Pe aceeași temă
În Andrei Oişteanu cercetarea antropologic-culturală românească actuală are un devotat slujitor şi un strălucit ilustrator.
Reeditările pot fi, în materie de receptare, prilejul trecerii de la critica de întâmpinare – destinată primei apariţii – la analize ceva mai aprofundate. Făcute fără excese tehniciste şi în formulări prietenoase cu cititorul (exigenţe de care publicistica academică, din revistele de înalt profesionalism, se poate dispensa), aceste analize pot face mai multă dreptate unor cărţi care au avut răgazul „să se aşeze“ în fagurele unei culturi şi care, odată cu apariţia lor cea nouă, pot aduce completări, ajustări şi revizuiri faţă de versiunea iniţială. Retipărirea culegerii de studii Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească (Polirom, 2013), semnată de Andrei Oişteanu, în formulă revăzută, adăugită şi ilustrată, este binevenită şi împrospătătoare într-un orizont cultural care, prin mize şi resurse, depăşeşte spaţiul cercetării folclorice, atingând la intersecţie şi antropologia culturală şi istoria religiilor şi a culturii. Cele 5 studii – cenzurate – din anii ’80 au devenit 9 în ediţia refăcută din 2004, dar au dobândit noi accente hermeneutice şi completări acum, în 2013. Încadrarea cărţii în seria de autor sugerează că, de astă dată, cititorul se află în proximitatea structurării definitive a ansamblului, fără a exclude alte completări, ulterioare.
Trecerea succintă în revistă a temelor abordate poate contura o topografie ademenitoare pentru cei care văd în trecut şi alte posibilităţi decât cele din lectura canonică a manualelor. Descifrarea substratului religios arhaic divers care subîntinde colinda românească despre astrele furate, legendele noastre vechi privind Potopul, rolul paltinului în gândirea magico-religioasă aşa cum este atestată în aceste locuri, raporturile dintre balaur şi solomonar, Labirintul, urmele religioase şi magice din folclorul copiilor, utilizarea religioasă a narcoticelor în spaţiul de odinioară al actualei Românii, limba angelică şi imaginarul locuirii în tradiţia românească poartă, să o recunoaştem, în direcţii seducătoare, punând în joc o mare bogăţie de sugestii. Andrei Oişteanu valorifică astfel un filon cultural care, alături de celelalte „tradiţii“ – literatura veche, frecventată de elite, a doua tradiţie culturală (a târgurilor şi a mahalalelor de odinioară, despre care a scris Gheorghe Perian), cultura savantă modernă –, poate şi este chemat să contribuie la reconstituirea şi, deopotrivă, la descifrarea complexităţii neîndoielnice a vechii culturi române multistratificate şi intersectate. Seducţia conţinuturilor transmise până astăzi, graţie strădaniei focloriştilor modernităţii, din continentul scufundat al oralităţii premoderne, a prilejuit contribuţii de rezonanţă (B.P. Hasdeu, Moses Gaster, Mircea Eliade şi I.P. Culianu) care pot fiecare dintre ele, sub diverse aspecte, ocaziona înţelegerea premiselor şi ambianţei în care se profilează efortul de înţelegere savantă al lui Andrei Oişteanu. Alături de Mihai Coman, el este, probabil, cel mai de rezonanţă nume al generaţiei pe care o reprezintă în arealul ştiinţific deja caroiat, fiind nu doar un scormonitor expert în imersiuni de fineţe, ci şi un bun condeier. Cele două caracteristici dau, împreună, un profil de excepţie oricui le îmbină cu îndemânare în cercetarea umanistică.
După cum precizează la un moment dat autorul, referindu-se la opţiunea pentru studiul unor legende, „ne interesează substratul mitic al acestor legende şi nu cel (eventual) istoric“. Aidoma psihanalistului care plonjează în subconştientul subiectului de pe canapea, Oişteanu se ocupă de stratificările culturale de profunzime, pentru că „tradiţia populară a «memorat» un arhaic substrat mitic şi un complex de gesturi magico-rituale practicate cu secole în urmă“ (p. 109). Ambiţia lui este, deci, aceea de a reconstitui – în termenii unui larg comparatism bine instrumentat metodologic – moduri ale existenţei culturale moştenite, combinate şi „alterate“ până la obscurizare, dar şi transferate în tradiţii mai recente. Ele vorbesc despre configurări sociale, culturale şi civilizaţionale de vechime variabilă, dar de mare diversitate şi bogăţie, acoperind arealuri ample ori restrânse, dar intrate, toate, în amalgamul filtrat de sensibilitatea populară, anonimă, românească. Astfel, cei „o mie de ani de tăcere“ a izvoarelor scrise pot fi atacaţi transversal şi, ici şi acolo, desluşiţi, supuşi unei permeabilizări, unei obţineri de relativă transparenţă.
Felul în care, pornind de la puţinele ştiri păstrate despre religia geto-dacilor (oare nu a geţilor şi a dacilor?), autorul descompune şi recompune, într-un orizont vast al religiozităţii de tip arhaic, relaţia dintre balaur şi solomonar este, în felul său, exemplar. Metodologia, riguroasă, nu îl împiedică pe antropolog să caute răspunsurile la întrebările lui folosind metoda analogică, într-o pluralitate de mitologii, procedând la analogii fine şi eliberând de sub molozul depunerilor şi al devierilor de sens straturi culturale uluitoare. Istoria desemnării stăpânului balaurului aducător de ploaie prin termenul consacrat în spaţiul românesc, nuditatea apotropaică a femeilor în anumite rituri populare de mare vechime, practicile erotice care au putut sta îndărătul ritualurilor implicând balaurii pluviali sunt numai câteva dintre lucrurile care răzbat la suprafaţă prin priceperea autorului. Pe de altă parte, întreaga discuţie despre mama de origine dacă a împăratului Galerius, Romula, o preoteasă a „zeilor munţilor“, ca şi toposul naşterii fiului său imperial din copularea cu un balaur sunt binevenite, conferind un alt tip de credibilitate biografiei imperiale respective şi vorbind, prin asemenea detalii, despre relevanţa ei pentru reconstituirea religiozităţii dacice.
Practic, cele 9 studii sunt tot atâtea sondaje într-un univers de credinţe şi practici enigmatice, pentru care elucidările aduse de oamenii de ştiinţă nu vor fi niciodată prea multe. Spectacolul discursului lui Andrei Oişteanu este admirabil şi aminteşte de tradiţia inaugurată de Hasdeu în Istoria critică a românilor şi continuată, la fel de spectaculos, de Mircea Eliade. Fiecare subiect deschide noi pârtii, astfel încât, de exemplu, în discuţia despre solomonari, există admirabile analize „transversale“, sectoriale, ale Ţiganiadei lui Budai-Deleanu, ale literaturii cronografelor bizantine, ale folclorului legat de figura mitică a regelui Solomon ş.a.
Există, desigur, şi posibile nuanţări. Literatura de tip cronograf a fost cunoscută printre români abia din sec. al XVI-lea (p. 253), fiind notoriu, pe de o parte, că lucrarea de tip cronograf a lui Constantin Manasses a cunoscut o mare notorietate în Moldova, slujind de model încă lui Macarie, Eftimie şi Azarie, ucenicii lui Theoctist al II-lea (inspiratorul probabil al socotirii autorului bizantin ca maestru stilistic demn să fie urmat şi cunoscător al acesteia încă din anii formării lui, în ultima parte a sec. al XV-lea), iar, pe de alta, cunoscându-se că lui Nicodim de la Tismana i se datorează transpunerea în slavonă a Cronicii expansiunii otomane, 1296 – 1417 (despre care a scris pe îndelete Dumitru Nastase). Chiar şi fără acestea, încă din inserturile referitoare la războiul troian aşa cum apar ele în Alexandria slavonă, cunoscută la noi din secolele XIV-XV prin intermediul cronicarului bizantin Ioan Malalas şi, din nou, C. Manasses, este limpede că literatura de tip cronograf alimenta lecturile din spaţiul românesc.
O altă sugestie îmbogăţitoare pentru pasionantele excursuri ale lui Andrei Oişteanu se referă la terminologia veche românească ce descrie acţiunea magică. Pe lângă „descântec“, „vrajă“ şi „farmec“ (p. 261) şi terminologia care îl desemnează pe performerul unor asemenea fapte, textele vechi româneşti oferă şi alte soluţii.
În Hronicul cantemirian, relatarea unor legende despre regele Vladislav şi Sfântul Sava al sârbilor menţionează şi rugăciunea sfântului către Dumnezeu, care „să fie poruncit nuârilor [= norilor] să nu mai ploae, iară soarelui să verse căldura, oamenilor şi dobitoacelor nesuferită“. Odată seceta instalată asupra adversarului regelui Vladislav, „atuncea Sava, tocma ca Ilie, iarăşi lui Dumnăzău rugându-să, să fie poftit să sloboază nuârii piatra în chip de gheaţă [subl. O.P.], care peste toată faţa pământului să cază; iară în tabăra lui Laslău nici un grăuntu să nu pice“. Acţiunea de solomonar atribuită patronului bisericii sârbeşti, pe care Cantemir o evocă, provine dintr-un aşa-numit (de Cantemir) Hronic bulgăresc – adică scris în mediobulgară –, sursă databilă, conform analizelor istoriografice, la finalul sec. al XIV-lea, dar consemnând legende orale mai vechi.
În acest context, Vladislav este văzut ca „fiind el denainte eretic şi mag, adecă vrăjitoriu, să fie vinit la pravoslavie, şi mai pre urmă şi sfânt să fie ieşit“, fiind numit în alt loc „Laslău vrăjitoriul, apoi şi sfântul“. Acelaşi Vladislav/Ladislau/Laslău este consemnat de Cantemir şi ca „vâlhovnic“, alt sinonim – de origine slavă – pentru mag. În Alexandria românească, în schimb, Netinav, magul-faraon, este numit „fermecătoriu“ şi face „farmece“. Astfel de sugestii şi completări nu pot însă decât să adâncească ici-acolo elucidările deja importante ale lui Andrei Oişteanu. Ele sunt, totodată, mărturia provocării pe care scrisul acestui autor o lansează către orice cititor pasionat de acelaşi tip de problematică şi pregătit să se angajeze în cercetări de acest fel.
Modul profund în care actele şi credinţele de factură magică s-au împletit cu universul credinţelor creştine ale românilor în Evul Mediu şi în modernitatea timpurie a mai fost discutat. Dar Andrei Oişteanu analizează judicios modul cum acest lucru a fost posibil într-o manieră atât de intimă încât, practic, a invalidat tentativele scrise ori predicate prin viu grai ale oamenilor în sutană de corectare a acestei raportări eronate din punct de vedere dogmatic a majorităţii populaţiei. Nu degeaba remarca Jean Magne, într-o comunicare susţinută la Congresul de patristică de la Oxford (din 3-8 septembrie 1979), că – în Moldova secolului al XVI-lea – programul antignostic al picturilor murale din ctitoriile lui Petru Rareş reflectă preocuparea Bisericii de a lupta împotriva ereziei care, pesemne, era încă o realitate palpabilă.
Practic, densitatea ideilor şi a realităţilor convocate în discuţie în studiile din Ordine şi Haos nu poate fi pusă în evidenţă într-o simplă cronică de întâmpinare. Exemplificările de mai sus, selectate doar din primele texte ale cărţii, au dorit doar să convingă că în Andrei Oişteanu cercetarea antropologic-culturală românească actuală are un devotat slujitor şi un strălucit ilustrator. Cât despre carte, ea merită să fie citită fără întârziere. //
// ANDREI OIŞTEANU
// Ordine şi Haos.
Mit şi magie în cultura tradiţională românească
// Ediţia a II-a, revăzută, adăugită
şi ilustrată
// Editura Polirom, 2013, 624 p.
