Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Aventuri cu talisman

După ce Bram Stoker a adus servicii li­te­rare remarcabile în ambianţă univer­sală imaginii pline de mister a românilor, proiectându-ne, prin figura vampirului prin excelenţă, în imaginarul fantastic şi gotic al omenirii, era de aşteptat ca, de la o vreme, şi scriitorul român să renunţe la timidităţi, încercând pe cont propriu ex­ploa­tarea aceluiaşi filon. El trebuia doar să scape de cenzura naţionalism-co­mu­nis­mului anilor ‘80 – ceea ce s-a întâmplat cu douăzeci şi trei de ani în urmă – şi de propriile pudori, hrănite de patriotismul de manual (ilustrate de literatura so­lem­nă avându-l ca protagonist pe Vlad Ţepeş, de la Al. Mitru la Georgina Viorica Rogoz). În cele din urmă, instinctul şi talentul artistic au învins, dar ele au avut ceva de aşteptat pentru a reînnoda tradiţia ilustrată odinioară de tânărul Mir­cea Eliade, în Domnişoara Cristina (1936). Un succes la temă pare să fi fost ro­manul Zogru (2006) al Doinei Ruşti, dar curând au sosit şi alte tentative, dintre care cele două mai recente aparţin unor scriitori braşoveni: Nepotul lui Dracula (2012) al regretatului scriitor Al. Muşina şi, respectiv, Ochiul dragonului (Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2012, 580 p.) de Ru­xan­dra Ivăncescu.

Ceea ce oferă ultimul roman menţionat mai sus este o naraţiune robustă de aven­turi şi mistere, care combină pe segmente copioase naraţiunea interesând prezentul cu elemente de roman istoric. Tipologia este cea pe care a dat-o, în principiu, Dan Brown cu bestseller-urile lui Îngeri şi de­moni (2000) şi Codul lui Da Vinci (2003), ur­mat de un alai întreg de adaptatori ai reţetei. (Lasă că şi aceasta era, în fond, o de­rivare a formulei din Numele tranda­fi­ru­lui al lui Umberto Eco, principala noutate fiind deplasarea firului principal al an­chetei detectiviste în contemporaneitatea de proximitate.)

În romanul Ruxandrei Ivăncescu – al doilea, după Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi (2007), premiat la vre­mea respectivă, în 2008, pentru debut de una dintre filialele Uniunii Scriitorilor –, la fel ca în faimosul ciclu al lui Tolkien, unde totul se petrecea în jurul unui inel, ade­văratul erou sau, în orice caz, coa­gu­lan­tul narativ principal este un obiect pre­ţios, cu virtuţi magice. Intitulată „Ochiul Dragonului“, anumite pietre preţioase faimoase dobândesc identităţi onomastice nu de azi, de ieri (exemple: Koh-i-Noor, din lumea reală, sau... „Pantera Roz“ no­to­rie în a şaptea artă, deci fictivă, şi ea), şi nestemata la care mă refer posedă o iden­titate bine precizată legată de o religie subterană şi de magie. Ea are însă mai mult decât atât, căci un adevărat djin, descins parcă din 1001 de nopţi, veghează la destinul său, în chipul unei femei sua­ve, misterioase şi intransigente, pentru ca piatra să nu îşi întrerupă legătura de des­tin cu... unii dintre descendenţii nea­mu­lui Drăculeştilor.

Intriga aduce însă în scenă personaje tinere de azi şi de ieri. Tentativa de şter­pe­lire, în zilele noastre, a pietrei de la Castelul Ambras din Tirol, unde se afla bine dosită, duce la dezvăluirea continui­tă­ţii unei familii dinastice valahe pe di­men­siunea Europei Unite, aşa cum îi stă bine astăzi românului, părtaş la un pro­ces de agregare şi de integrare europeană. Interesant de observat este însă că „românii“ aflaţi în miezul aventurilor – căci despre un roman de autentice aven­turi este vorba – au identităţi ajustate la mer­sul istoriei. Unul este un june aus­triac, în timp ce vărul lui de departe vine tocmai din Veneţia şi e un descendent al familiei Minio, menţionată în vechile do­cu­mente. Suntem, astfel, aduşi la a con­sta­ta, odată cu statisticile cele mai re­cen­te, că vitregiile istoriei mai vechi şi mai re­cente confirmă existenţa unei româ­ni­tăţi transfrontaliere, a unei Românii di­fu­ze, dinafara teritoriului-matrice românesc...

La polul celălalt, în contrapunctele is­to­rice ale naraţiunii alerte de actualitate, Ruxandra Ivăncescu reînvie cu pricepere figuri mai puţin populare ale istoriei mun­te­neşti: pe nepoata lui Dracula, fiica lui Mihnea cel Rău, ca şi pe fratele acesteia, prizonierul sultanilor; pe exilatul din Alep, Alexandru, şi pe fratele lui Petru (cu­noscut ca domn al Moldovei sub po­re­cla de „Şchiopul“). La drept vorbind, este un veritabil tur de forţă – nu lipsit de efecte speciale – cu salvări improbabile din temniţele turceşti, cu otrăviri ratate între dunele Arabiei şi cu un domnitor român memorialist pentru un anume ur­maş nenăscut încă. Aş remarca însă, încă de pe acum, că nu oricine e în stare să in­vo­ce în discuţie, profitând de o tramă epi­că bine adusă din condei, nu doar un anume ev mediu (reprezentat de perso­na­je din mai multe generaţii), ci şi o în­­trea­­gă spiţă, anume cea a unuia dintre linia­men­tele genealogice ale Drăculeştilor. Şi din punctul de vedere al tratării istoriei dinastice a ramurii domnitoare din Vala­hia, Ruxandra Ivăncescu are un merit de pionieră. Ea se ocupă de ceea ce istoricul Ştefan Andreescu, decriptând sensurile unei referiri datorate unuia dintre dom­ni­torii din sec. al XVI-lea, numea „Mih­neştii“, branşă a Drăculeştilor aflată, în ultima parte a sec. al XVI-lea, în con­cu­ren­ţă pentru tron cu „Demetrianii“ (de­sem­­nările respective provin dintr-un memoriu, databil în 1580, pe care pre­ten­den­tul Petru Cercel l-a înaintat curţii regale engleze, pe când încă se afla la Paris, prin intermediul Domnului de Saint-Bonnet).

Intrând în iţele complicate ale istoriei dinastice a Valahiei, Ruxandra Ivăncescu operează selecţii şi tranşează obscurităţi cu îndemânarea autorului care, purtat de avântul muzei, nu mai ia seama la di­fi­cultăţi. Acolo unde istoria ezită, ficţiunea triumfă. Şi astfel, pornind de la principiul că „manuscrisele abandonate, căzute în mâna cine ştie cui, ar fi mai primejdioase decât dacă le-am descifra noi până la capăt...“ (p. 139) – şi care pare inspirat de Jorge da Burgos din Numele trandafirului, dar şi de cireşarii lui C. Chiriţă din Cas^­te­lul fetei în alb – ea face din Petru Şchiopul un cărturar de factură renascentistă, in­clu­siv prin iniţierea lui în misterele egip­te­ne ale zeiţei Isis.

Că autoarea este dibace nu încape îndo­ială, în pofida scurtăturilor pe care le ope­rea­­ză. Acest lucru se poate întrezări fru­gal şi din rezolvarea – elegantă – a temei vampirismului, prin intermediul unei redefiniri ingenioase: „Vampirizarea este o uniune, o nuntă asemenea celei alchi­mice. Corpul este vasul alchimic unde se produce trans-substanţierea, care asigură viaţa de după moarte“ (pp. 141-142). Trans­bordarea fenomenului vampiric din zona goticului hollywoodian în cea a eso­teriei devine evidentă în acest scurt pasaj, indicând cu precizie numai una dintre direcţiile de mers ale romanului Ochiul dragonului. După illuminati-i lui Dan Brown şi templierii atâtor alţi ro­man­cieri de aceeaşi factură, Mihneştii Ru­xan­drei Ivăncescu avansează pe linia unuia dintre gusturile Renaşterii italiene: acela pentru ştiinţele tradiţionale moştenite din antichitate şi puse sub patronajul simbolic al lui Hermes Trismegistul. În această zonă, documentaţia asiduă a au­toa­rei s-a dovedit fructuoasă, în opţiunea pentru cultul egiptean, deşi modern (şi disimulat), al zeiţei Isis. Celebră, la noi, pentru interesul pentru parteneriatul mitic Isis – Osiris, rămâne exegeza sado­ve­niană a lui Alexandru Paleologu. Nu suntem departe nici de la fel de faimoasa interogaţie pe seama crailor mateini, în­­cercată odinioară de către iniţiatul Va­si­le Lovinescu, în Al patrulea hagialâc (1981). Romanciera are însă darul de a aduce cheia interpretării esoterice în mediul literaturii de ficţiune, părăsind exegeza doctă şi transpunând totul într-o tramă de suspans.

Adevăratul tur de forţă al scriitoarei con­stă însă în întreţeserea de fire na­ra­tive cu mize diverse într-o singură, pasio­nan­tă, poveste. Descifrarea misterioaselor manuscrise ale lui Petru Şchiopul în contemporaneitatea imediată, evocarea istoriei dinastice a Mihneştilor din a doua parte a sec. al XVI-lea, „europenizarea“ is­to­riei româneşti prin interesul perso­na­je­lor occidental-central europene care asu­­mă, în ambianţa castelului Ambras, moş­te­nirea misterioasă a exilatului domn al Moldovei Petru, rescrierea istoriei din perspectiva alternativă a unui esoterism cu substanţă universalistă (fără formula kitsch a zamolxismului lui Pavel Coruţ, de exemplu, dar şi fără controlul science-fiction al trecutului din romanul emi­nes­cian al Florinei Ilis), iată numai câteva dintre ingredientele cu care porneşte au­toarea pe drumul alchimic al scrierii unei naraţiuni ample de ficţiune cu mari per­spective în ce priveşte priza la un public mai larg.

Talentul ei era dovedit încă din vremea lui Marañon, venind parcă într-un soi de re­plică la construirea carierei beletristice a lui Umberto Eco. Precum confratele ita­lian, şi universitara Ruxandra Ivăncescu a studiat asiduu, într-o serie de lucrări lexi­cografice şi teoretice, romanul româ­nesc, personajele lui. Abia la deplina ma­tu­ritate biografică şi-a inaugurat drumul de ficţionară, iar produsele în proză de până acum demonstrează că nu a greşit, că este pe calea ei.

Pe culoarul unde s-a înscris, nu măr­şă­lu­ieşte de una singură. Aş aminti, în cali­ta­te de companioni într-ale formulei, pe Ioan Petru Culianu cu romanul lui pos­tum Tozgrec (2011), pe Mihai I. Spăriosu, cu desluşirea unei presupuse apocrife pla­to­nice în A şaptea scrisoare. O enigmă filosofică la academia lui Platon (2010), ori pe Gelu Negrea cu Codul lui Alexandru (2007). Cu excepţia lui Horia Stancu, cei­lalţi doi autori amintiţi aici au urmat, nu întâmplător, cariere de erudiţi uni­ver­si­tari înainte de a-şi încerca talentul literar în construcţii romaneşti, semn că „mo­de­lul Eco“ nu doar că face prozeliţi printre universitarii români, ci îi şi conduce ţintit, pe unii dintre ei, în direcţia ex­plo­ră­rilor narative ale tematicii istorico-eso­terice.

Pe partea de reconstituire istorico-roma­nescă sunt de reţinut, ca figuri înrudite prin preocupări, Tudor Stancu, cu Fanar (1969), şi Vintilă Corbul şi Eugen Burada, cu Căderea Constantinopolului (2 vol.: 1976-1977). Dar, cum spuneam, acesta este nu­mai unul dintre filoanele exploatate de Ru­xandra Ivăncescu.

Plăcerea şi fervoarea scriiturii, ca şi posi­bila dorinţă de a urmări cu orice preţ firul epic au condus-o pe autoare la pri­vi­le­gierea dialogului. Nu şi la cea a vero­similului, peste tot unde, poate, s-ar fi simţit nevoia. Uneori, dorind să scape din­tr-o secvenţă de „teatru sărac“, ea a înghe­suit parcă toată recuzita pe care o avea prin cămări şi poduri, spre a asigura în abundenţă strălucirea scenografică şi de decor. Dar personajele internaţionale, geo­grafiile şi toposurile convocate – de la Alep la Veneţia şi de la castelul Ambras la aureolata Valahie din modernitatea noas­­tră timpurie, cu asezonări egiptene şi cu monumente funerare din Bolzano – au ambiţia de a purta prin „locuri ale me­mo­riei“ cel puţin la fel de apetisante precum cele din seria filmelor Bond.

Prin asemenea alegeri, prin comple­xi­ta­tea intrigii, prin alegreţea şi dezinvoltura scriiturii, ca şi prin mize intelectuale demne de tot interesul, Ochiul dragonului, al doilea roman publicat de Ruxandra Ivăn­cescu, merită o lectură fără preju­de­căţi, adiind a savori de încântătoare va­canţă.

Ruxandra Ivăncescu, Ochiul dragonului, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 580 p.