Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Despre cei atinşi de Cobalt

Măştile de amplificare

Poezia de până acum a lui Claudiu Ko­mar­tin a fost, în general, asociată cu neo­expresionismul şi/ sau cu exis­ten­ţia­lis­mul, probabil din cauza unui anumit prozaism camuflat într-o retorică mult prea înaltă şi resimţită ca artificială, im­pro­prie. Şi totuşi, forţa de necontestat a poeziei autorului Circului domestic obligă la o examinare mult mai atentă a aces­tor „deficite“ de autenticitate. Octavian Soviany aprecia la un moment dat că poetul „vehiculează o retorică a ostentării şi a ostentativului, îşi teatralizează fie­ca­re trăire, atât din oroarea pe care i-o pro­voa­că viaţa în formele ei brute, pur bio­lo­gi­ce, cât şi din necesitatea de a violenta ori­zontul instanţei lectoriale, teatrali­za­rea experienţei jucând în acest context rolul unui amplificator“. Consider aceas­­tă observaţie foarte importantă pentru o înţelegere adecvată a acestui gen de poe­zie, care uneori poate să contrarieze prin une­le efecte insuficient sublimate sau prin unele tautologii aparent inexpli­ca­bi­le pentru cultura poetică a autorului lor.

Despre volumul cobalt, recent apărut la Casa de Editură Max Blecher, ţin să spun că este în mod clar cel mai bun din­tre cele scrise de Claudiu Komartin până acum. Deşi nu mi se pare că ar exis­­ta o ruptură între Păpuşarul şi alte in­somnii (2003), Circul domestic (2005), Un ano­timp în Berceni (2009) şi acest ultim vo­lum, evoluţia mi se pare evidentă şi se datorează intensificării, asumării mai în profunzime (ca să nu zic până la ca­păt) a situaţiei sale ontologice mereu con­diţionată de fisura necicatrizată a eului. Aşadar, măştile poetului nu mai as­cund o figură, ci o dezvăluie în in­ca­pa­ci­tatea ei de a se mai lăsa cosmetizată. La autenticitatea în raport cu sine se poa­te ajunge, deci, nu doar prin eli­mi­na­rea (ostentativă, cum se întâmplă de mul­te ori) a tuturor măştilor, ci şi prin­tr-un dialog sincer cu ele. Glisarea între numeroasele ipostaze ale aceluiaşi lucru, ale aceluiaşi sentiment de surpare imi­nen­tă, în cazul de faţă, conduce spre pro­li­ferarea unei energii copleşitoare, ve­ni­tă parcă dintr-o stare de necesitate imposibil de gestionat. Această energie se propagă prin întreg volumul şi-i con­feră o vitalitate specială. De aceea nu m-aş grăbi să trasez diferenţe valorice între secţiunile cărţii, deşi există în mod clar segmente cu care eu personal em­pa­tizez mai mult, comparativ cu altele. De altfel, pot fi descoperite mai multe căi de acces în această carte. Citite îm­­preu­nă, puse în relaţie, ele conturează o poe­tică personală, una nu vădit ori­gi­na­lă, dar asumată complet. Dar asupra acestui aspect voi reveni mai târziu.

Mă întorc deocamdată la observaţia lui Soviany, conform căreia teatralizarea ex­perienţei joacă în poezia lui Claudiu Komartin rolul unui amplificator. Şi, aşa cum am spus şi mai sus, teatra­li­za­rea, măştile nu îşi propun să mai as­cun­dă ceva. Expunerea se conturează chiar ca o necesitate vitală: „Toate lu­cru­ri­le care îmi fărâmiţează inima/ sunt pe această tavă/ Toate lucrurile care îmi des­cheie sângele/ sunt pe această tavă/ Sta­tueta de lut ghicitorile şi floarea-ne­ca­ţi­lor/ sunt pe această tavă/ Un om în pu­tere împinge de pe un zid/ o seringă imensă/ Altul (un aristocrat) jumuleşte o pasăre/ Toate lucrurile care ne-au fă­cut să dârdâim de plăcere/ jucăriile ex­ter­minatoare/ bucuria clinică a unui în­­ger toxicoman/ mâinile mele, verzi, ne­în­de­­mânatice/ sunt pe această tavă/ Alege“ (30 iulie. Poem de dragoste). Există în mai multe poezii fragmente care surprind acel proces al glisării între ipostaze, în­­tre condiţii. Cele mai convingătoare sunt tocmai acelea ce sugerează încremenirea, imposibilitatea trecerii de la un cadru la altul: „Pâş, pâş/ prin camere pline de mi­ro­sul ei amărui/ Şi eu rămas aici, cu mâna înţepenită pe clanţă“ sau „nu am nici un chef să mă adun/ 22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt“ sau „Aerul s-a oprit şi am rămas/ Numai noi, într-un moment mic şi etern“ sau „cu privirea pierdută cu gulerul ridicat printre taxiurile/ care te duc nicăieri/ sau care te duc oriunde în noapte/ nu­mai acasă/ nu“. Jocul dintre prezenţă şi ab­senţă, sinonimia de substanţă dintre aceste stări sunt surprinse subtil în poe­me ce creionează parcă un alt regim al ma­teriei. Mă refer la acel regim special al realului de a îngloba în sine şi ceea ce de­păşeşte perimetrul său sau ceea ce în mod convenţional nu mai există. Emoţia e în acest caz cea care modifică realul şi îi conferă o nouă calitate: „e târziu/ în toa­tă/ncăperea nu a rămas decât forma lă­sată/ de corpul tău în cutele cearşa­fu­lui –/ o parte din respiraţa ta –/ mirosul gâ­tu­lui –/ forma sânilor –/ a pubisului/ iar eu te privesc de deasupra patului/ cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud/ fără me­morie/ fără nici un deget“ (Poem de dra­goste. Pornind de la un vers de Ilhan Berk).

Un mai mult al percepţiei

În poezia lui Claudiu Komartin există un mai mult al percepţiei. Pentru a pu­tea fi surprinsă esenţa lucrurilor, ele nu trebuie doar exagerate, ci şi mişcate cu bru­talitate, desprinse din inerţia lor de apa­renţă şi de semnificare: „stele şi dinţi încleştaţi/ şi lucrurile pe care nu le poţi sal­va/ decât izbindu-le de-un perete“ (doar un cântecel pentru autişti). Acest pro­ce­deu e prezent în întreg volumul, dar, abia anunţat în prima secţiune, el de­vi­ne o marcă în Poem pentru cei din urmă, aco­­lo unde se întâlnesc de altfel toate te­me­le şi obsesiile cărţii. Învingerea iner­ţiei de aparenţă a lucrurilor e şi ea tem­po­rizată, surprinsă în procesualitatea ei. Astfel, în prima secţiune trăirile sunt mai directe, netrecute prin prisme ra­di­cal transformatoare. Solilocviul poetului se desfăşoară doar sub asediul memoriei şi al reflexiilor ei în oglinda clipei de acum. Tuşele mai pronunţate (mai vio­len­­te) dau greutate unui imaginar mar­cat de senzaţii volatile şi inserţii aproa­pe onirice. Dar lumea lăuntrică nu e ana­logă visului, ci pare „otrăvită“ tocmai de eşecul schimbului de esenţe dintre rea­litate şi vis: „totuşi despre vise nu pot spune nimic am încercat amintiri şi/ sen­zaţii credeam că le pot muta dincoace nu au ieşit/ decât nişte grefe pe care lu­mea cealaltă (aceasta) le-a/ respins jig­ni­tă“ (ceva esenţial despre vise).

În secţiunea a doua apare mai pro­nun­ţa­tă „istoria“ personală. Dar biogra­fe­me­le nu sunt de ordinul evidenţei. Ele trec printr-un proces de sublimare ce le con­fe­ră o valoare de generalitate. În unele ca­zuri, Claudiu Komartin le asociază cu anumite secvenţe cu semantică proprie, intrată în conştiinţa lumii prin legenda de la baza lor. E cazul poemului Copiii din Hamelin, unul dintre cele mai pu­ter­ni­ce din carte. El trebuie citit în core­la­ţie cu Ochii lui Emily peste Amherst, cu mai multe fragmente din Glasurile şi, bi­ne­înţeles, cu poemul cobalt. În această zonă e concentrată substanţa volumului, în aceste culoare ale memoriei care ex­pul­zează spre prezent un timp trăit la li­mi­tă în proximitatea morţii şi a nebu­ni­ei. Trăirea adevărată e continua reac­tua­li­zare a emoţiei ce rupe din trupul celui de acum şi îl lasă într-o stare de agonie şi perplexitate: „în cele din urmă am în­­ţe­­les:/ copiii din Hamelin au expe­ri­men­tat/ pe pielea lor un proces de transfor­ma­re/ fără să fi fost pregătiţi pentru asta, din dorinţa de a se regăsi/ întregi, cu minima certitudine a vieţii/ copiii din Hamelin au cunoscut singurătatea dro­gului nebunia/ şi spaima de a fi ră­tă­cit drumul ei au curtat/ poezia maniacă şi suicidul într-o zi/ melancolia ne va mân­gâia ca o mamă“ (Copiii din Ha­me­lin). Acel mai mult al percepţiei aduce în aceeaşi vibraţie interpretări afective ale unor evenimente şi cadre de timp. In­ser­ţiile sociale se dizolvă în metafizic, rana deschisă a eului răspândeşte aureole în­­tu­necate ce înglobează progresiv iposta­ze­le posibile ale fiinţei. În Gata cu stra­te­gii­le, una dintre secvenţele poemului Gla­surile, devine vizibilă ipostaza celui ce îşi asumă toate devierile lumii, toate că­de­ri­le şi depresurizările. Şi totuşi nimic chris­­tic aici. Nici o epatare, nici o îngroşare artificială a vocii: „Pe-acela din mine care vrea să se arunce/ îl voi lăsa să se-arunce./ S-a aruncat/ pe cel care vrea să se-nece,/ îl voi împinge chiar eu în apă. Ca un pietroi/ o să se ducă la fund./ Acela ce vrea să-şi vânture ve­ne­le/ să o facă. Eu nu mai am vene,/ să le găsească el cum o şti/ Pe cel care caută pas­tilele, răvăşit şi ridicol/ şi în ge­nunchi, i le voi pune în palmă şi/ îl voi şterge la gură cu drag./ Celui care s-ar atârna de o grindă,/ îi dau fularul meu. Iarna-i departe, iarna n-o să mai vină./ Vântul s-a înteţit, păsările se lovesc/ de fe­restre,/ de pian./ Gata cu strategiile!/ Ce­lui ce vrea să-şi facă ţăndări capul /îi las capul meu/ şi mă duc“.

Cobalt, percepţia condensată la maximum

Dacă ar exista în aceste versuri şi în multe altele din cartea de faţă doar o transpunere, fie ea oricât de hipnotică, a suferinţei, nu am putea vorbi despre o mare realizare din punct de vedere poe­tic. Ce reuşeşte însă Claudiu Komartin aici nu ţine doar de transpunerea au­ten­ti­că şi convingătoare estetic a emoţiilor. Co­baltul, acest mineral care se găseşte în cantităţi infinitezimale în trupurile noas­­tre, este un element fără de care via­­ţa nu poate să existe. Aşa că tot ce e „po­sedat“ de trăire, toate prezenţele şi ab­senţele, toate speranţele sau surpările in­terioare e necesar să fie atinse de co­balt. Acest spectru închis e însăşi per­cep­ţia condensată la maximum după ce a stră­bătut formele subiective ale luminii şi întunericului. Cobaltul e o prismă abia vizibilă care aduce lucrurile/ lumile di­ferite laolaltă, e poezia care ne face „să dârdâim de plăcere“, „cutremurarea stin­să şi rafinată“ ce mutilează cu tan­dre­­ţe. Rândurile către un mai tânăr poet ce în­chid cartea fixează într-o formă pro­zai­că poetica lui Claudiu Komartin deja cris­talizată prin exemplele de mai sus: „Poezia adevărată e extrem de posesivă şi de geloasă pe viaţă, şi de aceea trebuie trăită până la capăt. Asta înseamnă pen­tru unii terapie, pentru alţii haos de­li­berat, în orice caz imposibilitatea de a ajun­ge la vreun răspuns (...). Un volum de poezie nu e un pod, ci ceea ce simţi cât timp treci pe pod“. Unora, e posibil să le pară acest final drept un adaos inu­til, dar e de fapt o formă de prezenţă a omului în scrisul său fără nici un fel de mască, pentru că, aşa după cum am spus la început, acum măştile poetului nu mai pot ascunde o figură, ci o dez­vă­lu­ie în incapacitatea ei de a se mai falsifica în vreun fel.

Volumul cobalt confirmă entuziasmul cu care a fost primită de către critica literară, acum zece ani, cartea de debut a poetului.

Claudiu Komartin, cobalt, Casa de Editură Max Blecher, 2013