Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Excelenţe la FestCo 2013

Festivalul Comediei Româneşti, găz­duit de Teatrul de Comedie din Bucu­reşti, aflat la cea de a 8-a ediţie, a stră­lu­cit prin excelenţe. Unele dintre ele doar onorifice, au fost marcate ca atare printr-un premiu special numit chiar aşa, De excelenţă. Le-au primit pe drept merit doi regizori mari şi poate pe ne­drept uitaţi, cărora nu ştiu dacă le place să fie numiţi... de comedie, dar au con­tri­buit, ce-i drept, la reevaluarea acestui gen, în spectacole pline de farmec, dar şi de miez, în care râsul vine discret pe ca­lea spiritului, şi nu din stomacul uneori prea plin. Astăzi, când mascarada aşa-ziselor succese de public a coborât şta­che­ta artisticului atât de jos, e bine să ne amintim de cei care ne-au chemat la în­tâlniri de gust şi bucurie, fără să ne bage degetele în ochi sau pe gât.

Sanda Manu, cea premiată acum pen­tru excelenţă, a declarat cândva (pentru cartea subsemnatei, Viaţa pe o scândură) că şi ea a făcut spectacole zise „de pu­blic“. Dar pentru cine altcineva, doam­ne?! Şi dacă ne amintim care au fost ele, adăugăm imediat, dar ce spectacole! Cum însă această Doamnă distinsă şi dis­cretă, venind dintr-o mare familie de artişti, pe care o iubesc foarte mult, nu vorbeşte mai deloc despre ea, mulţi din­tre noi au uitat, iar tinerii n-au de unde să ştie despre acel răsunător Pygmalion, de G.B. Shaw, de la Nottara-ul lui Geor­ge Vraca, care l-a lansat pe George Con­stan­tin, lângă o Liliana Tomescu care rupea inimile, de Au fost odată cele două orfeline, primul muzical pe o scenă româ­neas­că, ţinut în mână cu siguranţă şi debordantă energie de o regizoare de nici 30 de ani, de acel Omul, acest animal ciudat după Cehov, o pagină lirică învă­luită în voaluri şi dantele, din care ne urmărec şi acum zâmbetele melancolice ale Gildei Mainescu... Sanda Manu a stiut să cultive actori de comedie, să le as­culte vocea interioară, să-l diferenţieze pe Sandu Sticlaru (pe care-l plăcea foar­te mult) de Ştefan Tapalagă, cu re­gis­tre­le lor diferite de umor. Din timpul pro­fe­so­ratului strălucit şi benefic au rezultat alte perle, precum Hatmanul Baltag, în care regizoarea-profesoară ne-a surprins cu modernitatea concepţiei ei. De altfel, de câte ori am avut ocazia să comentăm împreună teatrul tinerilor de azi, Sanda Manu a arătat deschidere pentru orice nouă încercare de inovare, fără a-şi pier­de însă exigenţa. Spectacolele de după ‘89 au pus-o mai rar în stare de creaţie la capacitatea maximă. Nici nu e greu de înţeles, în peisajul confuz care-a ur­mat schimbărilor politice. Ce a făcut însă Sanda Manu pentru sanitatea şi pros­peritatea teatrului românesc e pus de-o parte, iar acest premiu de la FestCo a făcut, iată, ca înainte de orice bucurie să vorbim din nou despre Sanda. De la Nottara, perioadă considerată de ea o vară continuă, regizoarea evocă şi at­mo­sfera de bucurie, munca în echipă, emu­laţia sinceră dintre artişti, ca pe lucruri de nepreţuit, transmiţând astfel un me­saj de mare afecţiune pentru oamenii sce­nei generaţiilor care i-au urmat.

Lângă Sanda Manu ar fi trebuit să fie în seara galei bucureştene şi Valeriu Moi­sescu. N-a fost de faţă, dar excelenţa carierei sale artistice şi profesorale a fost premiată. Se impune la o simplă ros­tire a numelui. Un fost coleg al meu de la Radio, Costin Manoliu, l-a provocat la mărturisiri vreme de vreo 9 ore de emi­siuni (un serial). O istorie a teatrului trăită, înfăptuită şi comentată propria manu în cărţile pe care le-a scris. Ce se vede de la distanţa timpului e doar un vârf de aisberg care ascunde un munte de talente, fie că se referă la regie, sce­no­grafie, la comedie, la profesorat, la scris. Cu inteligenţa lui subtilă şi mereu adecvată, Valeriu Moiescu nu putea să se exprime mai bine decât în comedie. Costa Gavras, distribuindu-l pe Horaţiu Mălăele într-un rol de dramă, spunea că „cei mai buni actori de dramă sunt cei de comedie“. Cam aşa şi cu regizorii, mai ales că masca dublă a teatrului le cu­prinde cel mai adesea pe amândouă. La români, acest dublu face a primit şi o de­numire, celebrul râsu’-plânsu’, care e azi nu doar la modă, ci şi la suflet. În această zonă se poate spune că Valeriu Moisescu a strălucit cu har şi chemare fie când a montat Caragiale, Molière sau Eugène Ionesco. Vestitul spectacol de la Teatrul Mic care alătura Cinci schiţe de Caragiale Cântăreaţei chele a făcut şcoală şi a deschis un drum comparatiştilor, care au cercetat mai departe filiaţiile din­tre cei doi autori pe linia absurdului. Mărturisesc că ulterior mi-a căzut greu un spectacol precum Victimele datoriei, în regia lui Crin Teodorescu, oricât de im­pe­cabil, a cărui abordare seacă şi gravă mi se părea acum disonantă spiritului io­nes­cian. Îmi deschisese ochii Valeriu Moi­sescu. În secret, el a fost un îndră­gos­tit de Caragiale, dar un Caragiale înţeles profund, în resorturile intime ale mecanismelor comice, şi nu doar la ni­ve­lul comicului de situaţie şi al auto­ma­tis­me­lor verbale. În acest spirit a fost creat la Galaţi un spectacol memorabil cu D-ale carnavalului, pe vremea când Moi­ses­cu a fost acolo şi a făcut tradiţie. Nu s-a năs­cut acolo Festivalul de Comedie? Fără a consulta documentele, mai citez cu ochii închişi Mizantropul de la Bu­landra. În haine de epocă, dar cu mintea de azi, actorii scoteau la iveală, din aven­tu­rile amoroase apetisante ale comediei, unda de melancolie şi tristeţea celui ocolit pentru intransigenţa lui morală. Şi asta într-o vreme când clamarea prin­ci­piilor morale era doar demagogică. Ele­gan­ţa şi subtilitatea jocului Irinei Pe­tres­cu, lângă un Ogăşanu natural şi con­vin­gă­tor, ne-a lăsat în efigie amintirea unei Célimène cum n-am mai văzut. Iar dis­tri­buţia o făcuse, cine altul, decât Moi­sescu. Anii de la şcoală unde a format câteva generaţii de regizori au fost o binefacere pentru teatrul românesc. Fiind­că Domnul Moisescu e un dascăl priceput şi cu har, deţinând şi darul de a vinde unele dintre secretele meseriei (cele care se pot vinde, evident).

Poate că cei de azi, auzind-ne pe noi, cei care atunci intram în teatru, vorbind astfel despre Sanda Manu sau Valeriu Moisescu ne vor considera doar nos­tal­gici. Mai ales că acele spectacole n-au fost înregistrate şi deci transmise în nici un fel. Sau poate nu, de vreme ce din experienţa unor artişti ca ei, direct sau in­direct, teatrul merge mai departe. Şi este chiar pe mâini bune.

Festivalul Comediei Româneşti or­ga­nizat cu pricepere de George Mihăiţă, directorul teatrului, a premiat excelenţa chiar şi în palmaresul propriu zis. Nu sub acest nume, dar cum putea face altfel juriul, dând cu ochii pe afiş de un Rebegiuc, de Mariana Mihuţ, de Virgil Ogăşanu, de Mălăele şi chiar de Tania Popa, care cu recitalul ei Fata din curcu­beu, scris special de Lia Bugnar, a cu­ce­rit prim planul scenei de vreo câteva sta­giuni.

Conu Leonida faţă cu reacţiunea, în regia lui Silviu Purcărete, este ultimul spec­ta­col în ordine cronologică, pe care cei doi mari actori, distinşi ca atare în pal­ma­res, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, îl joacă împreună. Primul a fost, cred, O scrisoare pierdută. Aici însă sunt singuri, în menajul lor reeditat pe scenă, cu re­pli­cile şi mentalitatea personajelor intrate în mitologie. Cuplul e însă osmotic, func­ţio­nează aproape telepatic. Şi aici se vede cum nu se poate mai bine. De unde altfel naturaleţea şi superba degajare a jocului, chiar şi atunci când regizorul năstruşnic îi ridică în paturi la verticală. Un efort pentru actorii septuagenari, pe care nu-l simţim însă fiindcă a devenit organic. În Efimiţa, Mariana Mihuţ e mu­calită, perplexată continuu, dar şi cu un aer de iniţiat care susţine ideea ames­tecului dintre politică şi murături, pe care Caragiale l-a ridiculizat la poporul său de comentatori. Ca să nu mai vorbim de Garibaldi, pe care Rebengiuc îl evocă cu aceeaşi greutate tâmpă şi când e în rolul lui Leonida, şi când cei doi schimbă rolurile reluând piesa de la început. Asta fiindcă, la urma urmelor, cum o dai, tot acolo ieşi cu „fandaxia“ po­liticii. Pentru actori, rocada a fost cred şi o frumoasă provocare care justifică efortul, mai ales că îşi fac intrarea într-o ipostază mondenă imaginată de re­gizor pentru a pune o lumină orbitoare, de pa­iete, pe gustul pentru politica de cafenea şi de televizor al românului. De altfel, modul în care cei doi actori, premiaţi, a câta oară!, pentru supleţea interpretării lor, susţin viziunea lui Purcărete înscrie încă o pagină de artă teatrală de ex­ce­lenţă pe răbojul anilor. De aceea i-a şi ales rgizorul. Se meritau unii pe alţii.

Excelenţa interpretării lui Virgil Ogă­şanu în rolul lui Zaharia Trahanache (premiat pentru rol) ţine de un lucru pe care doar actorii mari ştiu să îl facă. Să fii în concepţia regizorului, dar să rămâi tu însuţi. Cu atât mai greu de realizat, când viziunea lui Horaţiu Mălăele asu­pra Scrisorii pierdute în spectacolul Scri­soa­rea e una atât de aparte. Pe linia unui caricaturism gros, grotesc, cenuşiu, care e stilul spectacolului, pe care cei mai mulţi din distribuţie se forţează să-l joace, Ogăşanu arborează un aer firesc, făcând zahariseala lui Trahanache şi mai vie şi mai ales grăitoare, căci bă­trânul nu e chiar atât de prost pe cât pare. Ce dacă e mai gras acum, cu burta adăugată, prefectul ramolit are un motiv în plus să-şi lenevească mişcările şi să ascundă în gesturile molatece psihologia celui care vede, dar tace. Hazul e auten­tic, vine din interior şi actorul câştigă par­tida.

Horaţiu Mălăele a fost prezent la FestCo prin recitalul în afara con­cursu­lui Sunt un orb. Prezenţa vedetei a fost în sine o excelenţă, iar acest spectacol de suflet în care actorul stă de vorbă nonşa­lant cu spectatorii despre... câte-n lună şi în stele ne-a creat tuturor celor de faţă o dată în plus o stare de bine şi de confort spiritual de care avem atâta ne­voie. Cum încă nu s-a inventat un pre­miu care să exprime exact cine e cu ade­vărat Mălăele în teatrul românesc, să-l trecem tot la excelenţă. Unii zic că ar fi unic. Şi eu cred la fel.

Deşi n-a prea fost cinstit să-i pui să con­cureze pe toţi ceilalţi respectabili actori din spectacolele selectate, unele de mică şi insignifiantă anvergură, cu mon­ştrii sacri la care ne-am referit mai sus, să privim partea plină a paharului şi să ne gândim că e şi asta o pregătire pen­tru viaţă, fiindcă, nu-i aşa?, pe dru­mul anevoios al succesului te măsori mai curând cu elefanţii, şi nu doar cu şo­­riceii.