Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Gustul vieţii

Privind înapoi prin fereastra bucătăriei, o carte fermecătoare, în care dominanta este o indicibilă plăcere a vieţii, chiar dacă dulce-amarul sau durerea însăşi, ma­rile vămi ale existenţei vor fi ine­vi­ta­bil întâlnite în cale. Peste toate însă în­­vin­ge sentimentul tihnit şi bun al vie­ţui­rii, definit prin intraductibilul cuvânt german Gemütlichkeit. În marca mai mul­tor volume ale scriitoarei, între co­per­ţile cărţii se asociază, firesc, variate genuri. Evocările, diverse şi pline de cu­loa­re (poveşti de familie, întâmplări, por­tre­te, peisaje), multe dintre ele nişte mici bijuterii, se îmbină cu ritualul me­se­lor cotidiene ori cu marile ritualuri de peste an. Tihna familiei şi a prietenilor în jurul mesei ritmează existenţa. Este vorba, în toate momentele vieţii, fie bune, fie grele, de preţioasa bucurie – sau consolare – a convivialităţii. Punct la care autoarea pune în pagină şi re­ţe­te­le felurilor care s-au preparat cu acele ocazii.

Să notăm că volumul scriitoarei ger­ma­ne Dagmar Dusil – născută la Sibiu şi stabilită în Germania de la mijlocul ani­lor 1980 –, a fost publicat cu câţiva ani în urmă în Germania şi s-a bucurat, pe bună dreptate, de un deosebit succes. Car­tea, spune autoarea, este „călătoria re­memorării, a reîntoarcerii în oraşul co­pi­lăriei, oraşul «de peste pădure». Aceas­­tă călătorie reînvie sentimentul de si­gu­ran­ţă care pe atunci purta semnul veş­ni­ci­ei. Dar viaţa avea să-i dea o lecţie autoarei. La un moment dat, această veş­ni­cie s-a fărâmiţat, devenind trecut. De aceea cartea de faţă este în acelaşi timp o poveste despre vremelnicie, despre dra­gos­te şi moarte, despre inocenţă şi matu­ri­zare“.

Dagmar Dusil ne redă o importantă tranşă a vieţii în ţara noastră, văzută (de) la Sibiu, începând cu anii 1950, vre­mea copilăriei autoarei, până în 1985. Şi puţin după. Există pagini şi despre Clu­jul studenţiei, la sfârşitul anilor 1960.

Cartea a fost scrisă ca dar de nuntă pentru fiica scriitoarei. Reţetele familiei (transmiţând gustul vieţii de-mai-nainte, precum madeleina proustiană) se ţes în naraţiunea despre viaţa însăşi, cum a fost trăită. Protagonista e „fetiţa care-şi tur­teşte nasul privind prin fereastra bu­că­tăriei în care se nasc mâncăruri şi pră­jituri pregătite parcă de o mână ascunsă şi vrăjită“ – la o vreme când, imemoriale, ri­tualurile se păstrau încă, în ciuda vi­ci­si­tudinilor secolului XX – în armonie cu sim­ţul ritualului şi eternităţii pe care îl au copiii. Componenta de vrajă a mân­că­ru­rilor, alchimia bucătăriei, fascinaţia gusturilor – în general sinestezia per­cep­ţii­­­lor pline de acuitate – rămân constan­te ale volumului.

În viaţa oamenilor – şi în bucătărie – se simţea încă, pregnant, mişcarea ano­tim­purilor: „Când îmi aduc aminte de oraşul meu natal“, începe autoarea, ca un ecou din Creangă, „îmi vin în minte imagini din veri pline de visare în care aerul era inert, toate lucrurile erau aco­pe­rite de nemişcare, o adiere a veşniciei învăluia clipa. Vara începea fix la 15 iunie odată cu vacanţa mare, adică va­can­ţa de vară care ţinea până pe 15 sep­tem­brie“. Sau aspectul unei pieţe si­bie­ne, toamna – scenă predilectă în evocările autoarei, care nu o dată priveşte re­tros­pec­tiv acest corn al abundenţei printr-o lentilă pantagrueliană: „În Ardeal, la vre­mea aceasta mirosea a frunze arse, în piaţă se-nălţau munţi de varză, oameni cu genţi mari şi cărucioare umblau de zor să cumpere cartofi pentru iarnă şi mere ionatane, minunat de roşii şi de par­fumate. Dovlecii gri-verzui zăceau som­noroşi pe tarabe, sub povara primei bru­me, în timp ce felii de dovleac lu­mi­nau în griul cotidian“. Iată şi o scenă de interior sibian, această mică scenă de gen, cu haloul ei de emoţie traversând timpul: „În faţa uşii ne aştepta o toamnă lungă şi ceţoasă. Mama îşi scosese deja cele necesare pentru tricotat, din camera ală­turată răsuna o simfonie de Mozart cu care tata se delecta într-o asemenea seară, bunică-mea citea vreun roman... bu­nicul îmi citea cu voce monotonă un basm. În seara aceasta îmi doream să nu se facă niciodată dimineaţă“. Copilul îşi avea cotloanele şi tabieturile sale în gos­podărie. Participarea. Apartenenţa la ori­zontul senzorial al lumii. „În copilăria mea, acasă la noi se creşteau găini. Încă de dimineaţă mergeam la poiată să caut ouă. Dacă nu găseam, mă-ntorceam deza­mă­gită... Când sosea în sfârşit momen­tul, ţineam oul cald încă, strâns cu grijă în palmă, simţeam cum mă trece un fior infinit de fericire. Traversam apoi încet curtea, pentru că fiecare pas ce mă apro­pia de bucătărie însemna câteva clipe de fericire mai puţin. Încet, încet căldura oului scădea şi trecea în palma mea. Puneam oul în palma mamei sau bu­ni­cii, care la rândul lor îl depozitau în cămară într-o oală de lut.“

Cartea ne arată, implicit, cum rân­du­ia­la dintotdeauna se modifică: la un mo­ment dat, „Au fost răsturnate tradiţiile, nimic nu mai era ca pe vremuri. Dintr-o lipsă acută de timp, făceam curat în casă abia în sâmbăta Paştelui («Bunică-ta s-ar răsuci în mormânt» era co­men­ta­riul mamei.) ... Aveam asupra a toate cele o viziune mult mai lejeră, Zeitgeist-ul ne influenţase din plin, eram adevăraţi copii ai anilor 1968“. Dar mai mult de­cât un spirit general al vremii – care a atins, paradoxal, şi teritoriul nostru, dincoace de o cortină de fier – ceea ce a schimbat accelerat stilul de viaţă a fost criza materială tot mai accentuată prin care am trecut. Cartea lui Dagmar Dusil este traversată, printre altele, şi de un fir ce măsoară, precum în teoria ca­ta­stro­fe­lor, transformarea şi rezistenţa la trans­formare, pierderea în raport cu ceea ce poate supravieţui. Chiar şi la ni­velul bucătăriei, al reţetelor, lucrurile stau „normal“ până la un punct, oamenii găsesc în principiu ce le trebuie, iar la ei în grădină cresc flori (frumoasele grădini sibiene!). Dar în condiţiile tot mai aspre, grădina devine sursă de zarzavaturi, oa­me­nii apelează, în plină pace, la expe­dien­tele din vreme de război (!), se cere multă inventivitate, preocuparea mesei de­vine pentru mulţi obsesie, se fac schim­buri de idei despre cum şi ce se mai poate prepara din puţinătatea ofer­tei. Locul predilect pentru aceste dis­cu­ţii, cum altfel, cozile nesfârşite, adevă­ra­ta agora a acelor timpuri. Iată o mostră a „vânătorii de mâncare“: „Din când în când se găsea ficat de pasăre, după care toată lumea era ahtiată. Vedeai lumea gră­bindu-se prin oraş... Dacă aflai ceva, fugeai de cele mai multe ori şi tu tot în­­tr-acolo. În curând aveai să vezi o coadă mare la care te aşezai şi tu. Cu ceva no­roc, aveai un vecin de coadă simpatic şi aflai câte-o reţetă ingenioasă... Cum era toamnă discuţia a alunecat spre reţete de conservat legume. O femeie se lăuda cu 56 de borcane de castraveţi muraţi, cu mărar şi 30 de zacuscă. La cuvântul zacuscă, a intervenit altă femeie. «Cu­noaş­teţi oare reţeta de zacuscă cu gogo­ne­le»? Într-adevăr, nimeni nu ştia reţeta... Cei de la coadă au început să caute prin genţi după hârtie şi creion. «Deci, aten­ţie!», a răsunat vocea femeii, care s-a pre­zen­tat drept doamna Ionuţ, ca să ştim cu toţii...“.

Evocările scriitoarei germane dove­desc, la un capăt al scalei lor de diver­si­ta­te, talentul stilului buf, care, într-un episod precum Fiasco de maioneză, este demn de pana unui Jerome K. Jerome: „... astăzi – de parcă ar fi fost ieri – o mai văd în faţa mea pe bunica şezând în bu­cătărie. Se putea simţi, auzi, ba chiar vedea o incredibilă tensiune care atârna în aer precum sabia lui Damocles. Bu­ni­că-mea şedea pe scaun cu un castron în poală, cu o lingură de lemn într-o mână şi cu o jumătate de coajă de ou pre­văzută cu o gaură minusculă din care picura ulei, în cealaltă mână. Apoi, cu ochelarii cu ramă aurită pe nas şi o expresie de chin plin de presimţiri pe faţă, începea să amestece. Eu urmăream acest proces fără de sfârşit. «Pic» se auzea şi, după o veşnicie, din nou «pic», uleiul picura din jumătatea de coajă de ou. Din când în când, din pieptul bunicii mele scăpa câte-un suspin adânc. «Mädi (aşa îi spunea ea mamei mele: de la ger­manul Mädchen, fată), cred că iar nu-mi iese». Mädi, deci mama, se uita hăituită la ceas...“.

Într-o cheie diametral opusă, avem ca­pi­tolul Securitatea ia cuvântul, care ne face să înţelegem că această presiune ubi­cuă a fost şi un important motiv în exo­dului masiv al saşilor. În ghemul mo­ti­velor intră situaţia notorie a „vânzării“ germanilor şi evreilor – ca şi instinctiva ac­ţiune a acelui regim împotriva di­ver­si­tă­ţii în general şi a oricărei deschideri către străinătate. Apar în carte, desigur, pe lângă o serie de români, două fetiţe „străine de neam“, o mică turcoaică (ta­tăl ei făcea delicioasa îngheţată din oraş) şi o mică evreică (în capitolul Copiii Domnului din oraşul de jos), care îi spun fetiţei de sas că se pregătesc, fiecare în propria familie, să emigreze în ţara ori­gi­nii lor – de odinioară.

Momentul propriu-zis al emigrării este pus în pagină cu o exemplară economie de mijloace. „Într-o noapte ne aflam la gară, fiecare dintre noi cu câte o valiză, în­­conjuraţi de câţiva prieteni şi totuşi singuri, doar cu bucăţele de amintiri în bagaje şi în suflet cu o teamă tăcută...
S-a apropiat o locomotivă ameninţătoare, totul s-a petrecut foarte repede, toţi trei ne-am regăsit într-un compartiment gol, cu obrajii scăldaţi de lacrimi; la un mo­ment dat am ajuns la graniţă, apoi am trecut şi de asta şi dintr-o dată eram în libertate, libertatea aceea la care de atâtea ori visasem. Un nou prezent ne-a luat în stăpânire.“ Secţiunea Pe drum este un exemplu în care dramatismul se în­tâlneşte, caracteristic, cu dulcea con­so­la­re a unui fel de mâncare iubit. Autoa­rea şi familia, în vagonul emigrării lor: „Era în pragul Crăciunului. Toţi trei tă­ceam... În această linişte, fiica mea în­­trea­­bă: «Vreţi Gogoaşa prinţesei (Prinzes­sinkrapfen)?» (Era prăjitura ei pre­ferată, iar de la bunica primise o cutie întreagă pentru drum.)“. Gest sim­plu şi complicat, punte a memoriei, „cu trup şi cu suflet“.

Privind înapoi prin fereastra bucătăriei, de Dagmar Dusil, o carte solară, pe care este bine să o ţinem la îndemână pentru a putea – la momentul oportun şi în spi­ri­tul memoriei pământului, al convivia­li­tă­ţii, al propriilor amintiri – să probăm o reţetă sau alta din tradiţia austro-un­ga­ră şi transilvan românească, ba, după unii bunici ai autoarei, şi cehă sau ita­lia­nă (prima reţetă din text e chiar... mă­mă­liga, cu variaţiunea polenta!).

Michael Astner a realizat, în excelenta sa traducere, un adevărat tur de forţă, având în vedere diversitatea scriiturii şi abundenţa termenilor „tehnici“ culinari. Semnată de Flori Bălănescu, istoric, post­faţa volumului dă o binevenită per­spec­tivă asupra comunităţii saşilor din ţara noastră. Apariţia volumului în Ro­mâ­nia, în limba română, este o excelentă ini­ţiativă a Editurii Curtea Veche.

Dagmar Dusil, Privind înapoi prin fereastra bucătăriei. Traducere din limba germană, Michael Astner, Editura Curtea Veche, 2013