirajul şi cu disponibilitatea estetizantă incluse. Pe un alt nivel, însă, se poate vorbi, apropo de romanele acestei autoare, şi despre evaziunea nu într-un spaţiu geografic propriu-zis, ci într-o anume problematică – nu foarte des atacată la noi şi, de altfel, nu foarte des atacată într-o lume secularizată –, aceea a unei spiritualităţi de redescoperit, a unor mituri căzute în uitare, fie ele miturile solare ale vechiului Egipt, fie acelea persane, ale zoroastrienilor, fie – de ce nu?! în logica ficţiunii din Demonii vântului – miturile dacice.
Exotică la un prim nivel, subversiv-„politică“ (într-un sens mai larg), la un al doilea, proza Danielei Zeca este, în fine, la un nivel de adâncime – pe care exegeze mai ample şi mai aplicate îl pot exploata cu folos –, de citit într-o cheie mistico-metafizică. Traseele personajelor, deopotrivă ale celor venite dintr-un Est ignorat al Europei, dintr-un Occident la crepuscul ori dintr-un Orient-butoi cu pulbere, se înscriu astfel nu doar într-o naraţiune despre lumea vizibilului, ci şi într-un soi de poveste cu substrat sapienţial – despre un invizibil mai „real“ şi mai fecund decât s-ar crede.
Sub pretextul unei aventuri sentimentale trăite, într-un Magreb fabulos, de o europeancă „estică“ (stabilită în Occident), Istoria romanţată a unui safari aducea în prim-plan, într-o naraţiune cvasi-poematică, o Tunisie văzută prin ochii unui pelerin extrem de receptiv la detaliile de atmosferă şi de ambient social, fascinat de ceea ce se cheamă distanţă culturală. Păstrând această preocupare pentru alteritate, dar punând-o într-o poveste cu numeroase şi complicate ramificaţii epice şi simbolice, al doilea roman al seriei, Demonii vântului, explora realităţi – aparente şi inaparente deopotrivă – ale unui Dubai al miracolelor.
În Omar cel orb, privirea scriitoarei atrase de splendorile orientale se mută – la propriu şi la figurat – pe un alt continent; suntem, cu acest roman, într-un Iran fundamentalist, într-un Orient dezvrăjit. Orientul cu care autoarea ne familiarizase în precedentele volume – strălucitor, spectaculos în pitorescul lui, sursă de miraje, copleşitor în pofida dramelor pe care le ascunde – e acum departe; Iranul din Omar cel orb se înfăţişează în imagini terne, nici un miraj şi nici un miracol nu mai însoţesc înaintarea prin acest loc al plângerii, nici o minune nu mai survine (ca în cărţile anterioare) spre a salva un destin al vreunui personaj sau vreo iluzie a cititorului. Nu mai regăsim în acest ultim roman al seriei nici opulenţa imagistică, nici elanul liric, nici optimismul solar al celorlalte două cărţi. De astă dată, Orientul nu mai promite altceva decât o lecţie a suferinţei. Sunt, în Omar cel orb, secvenţe de un realism crud – scene din închisoare, condamnări la moarte, dar şi fragmente din infernul vieţii de zi cu zi –, care configurează mai mult decât credibil faţa Iranului de la începutul veacului XXI. Iranul lui Ahmadinejad, lume despre care mărturiseşte şi volumul non-fiction publicat de Daniela Zeca în 2011, sub titlul Zece zile sub văl.
Trebuie (re)amintit, de altfel, că prozatoarea în discuţie nu scrie despre un Magreb, Dubai sau Iran cunoscute pe cale pur livrescă şi reconstituite prin puterea unei imaginaţii fără priză la real, ci despre nişte locuri pe care, înainte de a le descrie, înainte de a le alege drept cadru al ficţiunii romaneşti, le-a străbătut, atât cât a putut, ea însăşi, ca turist şi/sau ca jurnalist. Privirea „turistului“ este precumpănitoare în Istoria romanţată a unui safari şi în Demonii vântului; aceea a „jurnalistului“ – mai gravă, mai puţin dispusă la iluzionări contemplative – organizează naraţiunea din Omar cel orb. În ambele cazuri impresia de insolit e puternică; şi se naşte dintr-un bine dozat amestec de „exotism“ şi de „realism“. Spre deosebire de Daniel Cristea-Enache (autorul unui articol despre Omar cel orb publicat spre sfârşitul anului trecut în Suplimentul de cultură), nu văd o incompatibilitate între cei doi termeni, cel puţin atâta vreme cât nu echivalăm exotismul – cum pare să procedeze comentatorul amintit – cu decorativismul minor, cu pitorescul de suprafaţă al prozei de aventuri marca Pierre Loti... Este inadecvată, cred, o lectură în cheie unilateral „realistă“ a prozei Danielei Zeca; şi inadecvată ar fi, de asemenea, supralicitarea elementului exotic.
Unui Iran „real“, documentabil, scriitoarea îi suprapune (şi îi contrapune totodată), într-un alt plan romanesc, imaginea mitică a unui Iran vechi – „pământul lui Zarathustra“, păstrându-şi cu greu (sub opresiunea Islamului) zestrea de învăţături şi de credinţe persane. Într-un „cuvânt înainte“, dar şi – pe tot parcursul romanului – într-o sumedenie de note din subsolul paginii, autoarea încearcă să-şi instruiască cititorii în privinţa religiei, miturilor şi obiceiurilor zoroastriene. Iar amănuntele despre zaratosht-ii din Iran pe care le introduce, cu mare firesc, în corpul naraţiunii nu sunt câtuşi de puţin gratuite; ele trimit spre o pistă de interpretare în cheie mistică a evenimentelor romaneşti (sau a unora dintre acestea). Personajul din prim-plan, Omar, zoroastrian din tată în fiu, convertit însă aproape forţat la religia islamică, face un gest aparent nu foarte bine motivat epic: îşi părăseşte intempestiv ţara şi familia spre a se stabili undeva în „Est“. România nu e numită aici direct, dar e limpede că despre ea este vorba. O Românie în degringoladă – pe la începutul anilor 2000 –, loc unde însă, la capătul unor experienţe-limită, străinul reintră în comuniune cu trecutul său de zoroastrian. Într-un subtext al romanului există o sugestie admirabil ascunsă între pliurile naraţiunii: paralelismului dintre Iranul real şi Iranul mitic i se suprapune, schimbând ce e de schimbat, un paralelism între o Românie reală, deconcertantă poate, şi o alta – fantasmatică, mitică, de (re)descoperit; „exotică“, la rându-i. De semnalat, în continuarea acestor observaţii, şi următoarea bizarerie (şi folosesc cuvântul fără vreo nuanţă depreciativă): pe cât de „realiste“ par în general secvenţele a căror acţiune se desfăşoară în decor iranian, pe atât de fantasmatice, de ambiguu-onirice sunt multe dintre paginile dedicate acelei Românii care îl adăposteşte pe Omar – graniţa dintre realitate şi închipuire este aici destul de fluidă (şi e păzită de un straniu „personaj“, o pisică mefistofelică, Eleleonor...).
Ca formulă narativă, Omar cel orb evocă, pe departe, schema povestirii orientale: dintr-o naraţiune-cadru, dintr-o „ramă“, se desprind mai multe micro-naraţiuni ce developează, pe o peliculă de o fidelitate imagistică notabilă, destinele unor personaje. Ale unor personaje nu neapărat pregnante, de reţinut prin ele însele, dar, în tot cazul, sugestive şi convingătoare în rolul lor de exponenţi ai unor situaţii ori mentalităţi. Se întreţes, în acest roman, poveşti foarte diferite şi cu un anume grad de autonomie, de unde şi impresia de eterogenitate narativă şi de centrifugalitate. La istoria persanului Omar, refugiat la marginea Europei, la periferia unui oraş prin care urmează să treacă... Autostrada Soarelui, se adaugă treptat alte istorii, nu neapărat secundare: a frumoasei avocate Ghazal, a unei femei din Iran condamnate la moarte, a unui iranian devenit jurnalist francez, a unui tânăr derviş rotitor, a unui preot al lui Zoroastru ajuns ţesător de covoare sau istoriile unor simpatici, deşi banali, oameni din Est. Farmecul romanului e dat, de altfel, tocmai de coexistenţa acestor poveşti într-un spaţiu ficţional construit pe modelul unei cutii cu surprize.
Daniela Zeca, Omar cel orb, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 264 p.
