Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Opt ani de proză

Debutul editorial al Gabrielei Gheor­ghi­şor a însemnat şi o primă confirmare a vocaţiei autoarei. Monografia despre scrisul lui Mircea Horea Simionescu s-a bucurat de aprecierile criticii şi a fost răs­plătită de breasla scriitorilor cu pre­mii. Carte care punea în circulaţie con­ţi­nu­tul unei teze doctorale, analiza scri­sului prozatorului târgoviştean umplea un gol în bibliografia critică a prozei noastre contemporane, invitând la re­vi­zi­ta­rea creaţiei aceluia. Dar numele Ga­brielei Gheorghişor era cunoscut de mai mulţi ani din reviste precum cele cra­io­ve­ne, Mozaicul şi Ramuri, ca şi din altele, tipărite în alte locuri (în principal în Capitală), datorită cronicilor sale de în­­tâm­pinare.

Noul volum al acestei „voci puternice a ge­neraţiei tinere de critici de la noi“ (Sil­viu Gongonea), intitulat Monograme. Con­fi­gurări ale prozei româneşti contemporane (Craiova, Ed. Aius, 2012, 256 p.), orga­ni­zează pe mai multe direcţii comentariile la apariţii în proză curente pe care scrii­toarea le-a publicat vreme de mai mulţi ani, din 2005 încoace. Se înţelege astfel ce anume înţelege să aleagă Gabriela Gheorghişor din proza română con­tem­po­rană. Este vorba despre ultimul val, cel mai proaspăt, al producţiei prozas­ti­ce, nu în sensul – de-acum bătătorit – al apartenenţei condeierilor analizaţi la o anume generaţie, ci prin selectarea căr­ţi­lor din producţia editorială a anilor de­cu­paţi de ea. Cum este vorba despre cele mai recent completate rafturi de carte, nevoia de a tria şi de a opera distincţii de­vine o ţintă preferenţială pe agenda cri­ticului.

Se nasc astfel, în virtutea grupării ti­t­lu­rilor după „un mixaj de criterii“, cum spu­ne foiletonista, precizând că a avut în vedere tematismul, naratologia, pac­tul auctorial şi asaltul testimonialului, mai multe albii. Ele configurează cele opt secţiuni ale ansamblului: Reprezentări ale comunismului et aprés, Documental şi fic­ţional, Culoare de resemantizare a Bil­dung-ului, Memoria, între Biedermeier şi atrocitate, Mimesis-ul (destul de) contestat, Psi­hologismul, în straie vechi-nouă, Tentaţia ex­perimentului şi Pastile critice. Enu­me­ra­rea nu ţine de simpla paradă, având ro­lul de a evidenţia ce anume a descoperit Gabriela Gheorghişor într-o producţie abundentă, pe care a triat-o însă din mers. Nici elementele docte din titlurile fie­cărui calup – franţuzismele şi ger­ma­nis­mele, „documentalul“, „resemantiza­rea“ – nu trebuie să înşele, textele se ci­tesc fără dificultate, cu plăcere.

Cum era de aşteptat, poetica aris­to­te­li­că o îmbie pe autoare să ia seama la „rea­lişti“ şi la „ficţionari“, la cei pe care îi inspiră experienţa nemijlocită a îm­­pre­ju­rărilor vieţii şi, respectiv, la cei pentru care imaginarul compensatoriu devine pre­dilect. Se constată astfel că, în timp ce primii fac obiectul majorităţii compar­ti­mentelor enumerate, ceilalţi se dove­desc minoritari, în pofida realităţii că, în Ro­mânia ultimilor douăzeci de ani, prozatorul proclamat ca nume de ex­ce­len­ţă, Mircea Cărtărescu, ilustrează mai degrabă tradiţia secundă, nu pe cea a rea­liştilor, fiind urmat de un cortegiu des­tul de consistent de imaginativi gata să îşi conducă publicul în afara con­ven­ţii­lor realităţii verificabile în parametrii percepţiei tradiţionale. Să fie oare acesta rezultatul aleatoriu al ritmului în care a in­trat criticul în posesia cărţilor res­pec­ti­ve? Greu de crezut. Aş bănui mai curând o afinitate cu tradiţia romanului româ­nesc în care numele de marcă ale ge­nu­lui se arată a fi măiastre în a crea re­plici la lumea noastră de referinţă, dacă nu cumva este în joc sentimentul că, până la urmă, adevărata albie a prozei este conturată de poetica mimesisului.

Schimbând unghiul, adaug – în ter­meni manolescieni – că Gabriela Gheor­ghi­şor nu vrea să privilegieze romanul doric faţă de cel ionic ori, mai ales, de cel corintic. În cartea ei, ultimele două sunt prezente şi bine reflectate. Cu toate aces­tea, o anume surpriză evidenţiată de Monograme ar putea fi aceea că aven­tu­ra modernităţii literare continuă, şi prin noii condeieri, în mod preferenţial, în raport cu metamorfozele postmo­der­nis­mului literar. Şantierul lui Cornel Un­gu­reanu, lizibil într-o proximitate de ro­manele lui Livius Ciocârlie – poate nu fără legătură cu îndelunga lor vecinătate universitară timişoreană –, este trimis mai curând către experienţele romaneşti interbelice ale lui Mircea Eliade. Astfel, autoarea preferă lectura cărţii în cheie ionică, nu dorică. La fel, sensibilitatea ei cri­tică reţine din Twister-ul lui Ovidiu Pop secvenţa realist-memorialistă, bil­dungs­­roman-ul, chiar dacă acesta era am­balat într-o formulă narativă poin­ti­lis­tă de tip postmodern. Postmoder­nis­mul literar românesc, pronosticat, con­statat şi analizat cu acribie, în cărţile lui Ion Bogdan Lefter se oglindeşte în ochii criticei universitare de la Craiova ca o tendinţă mai puţin pronunţată şi prezentă pe scena apariţiilor din 2005 până astăzi decât filonul oarecum tra­di­ţio­nalist al prozei româneşti. Aceasta fără vreo intenţie demonstrativ polemi­­că, ci doar urmărind firul roşu al nu­me­lor şi al volumelor selectate.

De reţinut şi faptul că în discursul cri­tic al autoarei expresiile extazului lip­sesc (în chip salutar). Interesul ei este medierea înţelegerii operei literare şi a cât mai inteligentei decriptări, nu alcă­tui­rea de clasamente valorice. S-ar spu­ne că poetica sa vizează, în acest punct, evocarea cât mai nuanţată a unui relief literar de actualitate, peste capetele aglomerate ale nu puţinilor autori (lista e lungă şi cuprinde nume ca: Radu Al­du­lescu; Gabriela Adameşteanu; Radu Ma­reş; Bujor Nedelcovici; Dan Stanca; Doina Ruşti; Monica Lovinescu; Mircea Săn­dulescu; Gabriel Chifu; Mariana Co­druţ; Marin Beşteliu; Dragoş Ghiţulete; Ioana Bradea; Eugen Uricaru; Lucian Dan Teodorovici; Andrei Bodiu; Iolanda Ma­lamen; Alexandru Vlad; Cătălin Do­rian Florescu; Victoria Comnea; Con­stan­ţa Vintilă-Ghiţulescu; Tatiana Dragomir; Dan Perşa; Varujan Vosganian; Ioana Pâr­vulescu; Diana Adamek; Octavian So­viany; Florina Ilis; Constantin Stan; Ovidiu Pecican; Ştefania Mihalache; Szi­lágyi Katalin; Ioan Lăcustă; Adrian Sân­geor­zan; Corina Sabău; Marta Petreu; Carmen Firan; Bogdan Coşa; Radu Ţu­culescu; un cristian; Mihail Vaku­lov­ski; Livius Ciocârlie; Ion Vianu; Gabriela Melinescu; Gheorghe Florescu; Ion Cu­cu; Nicolae Manolescu; Nicolae Prelip­cea­nu; Radu Paraschivescu; Antoaneta Ra­lian; Ozana Cucu-Oancea; Ilie Constan­tin; Mircea Cărtărescu; Constantin Ciu­că; Şerban Tomşa; Nichita Danilov; Dan Petru Cristea; Magda Cârneci; Dan Coman; Cristian Meleşteu; Stelian Ţur­lea; Veronica D. Niculescu; Bedros Hora­san­gian; Dan Lungu; Anamaria Beligan; Dora Pavel; O. Nimigean; Camil Moisa; Maria Tacu; Paul Cernat; Andrei Un­gu­reanu; Augustin Cupşa; Ruxandra Cese­reanu; Ioan Buduca; Matei Vişniec; Ovidiu Pop; Ioan Mihai Cochinescu; Maria Manolescu; Cornel Ungureanu; Flo­rin Toma; George Banu; Constantin Ţoiu; Dan Perjovschi; Caius Dobrescu; Felix Nicolau; Alex. Ştefănescu; Gellu Dorian; Constantin M. Popa; Valeria Si­taru). Foiletoanele pe care le semnează se încheie, urmând un anume tipic, cu fra­zele evaluative, modelate de un tem­pe­rament surprinzător de... transilvan pentru o autoare aparţinând zonei tem­pe­ramentale a ţării. Ele sunt mereu cor­diale şi prevenitoare, chiar şi atunci când, de fapt, ceea ce se spune rămâne pre­ponderent defavorabil textului co­men­tat.

Nu este de trecut cu vederea nici pa­no­ra­marea vastă a literelor româneşti din anii 2005 – 2012. Lista numelor celor ana­lizaţi prin opere punctuale, în ge­ne­ral prin unul sau două titluri, dă o ima­gine nu doar a ebuliţiei înregistrate de proza noastră pe acest interval temporal, ci şi asupra efortului de lectură şi de de­ci­zie critică al Gabrielei Gheorghişor. Ste­lian Ţurlea are dreptate să observe că: „Dacă cineva doreşte să afle infor­ma­ţii esenţiale despre cam tot ce s-a pu­bli­cat în ultimii ani, să-şi facă măcar o idee despre cărţile mari sau mici, sem­na­te de autori ai tuturor generaţiilor, peste 80, va trebui neapărat să citească aceas­­tă excelentă carte... Aproape toţi autorii care au publicat în acest interval sunt pre­zenţi...“. De aici decurge nu doar an­ver­gura cantitativă a proiectului, ci şi po­sibilitatea ca, prin alăturarea cu pro­gram a cronicilor, să se evidenţieze şi o dimensiune istorico-literară. Cum a re­mar­cat deja Silviu Gongonea, în cazul Gabrielei Gheorghişor: „Foiletonistul îl com­pletează cu graţie pe istoricul literar, pri­virea în profunzime fiind confirmată de apelul constant la clasici şi prin ja­lo­na­rea conceptuală de profunzime. Selec­ţia rafinată, nevoia validării criteriilor şi elasticitatea privirii critice, în ciuda neajunsului de a se fi aflat în faţa unui mozaic tematic, fac din volumul de faţă o vastă cronică a prozei contemporane şi un studiu solid“. Pentru ca această apre­cie­re să aibă acoperire sută la sută, nu ar fi fost rău, totuşi, ca secţiunile volu­mu­lui să fi fost precedate de o intro­du­ce­re sau urmate de nişte concluzii co­pioa­se, fixând mai puţin aluziv şi mai răs­picat rezultatele eşantionărilor şi ale clasificărilor, ca şi pe cele ale verdictelor. Prezentărilor punctuale le putea preceda ori succeda, oricât de succint, pano­ra­ma­rea, sinteza.

Este limpede că Gabriela Gheorghişor nu împarte cărţile analizate în mari şi mici, importante şi neimportante. Opera­ţiu­nea care a precedat scrierea fiecărui foi­leton a fost, cu siguranţă, una de înlă­tu­rare a volumelor care nu întruneau exi­genţele necesare ridicării la demni­ta­tea comentării, drept care, în Monograme au pătruns numai titluri care îşi merită apartenenţa la sfera literară. Cu toate acestea, poate că viitorul o va determina, în cele din urmă, pe autoare ca, lăsând deo­parte protocolul amabil şi educat, să formuleze estimări mai răspicate, pu­nând unele puncte de „i“ şi aşezând într-o ordine valorică, fie ea şi relativă, fiecare text. Acesta părea să fie şi unul dintre punctele nevralgice ale monografiei M.H. Simionescu, unde romanele cele mai cu­noscute şi mai apreciate nu se detaşau cu suficientă pregnanţă, parcă, din an­sam­blul unei producţii prolifice, dar şi inegale.

Ceea ce contează însă ca o calitate de pri­ma mână a discursului critic al au­toa­rei, pe lângă limpezimea lui neconta­mi­na­tă de obişnuitele conceptualizări se­mio­­tice, este adâncirea firească printre referinţele istorico-literare, convocate cu promptitudine pentru evidenţierea unei similitudini, continuităţi ori tipologii co­mune. Crescând, bine condus de o solidă formaţie, pe verticala bunei cu­noaş­teri şi pe orizontala hărniciei şi vocaţiei, cri­ti­ca făcută prozei actuale de Gabriela Gheor­ghişor confirmă un talent şi o ca­rie­ră situate sub bune auspicii.

Gabriela Gheorghişor, Monograme. Configurări ale prozei româneşti contemporane, Craiova, Ed. Aius, 2012, 256 p.