Bucurestiul Cultural, nr. 9/2008

Cateva pagini despre Bucuresti? De ce? S-au scris, probabil, sute de mii. Multe stralucite, inegalabile. Cu iluzia, me­reu zadarnicita, ca s-ar putea surprinde esenta, samburele durabil, ca s-ar putea da contur unei entitati imposibil de definit. Orasul! S-a scris cu dragoste, cu ura, cu duiosie, cu lehamite... (Se afla pe undeva o biblioteca dedicata, care sa le insumeze? Chiar nu stiu...)

 

Despre care Bucuresti vrem sa vorbim? Fiecare generatie are, probabil, Bu­curestiul ei. Poate chiar fiecare individ!

 

• Sigur, exista si clisee. Care se nasc, mor, uneori reinvie.... Micul Paris?! (Si "mi­cii parizieni", cum zicea nenea Iancu?) Parol?

 

La urma urmei, chiar Parisul, pana dupa 1870, cand Haussmann incheia re­desenarea marilor artere, si chiar mai incoace, mai avea, daca e sa-i credem pe scriitorii vremii, destule pete de mi­zerie. Dar mahalalele "micului Paris" erau si dupa 1900 lipsite de canalizare, inecate in noroi si gunoaie. Cum mai sunt si azi in periferiile mereu, hao­tic, extinse.

 

Toate comparatiile astea jinduitoare mi se par naive si inutile. (Desi, plim­ban­du-ma intr-o seara calma si calda prin Praga, m-a incercat, recunosc, o unda de invidie fata de concetatenii bra­vu­lui Švejk.) Orasul e asa cum il facem noi, in fiecare zi. Si, la randu-i, ne mode­leaza in mare masura. Ne meritam si ne conditionam reciproc. Sa lasam deci comparatiile. Sa privim circumspect si explicatiile, chiar daca pot fi, intr-o ma­su­ra, adevarate: pe meridianul nostru s-a durat putin pentru ca s-a in-durat mult. O fi asa! Dar mai raman semne de intrebare. O catedrala se dureaza in­­tr-o suta de ani. Dispare regele, principele, primarul, se schimba o generatie, chiar doua. Nu si proiectul!

 

• Apropo de Haussmann. A practicat un urbanism "chirurgical", croind bu­levardele Parisului - dintre care unul ii poarta numele -, demoland enorm si ex­propriind fara prea multe scrupule sub protectia autoritatii imperiale a lui Na­poleon al III-lea. A schimbat - cu sacrificii uneori dureroase - cam 60% din vechiul Paris, trezind nemultumiri profunde printre concetateni, aducand la faliment si disperare multimi de negu­ta­tori si mestesugari. Ma gandesc la el ori de cate ori citesc despre propuneri de reasezari urbanistice. Cam ce ar putea sa faca un Haussmann in Bucu­res­tiul contemporan?

 

• Un primar, unul dintre cei mai buni pe care i-a avut Bucurestiul - spune istoria - a incercat. A taiat, da­ra­mand, desigur, edificii si ciuntind pro­prie­­tati, principalul bulevard care traverseaza orasul de la est la vest. Pana spre anii 90, pe bulevardul, redevenit azi Carol, intre Rosetti si Armeneasca, cam pe unde se afla parcarea blocului Xerox, se afla, prinsa in zidul unei mici co­fetarii, o placa veche din marmura. Marca locul unde se aflase "sfanta masa a bisericii Caimata". E biserica pomenita si de coana prioteasa din cunoscuta schita a lui Caragiale, "vaduva lu priotu Sava de la Caimata, care a daramat-o Pache, cand a facut bulivardu al nou".

 

• Si Caragiale, si contemporanii sai erau carcotasi, cum a fost, este si va fi bucuresteanul intotdeauna. (Numai bu­cu­resteanul? Poate ca nu, dar de el sunt sigur.) Detesta prezentul, dar inju­­ra schimbarea. "Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimica!" Un edificiu nou in centrul urbei? Marele cartitor ii remarca malitios "capricioasele si fantasticele sale invelitori prismo-piramidale; intre care doua mici cupole in unghiurile interioare ale aripelor arata clar trecatorilor uzul intim caruia sunt destinate incaperile de sub ele".

 

Ati ghicit, e vorba despre actualul Minister al Agriculturii, Palatul Domeniilor, cum se numea atunci.

 

Despre Bucurestiul lui din anul 1896, chiar dupa interventiile spectaculoase ale harnicului primar Pache, Caragiale avea o parere neta, constatand "indiscu­ta­bil aceasta dragoste de stramb, dupa mersul stradelor, dupa fizionomia pie­te­lor, dupa toate locuintele particulare, si mai ales dupa palatele noastre publice (...) Toate strambe... toate. O, ilustre arheolog, care vei trage in viitorul depar­tat din ruinele sublime ale Bucurestilor esenta civilizatiunii noastre actuale, ce o sa gandesti tu despre capul meu si de­spre al contemporanilor mei ?!".

 

• Dar ce va gandi acel arheolog de­spre Palatul Parlamentului, fosta Casa a Poporului. Nu, sedeti bland, n-am nos­talgii. Nici exces de admiratie. Dar nici prea apasate resentimente. Logica, bunul-simt (si amintirea acelor ani) imi spun ca ne-a costat - la propriu si la figurat - mult prea mult fata de cat puteam suporta. Sigur, figureaza in nu stiu ce Guiness Book, dupa Pentagonul Americii. Sigur, marmura, cristalul can­de­labrelor, somptuozitatea numeroaselor sali... Generatiile viitoare vor judeca liber, placandu-le sau nu. Fara sa le pese prea mult ca e un edificiu emblematic al unei epoci blamate, izvorat din­tr-o vointa aberanta, strivitoare, obsedata de nemurire. Faraonic? Atunci o sa dainuie o mie de ani spre admiratia vii­­torului?

 

• Uneori, destul de rar, cand ma smulg din cotidian, devin, insa, pentru o clipa... ei, da, recunosc, devin nostalgic. Imi dati voie sa mai folosesc cu­van­tul? Si, hai, recunoasteti si voi, toti traim din cand in cand tentatia de a dez­gropa ceva din uitare.

 

Strada pe care am copilarit se numea si se mai numeste si azi - har Dom­nu­lui - Matei Voievod. Prin anii 49-50, era inca o strada linistita. Trecerea unei masini era un eveniment pentru copiii mahalalei care se intreceau sa-i ghiceasca marca. In actul dotal al bunicii, frumos caligrafiat si datat 1899, strada se numea "Strada Marcutii din suburbia Popa Nan". Pentru a proteja "dreptul de proprietate si pacinica folosinta" al viitorilor insuratei, invoca alte acte, mai vechi, de la 1869. Alte hartii, si mai vechi, caligrafiate pe doua coloane, in ruseste, poarta stampila vulturului imperial al administratiei Kiseleff. Nu m-am invrednicit pana azi sa le aflu ros­tul.

 

Nobletea mahalalei! De ce nu? Legitimarea prin trecut, prin asumarea lui. La urma urmei, alaturi de elite, si ei sunt istorie: olarii, tabacarii, piepta­na­rii, fainarii, chiristigiii, mahalagiii si ne­gustorii pomeniti in numele ulitelor bucurestene. Ieseau candva sa apere gu­verne provizorii sau sa darame sta­pa­niri abuzive. Istorie majora? Istorie ma­runta? Cine le poate delimita?

 

• O parte din marele bulevard croit de Pache Protopopescu poarta, azi, din nou, numele vrednicului primar. L-a mai purtat, pana prin 48. Imi amintesc vag statuia lui Pache, daramata atunci cand s-a schimbat si numele bulevardului. Pe meridianul nostru orice regim po­litic incearca sa se legitimeze luptan­du-se cu amintirea trecutului, cu numele strazilor si cu statuile. Suita denu­mirilor unei strazi sublimeaza istoria. Bulevardul din apropiere s-a numit, pe rand, Pache Protopopescu, apoi mare­sal Tolbuhin, apoi, cand amintirea ma­re­salilor de ocupatie, cu pieptul intesat de medalii, nu ne mai spunea mare lucru, bulevardul a devenit Bulevardul Re­publicii. Azi e din nou al lui Pache Pro­topopescu, dar in piateta cu acelasi nume s-a ridicat, cam de vreun an, o sta­tuie a lui Balcescu. De ce acolo? Nu stiu. E frumoasa? Nu stiu! E dreptul ce­lor de dupa noi sa se pronunte. Ca si despre "nasturele lui Lis" sau "teapa" lui Ghildus. V-am spus ca bucurestenii sunt carcotasi!

 

• Aparent, in zonele scapate de furia demolatoare a innoirilor, multe strazi au ramas, pana nu de mult, cam la fel cum mi le amintesc din copilarie. O stra­­duta invecinata poarta numele doam­nei marelui voievod Matei: Elina Matei Voievod. O straduta mica (stradela i se zicea: ii auzeam pe vecini in­­cer­cand sa lamureasca vreun trecator aflat in cautarea unei adrese confuze "a, nu, nu aici, poate pe stradela"). In capatul ei, spre rau-famatul, astazi, Matasari, se afla "Cinema Pache" (Protopopescu), devenit "Cinema Popular", apoi, dupa 90, o obscura sala de cursuri a unei la fel de obscure universitati, apoi lasat in paragina. Da, iar sunt nostalgic. Aici imi faceam veacul, in copilarie, aici si "la Florida" (sala si gradina), devenita apoi "Aurora", apoi, din nou, "Florida", apoi sediu de partid politic si, in fine, demolat zilele trecute, cu toate amintirile mele. Oricum, si pentru ce a mai ramas din vechiul cartier, schimbarile, dorite sau nu, sunt inevitabile. Vechile case-va­gon, incomode (si urate ar spune, pro­ba­bil, arhitectii), "stilul" obisnuit al sub­ur­biilor bucurestene pe la 1900, dispar pe rand. Tavalugul care le demoleaza e im­pins de pretul terenului si de calculele de rentabilitate; orice lamento pe aceasta tema e inutil.

 

• Sigur, orasul e mereu altul, al altcuiva, al altei generatii. Care, la randul ei, il blestema, il iubeste, il regreta.

 

Ce discoteci sau mall-uri, atunci da­ra­mate, vor evoca, nostalgici, nepotii mei peste 50 de ani, intr-un Bucuresti care va incepe sa nu mai fie al lor?

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

 

 

Festivaluri de vara: Teatro a corte Torino 2008

 

 

 

Spectacolul orasului

 

 

 

Nu cred ca exista oras mai mare sau mai mic din Europa care sa nu-si doreasca sa fie, vara, gazda unui festival ne­cesar peisajului amortit al vacan­te­lor. Cu exceptia Bucurestiului, inexistent din punct de vedere cultural in aceas­ta perioada a anului, care-si consuma in schimb, frenetic, pana la satu­ra­tie, "festivalita" toamna. Pe la altii in­­­­sa, pe langa vedetele in materie, daca ne referim la festivalurile de teatru, adica Avignon si Edinbourgh, alte cateva locuri de pe continentul european incep sa atraga atentia. E si cazul festivalului numit atat de sugestiv Teatro a corte, care are loc la Torino, de la sfarsitul lui iunie pana la inceputul lui august, cu unele intermitente. Mai exact, spectacolele sunt concentrate la sfarsiturile de saptamana, pentru a da astfel posibi­li­tatea locuitorilor orasului sa participe, iar turistilor sa-si organizeze un fru­mos program cultural.

 

Adevarat e ca Italia cea plina de fru­mu­seti naturale si artistice e ea insasi un spectacol, dar nu intotdeauna poate ca­latorul are imaginatie in a-l descoperi, asa incat o sugestie de itinerar con­ceput dupa o viziune si un concept poate imbogati perceptia acestuia. Ca sa nu mai vorbim de potentialul valorizator al spectacolului teatral care, de la spa­tiu la miscarea actorului in cadru, cre­eaza perspective nebanuite oricarei im­­prejurari.

 

S-ar putea ca, in cazul orasului Torino si al regiunii Piemont, sa fi functionat si un alt motiv, acela de a redirectiona in­teresul turistilor spre aceste locuri poa­­­te mai putin faimoase, dar, dupa cum s-a vazut, pline de surprize. Nu e intam­pla­tor deci ca in organizarea acestui festival sunt antrenate importante institutii de resort, iar mapele noastre de intam­pi­nare erau doldora de cataloage si materiale documentare despre frumosul ti­nut de la poalele Alpilor.

 

Torino insusi cu istoria si legendele lui, ca fosta prima capitala a Italiei, este un oras elegant si frumos, evocand le­gaturile fundamentale cu familii regale franceze celebre, printre care renumita Casa de Savoia. Vestigiile gotice, dar mai ales patrimoniul arhitectural ba­roc sunt bogatii de pret ale acestei asezari monumentale piemonteze dominate de Palatul Regal si Palatul Madama, opere protejate UNESCO. Nica­ieri n-am vazut plafoane mai somptuos decorate ca ale acestui din urma impresionant edificiu, care gazduieste azi Mu­zeul Civic de Arta Antica (in sensul pro­priu, nu istoric al termenului), iar gradi­ni­le imperiale proiectate de acelasi mare arhitect - André Le Notre - care a creat Parcul Versaille nu sunt cu nimic mai prejos. Piete si piatete prin care orasul respira, grupuri statuare la tot pasul si o geometrie impresionanta a arterelor trasate matematic particula­ri­zeaza in ansamblu situl urban in care epoca moderna si-a pus si ea amprenta. Putere economica importanta a Italiei, Torino are si urmele unei istorii recente mai putin glorioase, marca Mussolini, prin grandomania constructiilor. Nimic insa nu iese din scara, iar cele cateva exemplare arhiecturale art nouveau isi etaleaza discret decoratia specifica. Se vede ca orasul nu a cazut niciodata pra­­da improvizatiei si amatorismului si ca dirigentii, oricare-au fost ei, n-au fost lasati sa-si faca de cap printr-o prac­tica imobiliara inconstienta. A se lua aminte! In jurul orasului, alte multe des­tinatii istorice, palate si castele ale ducilor si contilor de odinioara, bun al patrimoniul national: Rivoli, Moncalieri, Santena, Aglie, Venaria Reale, Polenzzo. In aproape toate, Festivalul Teatro a cor­te si-a manifestat prezenta, progra­mand spectacole la care au participat artisti din toata Europa si, bineinteles, italienii. La Castelul Aglie, cu ocazia re­des­chiderii Fontana dei Quattro Fiumi, Fundatia Teatro Piemonto Europa a pre­zentat intr-un palcoscenico acvatic un spectacol de muzica si dans nascut din "intalnirea senzuala si onirica a celor doua lumi vecine, zidurile si apa". La cetatea romana Pollenzzo, artista fran­­ceza Dorothée Seltz a construit o insta­la­tie care sa impresioneze "cu al sau gust special". La Castelul Rivoli, compa­nia Decor sonor, tot din Franta, a transformat monumentul intr-un gigantic in­stru­ment muzical, creatie a scenografului Michel Risse. La Palatul Venaria Reale, Jerome Thomas, creatorul spectacolului Libelula si fluturele, s-a folosit de tehnicile moderne pentru a insufla la propriu artistilor energia zborului. Si tot aici, Dmitri Korneevitch din Fede­ra­tia Rusa a prezentat numarul sau funam­­bulesc imbinand visul cu realitatea, vrand sa opreasca timpul pentru a ne ara­ta frumusetile lumii. Mimi din Anglia, dansatori din Belgia, spectacole de strada din Spania au animat celebra Piata Casello si Piata Palatului Regal. N-au fost uitate nici incintele traditio­na­le, salile de teatru ale orasului, multe amenajate pe locul unor foste ruine, unde publicul a putut vedea spectacole mai mult sau mai putin clasice, cel pu­tin din punctul de vedere al spatiului.

 

 

 

Confesiunea unui director de festival: Beppe Navello

 

 

 

Festivalul nostru e tanar. S-a nascut cu acest titlu: Teatro a corte acum trei ani, pe temelia unui alt festival - Teatro Europeo - inceput in anul 2000. Ne-am dezvoltat cu contributie de la Ministerul Activitatilor Culturale din Italia si cu subventie de la regiunea Piemont, ie­sind in afara orasului in rezidentele regale. Dar statutul festivalului, vocatia sa, priveste creativitatea. O creativitate la frontiera formelor si a limbajelor spe­cifice. Ne intereseaza spectacolele care folosesc diferit, imaginativ aceste lim­baje, de la text la video-proiectii, de la muzica la dans, de la pantomima la instalatia de lumini si sunet. De aceea in­vitam plasticieni, muzicieni, actori, re­gizori, artisti de diferite formatii pentru a crea forme noi de specatcol in minunatele situri arhitecturale ale regiunii noastre. Vrem sa valorizam acest gen de teatru ca arta a spectacolului. Avem consilieri pretutindeni in Europa care ne semnaleaza lucruri de acest fel, dar cel mai mult ne bazam pe comenzile speciale adresate unor artisti care vin si vad in prealabil locatiile si propun apoi spectacole speciale, adecvate ace­lor locuri. E un festival care prezinta, de aceea, mai ales premiere. Cand sunt intrebat unde e istoria in aceste spectacole, raspund ca preferinta mea e contemporaneitatea. Asta nu inseamna ca am prejudecati, dar chiar si cand e vorba de un text clasic publicul aprecia­­za creatiile care-si pun probleme in le­ga­tu­ra cu locurile unde se prezinta cu oamenii care vin sa le vada. Asa cum a fost acel minunat spectacol de la Castelul Rivoli al companiei franceze care lucreaza cu sunetul si materia (pietrele, me­talele), inventand un nou concept tea­tral. Acesta e drumul pe care vrem sa-l urmam. Bineinteles, sursa poate fi si legenda locurilor in care se dau re­pre­zen­tatiile si, in acest sens, tocmai suntem in discutii cu un scriitor torinez care vrea sa scrie ceva legat de Venaria Reale. Cu conditia ca scenariul lui sa im­plice inovatie formala si un metisaj al limbajelor. Suntem incurajati in tot ce facem de interesul publicului, care vine in numar mare sa vada spectacolele din festival, sa traiasca emotii diferite in aceste locuri minunate ca arhitectura, istorie si cultura. Am constatat un interes pentru colaborarea cu festivalul nostru si din partea oamenilor de teatru, a artistilor insisi, care accepta propunerea noastra contribuind la un schimb international fructuos in materie. Eu insumi am lucrat in anul trecut un spectacol in coproductie cu Franta, in­titulat Cinema, un spectacol despre filmul mut, deci fara cuvinte, care acum ca­latoreste in lume. (Torino are cel mai mare si interesant muzeu al cinema-u­­lui din lume n.n.). Multe dintre aceste pro­iecte au valoare de cercetare, pentru ca astazi, in epoca atator concurente, in­­tre care aceea a televiziunii este cea mai acerba, teatrul trebuie sa gaseasca for­me noi, atragand interesul publicului, forme care, avand finetea si subtilitatea teatrului, sa foloseasca si alte lim­baje ale timpului. Teatrul nu mai este o arta populara. Are publicul sau, pe care trebuie sa-l provoace mereu cu forme noi. Nu cred ca Alfieri, marele nostru cla­sic, ar fi de alta parere, chiar daca vestitele lui tragedii au ramas doar obiect de studiu la scoala.

 

 

 

Teatrul ecvestru, un unicat

 

 

 

Nu stiu daca denumirea aceasta - teatru ecvestru - a fost omologata, dar ceea ce a prezentat la manejul de la Druento trupa Le Théatre du Centaure din Franta, sub conducerea lui Camille Ma­nolo, este cu adevarat un unicat.

 

Nu neaparat pentru ca n-am mai va­zut, ci mai ales pentru ca nici nu cred ca ideea poate fi imitata. Trei actori in­­dragostiti de cai, cu proprietati speciale de a comunica cu aceste animale minunate (doi cai si un magarus), ne-au spus o poveste substantiala si emotionanta de­spre lumea mecanizata in care traim, despre nevoia de afectivitate si sentimentele naturale la care oamenii rav­nesc. Caii putere ai mecanismelor de pe ecranele care ne priveau amenintator si caii adevarati, intr-o disputa i-as spune is­torica, invoca o alta clasica contrapondere intre tehnologia dominanta si natura vietii. Zgomotele asurzitoare ale agre­gatelor industriale la concurenta cu o celebra arie de opera, care se prelin­ge duios pe langa urechi, homo-tehnologicus in alternanta cu salbaticul aborigen intrand pe magarusul lui ciufulit in viata unor oameni in criza.

 

Ce dresaj, ce eleganta ritualica a mis­carilor, ce frumusete si cata simplitate in acest spectacol-poem care se numeste Cargo, dar se termina ca un basm. Amazoana calare dispare in apele adanci ale unui vis de iubire, iar noi privim fas­ci­nati si am vrea ca ea sa-l reintalneasca pe salbatic acolo, in adancurile care sa le protejeze dragostea. Sigur, mai e si ale­goria transformarii celor doua enti­tati, calul si actorul, intr-una, de unde si aluzia la anticul centaur. Dar poezia legaturii dintre om si animal, reintoarcerea la natura, la originile comune ale vietii e mult mai puternica in acest spec­tacol. Mi-a placut enorm, si acolo, pe nisipul manejului de la Druento, sub o ploaie marunta de vara, am simtit aproa­­pe respiratia universului.

 

 

 

 

 

DARIA GHIU

 

 

 

Marcel Iancu, un Bucuresti invizibil

 

 

 

Marcel Iancu, arhitect

 

16 iulie, libraria Carturesti - lansare Traseu urban

 

Marcel Iancu

 

15 octombrie - lansare album bilingv Marcel Iancu

 

 

 

"...Fereastra, foarte mare, mai mult de­cat dubla, era mereu luminata. Vila, moderna de tot, se distingea alba, umbroasa, cu linii geometrice si balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far in noapte, spre campul dinspre Floreasca, inspaimantator de plin de viata, la etajul al doilea (...)." Asa descrie Camil Petrescu, in Patul lui Procust, casa doamnei T. Nefiind neaparat o descriere spectaculoasa, ea devine emblemati­­ca pentru imaginea Bucurestiului anilor 30. Bucurestiul Patului lui Procust, apa­rut in 1933, este Bucurestiul modern, al deschiderii bulevardului Bratia­nu, al nebuniei progresului, al arhitectu­rii moderniste revolutionare si al mobilierului cubist, al cubismului ca "stil al epocii", al simplitatii geometrice, este Bu­curestiul Contimporanului avangardist si deci al lui B. Fundoianu, Felix Ader­­ca, Milita Patrascu, Maxy, Victor Brauner, Camil Petrescu, Ion Vinea si Marcel Iancu.

 

Traseu urban Marcel Iancu - Inceputurile arhitecturii moderne in Bucuresti. Case si imobile construite intre 1929-1938 este un proiect in premiera in Bucuresti, ini­tiat de catre Asociatia "E-cart.ro" si Fun­datia pentru Arhitectura si Urbanism "Simetria". Lansata pe 16 iulie la li­braria Carturesti, harta acestui traseu-incursiune in Bucurestiul arhitecturii moderniste face parte dintr-un pro­iect foarte vast, care va continua in toam­­na, pe 15 octombrie, cu lansarea unui album bilingv ce va cuprinde texte scrise de catre arhitecti si cercetatori, cat si de specialisti in legislatie si in turismul cultural. De asemenea, cartea va avea si un insert al artistului elvetian Erik Dettwiller. Alaturi de harta deja apa­ru­ta si de carte, proiectul Marcel Iancu, ar­hitect implica si realizarea unui film do­cumentar, in regia lui Paul Negoescu. Totul va fi, de asemenea, insotit de o conferinta de specialitate, tinuta de catre cercetatori ai operei lui Marcel Iancu din tara si din strainatate, precum si de o expozitie de fotografie Teodor Graur, a caselor si imobilelor construite de Marcel Iancu in Bucuresti.

 

Proiectul Asociatiei "E-cart.ro" si al Fun­datiei pentru Arhitectura si Urbanism "Simetria" este un eveniment de o foarte mare importanta. Primul pas, cel al trasarii hartii caselor si imobilelor ce poarta semnatura Marcel Iancu, este deopotriva o incursiune in viata pictorului, graficianului si arhitectului, cat si o lectie de urbanism, introducerea in­­tr-un Bucuresti interbelic nou, liberal, un "Bucuresti modern", al totalei schim­bari stilistice si al revolutiei formelor si li­niilor.

 

Coordonat de catre Doina Anghel, An­gelica Iacob si Alexandru Beldiman, proiectul e documentat si de catre Ana Maria Guguian, Mihai Plamadeala, Augusta Milena Pop si Silvanea Rapeanu.

 

"Vad nevoia urgenta de a reface Bu­cu­restiul...", "Ceea ce se poate face azi in Bu­curesti nu se va mai putea realiza nicio­­data. Stilul modern cere urbanismul mo­dern"; "Orasul nostru, capitala tarii, este hotarat chemat sa imbrace un scop si o forma europeana", scria Marcel Iancu in 1934-35.  Intors din Occident in 1921, devine in Bucuresti redactor, ala­turi de Ion Vinea, al revistei de avangarda Contimporanul, pana in 1932. Aici isi expune conceptiile sale estetice de­spre noua viata a orasului. Iancu studia­se arhitectura la Zürich, unde, impreu­­na cu Tristan Tzara, face parte din grupul fondator al miscarii Dada, alaturi de Hugo Ball si Hans Arp. In acesti ani, cu­noaste toata avangarda europeana, iar in 1918 formeaza Das Neue Leben, cu Giacometti, Hans Arp, Baumanm si Tau­­ber. Odata intors in tara din miezul lucrurilor, din miezul avangardei europene, Marcel Iancu incepe diseminarea prin­cipiilor sale si a arhitecturii sale. Vila Jean Fuchs, din strada Negustori, azi foarte deteriorata, construita intre 1927 si 1929, este, conform lui Iancu, "prima casa modernista din Bucuresti" si cea dintai din tara. Casa este primita cu scepticism de catre locuitorii caselor vechi boieresti, dar provoaca senzatie. Incet, incet, Marcel si fratele sau, Iuliu, care isi deschid Biroul de Studii Moderne, sunt legitimati ca arhitecti si, mai ales, sunt asaltati de comenzi. Se pare ca, pana in 1941, cand va parasi Ro­ma­nia si va pleca in Israel, unde se va stabili definitiv, Iancu va construi in Bu­cu­resti 40 de case si imobile.

 

In perioada comunista si dupa 1989, unele dintre constructiile sale vor fi demolate, altele sunt astazi puternic deteriorate. Proiectul Marcel Iancu, arhitect pune accentul si pe interesanta mutatie si "reconfigurare din punct de vedere so­cial" a spatiilor construite de Iancu - prin­tr-o investigatie din punct de vedere socio-antropologic, privindu-i pe proprietarii si locuitorii de mai apoi ai imobilelor, a "fenomenului nationalizarii si al retrocedarii patrimoniului", ce furnizeaza importante informatii si date de istorie recenta si de intreg secol XX bu­cu­restean.

 

Cel care a facut arhitecturii moderne romanesti "transfuzia de idei vitale si nou" (asa cum il considera in acele vre­muri colegii sai de la revista Orasul) este astazi redat lumii culturale roma­ne, printr-un act necesar, un act de cultura care pune in valoare un val inca ig­no­rat de catre constiinta intelectuala ro­ma­neasca. Un val de patrimoniu si de valoare urbana ce pare inca neasimilat si neasumat. Cati dintre noi pot construi imaginea mentala a cladirilor construite si proiectate in anii 30 de catre Marcel Iancu? Cati dintre noi pot descrie aceasta mutatie in arhitectura interbelica? Liniile si unghiurile drepte, fe­restrele-vitrina, geamurile-hublouri de vapor, casele tip imobil de cateva eta­je. Bulevardul Bratianu este cubist. Tra­ver­sam zilnic un Bucuresti al arhitectu­rii moderniste, dar nu am invatat inca sa-l apreciem, sa-l consideram patrimoniu, nu am invatat sa-l privim, sa-l gus­tam, sa-l retraim din perspectiva prezentului. Bucurestiul nu este doar al arhitecturii neoclasice de sfarsit de secol XIX, este si Bucurestiul arhitecturii liberale, Bucurestiul construit in pas cu miscarile europene, e un Bucuresti revo­lu­tionar, foarte modern, "de stanga", al cla­sei de mijloc interbelice. Este Bu­cu­res­tiul noului, initiat de catre unul dintre cei mai importanti membrii ai avangardei romanesti si unul dintre fondatorii miscarii Dada!

 

Harta lansata in premiera de E-cart.ro si Fundatia "Simetria" traseaza doua zone bucurestene, denumite, in anii interbelici, sectorul I Galben - zona de Nord, rezidentiala, in jurul Pietii Charles de Gaulle - si sectorul II Negru - zona cen­trala (Bd. Corneliu Coposu - Carol I - Pache Protopopescu) - si cuprinde 18 cladiri Marcel Iancu pe care initiatorii proiectului si le doresc intrate intr-un cir­cuit cultural al Bucurestiului.

 

Marcel Iancu, arhitect, demarat pe 16 iulie cu Harta traseului urban al inceputurilor arhitecturii moderne, e un proiect laudabil, foarte bine construit de catre ini­tiatorii sai, Doina Anghel si Angelica Iacob, si extrem de necesar intr-o continua descoperire a Bucurestiului, o capitala ce pentru multi dintre noi, din igno­ran­ta, s-a transformat intr-un oras epuizat, neinteresant, care nu are nimic de oferit sau a carui "oferta" se opreste la in­­ceputul secolului XX si continua abia ca­tre ultimii ani ai veacului trecut, nereu­sind sa faca vizibila si sa puna in valoare imaginea uneia dintre cele mai interesante perioade artistice si urbanistice ro­manesti. Harta tocmai asta face si te invita s-o deschizi si s-o parcurgi nu doar cu privirea, ci si cu pasul, intr-o zi fru­moasa de august bucurestean, pe urmele unuia dintre initiatorii arhitecturii moderne bucurestene si important ar­tist roman, Marcel Iancu.

 

 

 

Imobile construite de Marcel Iancu

 

 

 

Zona de Nord Sectorul I Galben

 

1. Vila Maria Lambru (1928) Str. Popa Savu nr. 5

 

2. Imobilul Bazaltin (1935) Piata Charles de Gaulle nr. 2

 

3. Vila Paul Wexler (1931) Str. Grigore Mora nr. 36

 

4. Vila Florica Reich (1936) Str. Grigore Mora nr. 39

 

5. Vila Florica Chihaescu (1930) Soseaua Kiseleff nr. 49

 

6. Vila Hermina Hassner  (1937) Str. Pictor Iscovescu nr. 32

 

7. Vila Emil Patrascu (1937) Str. Pictor Ion Negulici nr. 19

 

Zona centrala Sectorul II Negru

 

8. Imobilul Herman Iancu (1926) Str. Maximilian Popper nr. 55

 

9. Imobilul Jacques Costin (1933) Str. Paleologu nr. 5

 

10. Imobilul Clara Iancu (sotia artistului, 1931) Str. Caimatei nr. 20

 

11. Imobilul Frida Cohen (1935) Str. Stelea Spatarul nr. 17

 

12. Vila Paul Iluta si laboratorul (1931-1935) Str. Olari nr. 23

 

13. Imobilul Poldi Chapier (1935) Str. Dimitrie Onciu nr. 16 A

 

14. Casa Poldi Chapier (1929) Intrarea General Ipatescu nr. 4

 

15. Imobil proprietar necunoscut (1935) Str. Pictor Stefan Luchian nr. 3

 

16. Imobilul Alexandrescu (1935) Str. Traian nr. 179

 

17. Vila Jean Juster (1931) Str. Silvestru nr. 5

 

18. Imobilul Solly Gold (1934) Bd. Hristo Botev nr. 38

 

 

 

 

 

DANIEL CRISTEA-ENACHE

 

 

 

Un discurs indragostit

 

 

 

Cum ii citim pe autorii nostri din secolele trecute? Lasandu-i deoparte pe cei foarte mari, exceptiile de la norma, eva­da­tii din pluton si din context, care este cea mai potrivita modalitate de a vi­zua­li­za si a intelege majoritatea mai putin da­rui­ta? Si care este criteriul adec­vat de ana­liza si evaluare? Sa fim sinceri si sa re­cunoastem ca nu dintr-o imperioasa ne­cesitate literara ii recitim pe Va­ca­resti, Asachi, Carlova, Bolintineanu, ci - dincolo de obligatiile didactice - dintr-o vaga disponibilitate si din nevoia de a in­­tregi o schema de evo­lu­tie. O critica aplicata, obiectiva, intr-o grila estetica, i-ar distruge. Productia lor este atat de tatonanta si de stan­ga­ce, sub raport artistic si lingvistic, ca­ren­tele sunt atat de evidente, incat versurile ingalbenite se preteaza de minune unei lecturi parodice. Intertextualita­tea ingrosata, parafraza ironica par sin­gu­rele fire de contact in­­tre lectorul de azi, trecut prin experienta modernitatii si a postmodernitatii, si ver­si­ficatorul abundent si naiv de secol XIX.

 

Neputand sau, mai bine zis, nevrand sa fie orientata estetic, critica unui trecut ramas fixat in trecut si rezervat numai specialistilor in acel trecut isi deschide compasul, renunta la exigenta si de­­vine, in sens larg si incapator, culturala. Ea nu mai puncteaza efectele lite­ra­ritatii, ci mizele autorilor; nu individuali­ta­tea artistica (inexistenta ori precara), dar legaturile cu epoca, injonc­tiu­nile ideo­­logice si influentele sociale. Ideo­logie, so­cio­logie, psihologie, antropo­lo­gie, istoria mentalitatilor, istoriografie propriu-zisa: orice, numai critica lite­ra­ra, nu. Lipseste deocamdata literatura care s-o angajeze. Obiectul complet "ino­cent" din acest punct de vedere trebuie, pentru a ne mai spune totusi ceva, sa fie suprainaltat, su­pra­interpretat, in­ven­tat.

 

Este exact ceea ce face Eugen Simion in Dimineata poetilor, pe urmele maes­tru­lui sau "ascuns", G. Calinescu. Pentru men­torul declarat al autorului "saizecist", modernistul E. Lovinescu, trecutul nos­tru cultural este mort si ingropat in stu­diile de specialitate. Criticul literar e dator sa scrie Istoria literaturii ro­ma­ne contemporane, surprinzand muta­tia valorilor si fixarea lor (relativa, pe ter­men lung) intr-o formula estetica de epoca noua. Dimpotriva, pentru autorul Is­toriei literaturii romane de la origini pana in prezent, nici literatura, nici critica ei nu se pot dispensa de ceea ce le precede. Totul are legatura cu tot, intr-un organicism ur­marit consecvent si, la nevoie, intarit cu proteze analogice si metaforice. Lovinescu isi muta privirea din­spre trecut in­­spre contemporaneitate, atragandu-ne aten­tia ca nu exista al­ter­nativa la aceas­­ta translatie. Cali­nes­cu parcurge traditia (destul de firava, de altfel, la noi) tocmai prin prisma mo­der­ni­tatii, intr-o fascinan­­ta lectura inver­­sa.

 

Luandu-si ca aliati si trei critici de ca­libru precum Bachelard, Barthes si Jean-Pierre Richard, Eugen Simion a pu­blicat, in 1980, aceasta carte incanta­toa­re, eliberata de obligatiile stramt-istorio­grafice si profitand la maximum de per­mu­tarile si combinatiile eseului. Volumul de fata este a patra editie, suplimen­tata prin doua capitole noi: unul de­spre Asachi, celalalt grupand poeti minori sub titlul Universuri imaginare la 1850. Cu aceste adaugiri consistente, Dimineata poe­tilor pastreaza dispunerea initiala. In prima sectiune avem capitole distincte, analize in succesiune si medalioane ale unor poeti considerati individual; in timp ce a doua, Spitalul Amorului, e un eseu "transversal", urmarind nas­terea concomitenta a constiintei ero­ti­ce si a celei liri­ce. De data aceasta, lui Roland Bartes ii e asociat Denis de Rou­ge­mont, et pour cause! Vedem, pe parcurs, un (meta)dis­curs indragostit, dubland je­la­niile amoroase ale petrarchizantului Conachi ori in­vectivele impotriva "mu­ierii rele" ale vitriolantului Anton Pann. Un discurs al cri­ticului indra­gos­tit de propriile personaje, smulse din mag­ma inceputului de drum si supralicitate, regizoral, in dimi­nea­ta literaturii noastre. Critic de con­struc­tie, dar si de finete, Eugen Simion nu cade in capcana de a face din negru alb si a ras­tur­na raportul just, marind artificial statu­ra acestor scriitori. (Daca citim cu aten­tie Istoria lui Calinescu, vedem ca si acolo obiectiile, rezervele, pena­li­zarile du­re exista, acoperite insa de splen­doarea frazei.) Nu intereseaza aici, precizeaza autorul in mai multe randuri, ches­tiunea valorii, realizarea deficitara si de multe ori rizibila a poemelor. Centrul de interes e altul: peisajul fiecarui ver­sificator, forma lui de sensibilitate fata de lucruri, predispozitiile, atasa­men­­­tele, optiunile din care sa poata fi desprinse, critic, figurile sensibilitatii si mitologia lirica personala. Pluritematismul lui J.-P. Richard e asumat si totodata completat "pe orizontala". Criticul ro­man e interesat, cum insusi spune, si de suprafetele textelor, nu numai de piv­ni­tele lor.

 

Fie ca e adoptata scrupulos sau adap­tata creator, metoda critica nu are valoa­re in sine; si nici o eficienta garantata. Ea isi verifica posibilitatile si soliditatea prin rezultatele interpretative ale celor care o utilizeaza. In cazul lui Eu­gen Simion si in acesta, particular, al Diminetii poetilor, rezultatul este unul de varf. E poate cea mai frumoasa carte a unui autor cu o bibliografie masiva: o proza critica sclipitoare, citita nu atat pentru poe­tii comentati, cat pentru cel care ii comenteaza. Desi deliciile scriiturii sunt, pentru criticul "saizecist", mai mari in sectiunea Spitalul Amorului, pri­ma si cea mai substantiala parte a vo­lumului, cea a capitolelor relativ auto­nome, imi place mai mult. Se impaca, in­­tr-un chip fericit, rigoarea istoriei literare (incadrare, contextualizare, urma­ri­rea surselor si a fi­lia­tiilor, fixarea pionieratelor si sesizarea schimbarilor de cod cultural) cu asociativitatea plastica a eseului brusc desprins de factologie. Fiecare portret de poet e impecabil realizat; si daca regreti ceva, este faptul ca, o data medalionul rea­lizat, capitolul se incheie. Urmeaza in­­sa un altul, la fel de pregnant, punand intr-o lumina in­­noi­toare scriitori pe care se pusese praful istoriei literare...

 

Aceasta-i metoda, calinesciana, de a-i resuscita. Ii transformi in personaje ale pro­priului destin si ii faci sa exprime, in individualitatea lor omeneasca si in cea ezitant-artistica, spiritul unei epoci. Un intemeietor este, fireste, Ie­na­chita Va­ca­res­cu, "dregator in lumea gra­ma­ticii", lup­tandu-se cu o limba ro­ma­neas­ca nein­­cropita si - simultan - cu dorintele lui ero­tice cautand un limbaj mai suplu. Urmeaza Alecu Vacarescu, "ticalosul poetic", cu scamatoriile lui de pro­fesionist al iu­birii. Acesta isi ia motivele de peste tot, prefirand cliseele pe o nota "intima si lasciva". Pe jura­min­te­le lui amoroase, fi­reste, nu se poate conta. Cu totul alta e si­tuatia la Nicolae Va­ca­rescu, "gospodarul unei familii risipitoare". In ce-l pri­ves­te, placerile nu trebuie sa zdruncine, Doamne fereste!, temeliile firii. Ceea ce se retine la el (in contrast cu prestidi­gita­tii­le lui Alecu) este confesiunea stapa­nita.

 

Abia cu Iancu Vacarescu poezia se deschide spre formele lumii materiale, in­­tr-o prefigurare a ceea ce, ulterior, va pu­tea fi urmarit si decodat tematist: felul spe­cial al poetilor de a se apropia de obiectul liric, demersul lor. Vacarescu in­­cearca sa treaca de la versuri la Poezie, adica la un veritabil proiect spiritual. Un caz interesant, cu tot limbajul sau "glo­­duros" si lirismul "complet asfixiat" de referintele clasice, il reprezinta Gheor­­ghe Asachi (nedreptatitul primei editii). El e un ferment social si cultural, in "junea Romanie", iar in poezie penduleaza in­­­tre Petrarca si Lamartine. Are o amplitudine destul de mare, iar Meditatia unui imbatranit poet, citata extensiv de Eugen Simion, e o splendida pagina con­fe­siv-tes­tamentara.

 

Vasile Carlova, ca toti preromanticii, isi gaseste bucuria in durere, fa­cand, para­doxal, un spatiu securizat toc­mai din aceas­ta "vale a plangerii literare". La Heliade-Radulescu, spirit monstruos sin­­tetic, de o uriasa trufie generatoare, Poe­zia isi capata majuscula. Ea nu e doar o manifestare a eului, ci constiinta vie a na­tiei, cu rolul de a forma o limba si a crea o mitologie. Discursul "oniric na­tio­nal"(!) este specialitatea lui Heliade, care vede Cosmosul fie in stare de ebu­li­tie, fie ca un templu impunator, intr-un "grandios ordonat". La antipod se afla Gri­gore Alexandrescu, un spirit "cuviin­cios clasic", fara disperari biblice, un ar­ti­zan care isi dichiseste la nesfarsit versurile. Desavarsirea, sustine criticul, e la el o figura a rabdarii si sterilitatii. Ceea ce nu s-ar putea spune si despre pro­lificul Bolintineanu, poet cu o mentalitate integral romantica, parodiat de generatii succesive de scolari, in cinicul secol XX. Citindu-i cu rabdare poemele lungi si indigeste (dupa lectura lui Asa­chi, i-ar fi fost mai usor), Eugen Simion il reabiliteaza oarecum pe acest retor liric neconstient de propria retorica. Ii desprinde notele de senzualitate si starile de "puritate matinala", schim­ban­du-ne pu­­tin optica asupra bombasticului literator.

 

In fine, cu Vasile Alecsandri, spirit sa­natos, terestru, "un Bolintineanu mai pu­tin nebun, un Eminescu fara metafizica", suita de portrete se incheie. Capitolul este mai lung si mai dens, fiindca per­sonalitatea lui Alecsandri e mai complexa, limba si limbajul poetic, mai bine fi­xate, peisajul si demersul liric, mai vizibile. Finalul contributiei despre "veselul Alecsandri" marcheaza, cu ace­easi exac­titate si expresivitate, sfarsitul di­mi­netii poeziei romanesti: "O figura noua se deschide in lirismul lui explicit: fi­gura indeterminarii si ambiguitatii, pro­prie poeziei moderne". (p. 231).

 

O linie de evolutie remarcabil trasata intr-o carte a criticului "amorezat" de obiec­tul sau de studiu, intr-un discurs in­ven­tiv si atat de personal, deopotriva in­­dra­gostit si seducator.

 

 

 

Eugen Simion, Dimineata poetilor. Eseu despre inceputurile poeziei moderne, editia a IV-a revazuta si adaugita, postfata de Valeriu Cristea, colectia "Collegium", Polirom, Iasi, 2008

 

 

 

 

 

PETRU CIMPOESU

 

 

 

Omul din invizibil

 

(prefata romanului Ghita, de Catalin Gavriliu)

 

 

 

Catalin Gavriliu ar fi putut si ar fi meritat sa-si publice de mult timp prima carte. Nu stiu care ar fi trebuit sa fie aceas­ta. A scris si proze scurte, si romane, si piese de teatru. Dar nu s-a grabit. Rab­darea si un anumit mod defetist de a fi l-au tinut in afara competitiei. Poate si un anumit orgoliu. Caci omul acesta, in de­finitiv timid, tinteste la varf. Se vrea egal cu cei mai buni.

 

Din pacate, in urma cu cativa ani, o boala necrutatoare a inceput sa ridice un zid de ceata intre el si ceilalti. El nu ne mai vede pe noi, cei din lumea vizibilului. Am scris intr-un alt context ca exista lucruri pe care nu le vedem decat in intuneric, sau inchizand ochii. Gavriliu nu are ne­voie de acest artificiu. El traieste intr-un univers in care forma lucrurilor se constituie din insusiri straine luminii. Are acces direct la invizibil. In matematica se spu­­ne ca, pentru ca doua lucruri sa poata fi adunate, trebuie ca ele sa aiba cel putin o asemanare si cel putin o deosebire. Cel pu­tin cate o insusire comuna si cel putin cate o insusire diferita. Altfel spus, pentru ca doua lucruri sa poata fi adunate, ele trebuie mai intai sa poata fi scazute. Com­po­zitia literara e o astfel de adunare, caci in­­telesul unei propozitii depinde de inte­le­sul fiecaruia dintre cuvintele care o compun, dar cuvintele au inteles numai im­­preu­na cu legaturile dintre ele, in cadrul unei pro­po­zitii. Legaturi invizibile si, mai mult, in­de­finibile, ceea ce poate crea impresia fal­sa ca nu ar exista. Pe aceasta cale ajun­gem a defini invizibilul real!

 

Catalin Gavriliu s-a familiarizat cu invizibilul si se duce catre acesta cu ochii mari. Forma, pe care noi o asociem in mod obligatoriu si involuntar vizibilului, el o asociaza emotiei. Astfel, lucrurile devin ceea ce sentimentul face din ele. Abisul lor se demasca brutal.

 

Poate de aici vine si impresia ca proza lui contine o anumita brutalitate, uneori ex­hibata. Personajele lui sunt niste "apu­cati" in deriva, fantasti intr-o lume a materialismului grosier. Chiar daca mediul in care ele se misca pare sa ne fie la inde­ma­na, caci subiectul e ales cel mai adesea din realitatea imediata, scriitura lui Gavri­­­liu transforma, pe urmele lui Blecher, aceas­­ta realitate in irealitate. Intamplarile au ceva straniu, imprevizibil, paradoxal; ca­teo­data curg fara sens, se desprind din matca epicului, se rup de firele coerentei. An­goasa pandeste la fiecare colt de pagina.

 

Personal, prefer paginile lui comice. Acolo devine clar ca avem de a face cu un talent exploziv, pe care numai o intelegere gresita a modelor literare il poate deturna. Mi-as permite sa-i recomand eliberarea de sub presiunea teoriilor nominaliste. Faptul ca noi am putea hotari sa im­­par­tim anul in 13 luni, sau ziua in 28 de ore nu schimba cu nimic viteza de rotatie a Pamantului. Mai departe, faptul ca noi numim "viteza" si "rotatie" anumite lucruri si ca am putea sa numim aceleasi lucruri cu totul altfel nu schimba cu nimic starea lor primordiala.

 

Catalin Gavriliu "vede" la prima ochire caracterele si stie sa le puna intr-o re­la­tie productiva literar. Cred ca tocmai acest lucru il astept de la el. Sa se accepte pe sine asa cum e, sa inteleaga ca perfor­man­ta nu tine intotdeauna si in mod obligatoriu de noutate sau de originalitate.

 

 

 

Ghita

 

Micro-roman de Catalin Gavriliu

 

 

 

I. A.

 

Nela era o femeie care, daca apucai sa-ti spuna adio, puteai fi sigur ca n-o s-o mai vezi decat, poate, pe lumea cealalta. N-avea importanta cat de greu atarnau lan­tu­rile, atunci, de gatul, mainile si picioarele cuplului pe care il forma cu respectivul. Fa­ra nici o ezitare, ii scotea in strada ba­gajele celui care, in camera ei, indraz­ni­se sa-i inroseasca obrajii de rusine. Cum a putut sa aiba incredere in promisiunile aluia, ca n-o sa-i strice bucuria de a spo­ro­vai in liniste, la o tigara si-un manuscris, pe balcon, cu prietena ei de cenaclu?

 

Nici unul dintre barbatii carora se oferise, cu contract, sa le gaseasca un coltisor in inima nu scapase de aceasta clauza. Nici macar Darie, deschizatorul listei...

 

Nu avea insa deloc simtul negocierilor. Pla­cerea de a se lasa furata de aparente, bu­curia de a gasi ceva bine spus si apropiat - eventual - de-o meditatie proprie, ii in­­tre­ceau cu mult teama dinaintea unei re­la­tii noi. Jumatatea de an de cvasilibertinaj, sarbatorita in lacrimi noaptea trecu­­ta, nu-i clintise convingerea ca totul este re­parabil printr-un simplu "stop" rostit cu voce ferma la momentul oportun. Filozofia de fata batrana, subversiva la adresa tatalui autoritar, ii facea si mai atra­ga­toa­re acum ispita de a se arunca de bu­na­voie in gura lupului. Visele ei din ultima vreme abundau in tasniri pe fereastra. Pro­gramul de zbor stradal incepea imediat ce degetele trecute prin geam ii semnalau ca nu exista pericolul de a-si zdrobi oasele cazand de la etajul 4 al caminului de nefamilisti. Nu era doar descatusarea su­fletului ei de poeta, ci si un divertisment nocturn care venea sa suplineasca lip­sa de miscare de peste zi. Autobuzul o du­cea in fiecare dimineata pana la serviciu, in extremitatea nordica a orasului.

 

Vindea bere la dozator, in targul permanent de acolo. Ea insasi ceruse, la inceputul verii trecute, sa fie mutata aici, dupa ce constatase ca saptamana de pro­­ba ii adusese nu doar un castig banesc, ci si un plus de inspiratie, care o facuse mai in­crezatoare in destinul ei literar. Nu-i mai pasa ca sefii de la Aurora amanau tot mai inspre asternuturile albe sa-i dea spon­sorizarea promisa. Volumul de debut a crescut in vremea asta de la seara la seara. Avea deja 24 de ani, pusese deoparte bani de-o particulara, dar nu in­­draz­nea inca sa paseasca in viata, fara o carte proprie sub brat, dincolo de punctul in care o lasase sectia Alimentatie Publica a Liceului Economic absolvit. Singura ei spe­­ranta ramasese temutul scriitor local Costi.

 

In acea zi, Nela nu era tocmai in apele ei.

 

Isi imbraca sortul, conecta butoiul la dozator cu o indemanare de maestra, dupa care incepu fara nici un chef batalia pentru cat mai multi clienti. Adversara ei directa era atat de slab pregatita, incat reu­si­se sa-i infranga, prin noncombat, orice spi­rit competitiv. N-o mai privea cu dus­ma­nie, ci ar fi vrut chiar s-o ajute. Nu putea servi in locul ei, dar macar i-ar da niste ma­nuale de tehnica a vanzarilor, sa-si in­­su­seasca notiunile elementare, caci or s-o dea afara mafiotii aia ai ei, si era pacat, azi, cand e atat de greu sa-ti gasesti o slujba.

 

Se simti dintr-o data solidara cu Ana. Era evident ca se ratacise in acel balci - ca si ea, Nela, o poeta intre bere, mici si mu­zica data la maximum. Probabil ca dorise, ca si ea, sa imbratiseze domeniul uma­­nist, dar s-au opus de buna seama parin­­tii, materialisti. Drama vecinei de taraba era insa mai mare, intrucat la 35 de ani, cat parea sa aiba Ana, nu mai putea lua via­ta de la capat. In schimb, pe Nela, cu copil sau fara, odata poeziile publicate, ni­meni n-o va mai opri sa faca Filo la FF.

 

 

 

I. B.

 

N-am sa fac filozofia handicapului in ran­durile de mai jos, deoarece stiu ca asta pritociti voi toata ziua in asa-zisele clipe de meditatie. Luati farama de accident care v-a aruncat in nevoia speciala si o adu­­ceti in doi timpi si trei miscari la dimensiunea unui cataclism global, nu-i asa? Va tra­deaza glasul de "dincolo" cu care ras­pun­deti celei mai banale chemari pe care viata are neinspiratia de-a v-o face in prelungile voastre pauze existentiale. Este ca si cum te-ar prinde soneria oaspetilor anun­­­tati tronand in chiloti peste o mizerie de nedescris. Ce altceva sa gandeasca despre tine oamenii aia, decat ca esti un nesim­tit, atata vreme cat tu, in viata fiind, iti bati joc de propriul tau plan persuasiv cu care ai reusit candva sa invingi rezistenta anticonceptionala a parintilor tai? Tii minte cand i te boceai nevinovatei tale ma­­­me, pe vremea cand ea nici nu termina­se liceul, iar barbatul ii era cunoscut doar de pe plansele anatomice, "Dar pe mine cand ma aduci pe lume? Hai, fa-ma odata, ca de la gradinita tot zici ca ma faci, si nu ma mai faci!"? Asa o bateai mereu la cap, in­­deosebi cand numai la plozi n-ar fi trebuit sa-i stea gandul, ci la teza de-a doua zi. Res­ponsabilitatea ta pentru esecul ei la exa­menul de bacalaureat din vara lui 1986 este maxima.

 

"Asteapta, bai Gheorghita, nu ma mai barai, ca simt ca-mi sar creierii!" iti zicea ea cu frumosul, incercand sa-si bage in teasta ocupata de tine, formulele integralelor trigonometrice. La inceput, le-ai fa­cut loc sinusurilor si tangentelor acelora, privindu-le ca pe-un sac de ciment cu care erai silit sa imparti camera pana cand o aparea vreo comanda in constructii. Apoi insa ai hotarat sa te joci cu ele, mutandu-le dintr-o diferentiala in alta, facand un tal­mes-balmes pe care nici un meditator din lume n-ar fi reusit sa-l descurce in pu­ti­nele zile cate mai ramasesera pana la pro­ba de matematica. Ca un facut, de par­­ca nu fusese de-ajuns simulacrul cu pa­pu­si­le, i-a venit ciclul exact in clipa in care ter­­minase de transcris subiectele de pe tabla.

 

Treiul saptescinci i se paru, la afisarea re­zultatelor, o nota care nu reflecta nici pe departe dezastrul de la fata locului, ci se datora mai curand onorabilei ei pres­ta­tii de-a lungul anilor de liceu, intrezarita de profesorii care ii recunoscusera scrisul. Ai ei n-au vrut sa se implice in realitatea examenului dincolo de marginile ones­ti­ta­tii, ceea ce il impiedica pe domnul Ursu sa-si verse necazul intr-un potop de palme si injuraturi la adresa celor doua femei din casa, acceptand fara scrasnete vizibile sa achite cu inca o criza de ulcer pros­tia de a se fi increzut in dreptate.

 

Pana la urma, ca s-o lasi in pace in sesiunea din toamna, a trebuit sa te trimita la tara, sa-i calci pe ulitele cioburilor de co­pilarie petrecuta de ea la bunici, pe Valea Trotusului, in scurtele opriri ale Daciei familiale pentru umplerea portbagajelor cu mere, pere, nuci, malai etc. Ti-a pla­cut atat de mult sa respiri aerul proaspat al amintirilor mamei tale, incat ai revenit in forta si, dupa succesul ei - 9,08 -, nu te-ai lasat pana cand nu ti-a facut cu­nos­tin­ta cu toate rudele de care avea cat de cat habar. Erai atat de cicalitor, incat nu de putine ori a fost nevoita sa inventeze pe loc biografiile unor chipuri, nume si voci de mult uitate, dar care, cine stie cum, ti-au starnit un interes bolnavicios.

 

Ratase facultatea in acel an si nu avea nici o sansa de angajare, ba chiar se astep­ta dintr-un moment in altul sa alunece sub incidenta legii vagabondajului, din cau­­za refuzului tatalui ei de a-si pune obra­zul pentru o absolventa a unui liceu faimos prin discrepanta dintre certificatul de calificare emis si acoperirea lui in practica.

 

Domnul Ursu era un director respectat in micuta fabrica de bere a orasului. Isi sanctionase odata propria nevasta pen­tru intarzieri repetate la serviciu, desi stia foarte bine pricina medicala a acestora, chiar el ducand-o la dispensar galbena ca lamaia, cu fata ravasita de teama pierderii sarcinii. Se mandrea cu fapta asta, pe care nu uita s-o invoce de cate ori venea vreun angajat sa-i ceara un favor.

 

 

 

(Fragment din micro-romanul Ghita de Catalin Gavriliu. Volumul poate fi descarcat gratuit pe situl editurii LiterNet, la http://editura.liternet.ro/autor/42/Catalin-Gavriliu.html)

 

 

 

 

 

CRISAN MUSETEANU

 

 

 

Un muzeu de istorie are menirea de a integra o civilizatie intr-un context mai amplu

 

 

 

N. 17 decembrie 1947, Bucuresti • a absolvit Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, Sectia Arheologie (1970); doctor in istorie cu teza Ceramica romana de la Durostorum (1993); specialist activ in arheologie provinciala romana • profesor de istorie la un liceu din Ialomita, muzeograf la Calarasi, muzeograf la Muzeul de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti; muzeograf la Muzeul National de Istorie a României (din 1981), cercetator din 1993 si director general din 1997 • activitati expozitionale: membru al Comitetului de Organizare a Congresului Rei Cretariae de la Timisoara; membru al Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor; vicepresedinte al Comisiei Nationale de Arheologie; membru in comitetul de organizare a colocviilor de la Accademia di Romania din Roma; membru in comitetul de organizare a celui de-al II-lea Congres International Lychnological Association s.a. • ca cercetator, a activat in importante santiere arheologice românesti si a coordonat (din 1975 pâna in prezent) santierul Durostorum din judetul Constanta; a participat la o serie de colocvii si congrese din strainatate (Alexandria, Roma, Stockholm, Istanbul); membru in comisiile doctorale din cadrul Facultatii de Istorie a Universitatii din Bucuresti si in cadrul altor institutii de invatamânt superior din tara. • activitate publicistica: peste 50 de studii stiintifice in reviste de specialitate românesti si straine, doua volume in colaborare, unul coordonat. Cea mai importanta lucrare, Ateliere ceramice romane de la Durostorum (2003), este o cercetare detaliata, cu totul originala, a ceramicii romane timpurii din Dobrogea. • ofiter al Ordinului National "Serviciul Credincios" (din 2000)

 

 

 

Pentru inceput, vreau sa va intreb de­spre rolul pe care ar trebui sa-l aiba un mu­zeu de istorie in societatea de consum...

 

Poate fi divers. Este adevarat ca societatea actuala se departeaza de muzeul clasic, dar acest lucru este aproape normal avand in vedere sistemul in­for­ma­tional care a patruns si la noi. Publicul doreste o informare mai rapida si o face adesea prin alte mijloace decat prin vizita la muzeu. Este un adevar. Pe de alta parte, in ultima suta de ani, schimbarile sociale sunt asa de mari, in­­cat nu mai pot fi stapanite. Ma explic: viata pe care o traiau bunicii nostri (nu mai vorbesc de strabunici sau de cei de dinaintea lor) este practic o necunoscuta pentru actuala masa de oameni. Si atunci, muzeul are rolul de a strange si de a depozita marturiile care dispar. Ori­­ce fel de marturii.

 

Muzeul de Istorie a evoluat. La inceput, in Romania, el insemna o simpla transpunere a unui manual de istorie in imagini si in obiecte. Acum, el reflecta cu totul altceva, pentru ca a devenit o ex­punere ampla a unei civilizatii intr-un parcurs cat mai complet. Pentru a fi mai convingator, un muzeu de istorie tre­buie sa expuna cat mai multe replici, reconstituiri, machete.

 

Impactul vizual nu se mai produce atat de facil, dar are si alta forta.

 

Am trait asta, desi nu credeam. Fac sapaturi arheologice de mult timp si am participat la cercetarea unei bazilici a Histriei. Cand am vazut o reconstituire facuta grafic de arhitecti specialisti, am avut o imagine foarte clara a felului in care arata acel obiect cand era in picioare. Inainte, reprezentarea mea era vaga. Va dati seama ce important este pen­tru publicul neavizat sa-i arati machete? Vizitatorului trebuie sa-i clarifici imaginea, nu sa-i arati o ruina sau nis­te elemente disparate. Daca un muzeu de istorie ramane la cateva vitrine cu oale si arme, el este complet neinteresant si deci nevizitabil. Si reconstituirea trebuie sa inceapa din neolitic (lo­cuin­te, sanctuare) pana in perioada apro­­piata noua.

 

Am avut in urma cu cativa ani o ex­po­zitie foarte vizitata, Acasa, la bunici: doua incaperi cu mobilier de secol XIX si inceput de XX, cu manechine imbra­cate in costume de epoca. Pe cei mai varstnici i-au adus amintirile la muzeu, pe tineri, curiozitatea.

 

Rolul unui muzeu de istorie nu e de a prezenta numai conflictele care au dus la mari rasturnari, ci mai ales perioadele de (con)vietuire pasnica. Un muzeu de istorie are menirea de a integra o civilizatie intr-un context mai amplu. In viitor, cand forta financiara a unui ast­­fel de muzeu va deveni mai mare, acesta nu va mai trebui sa aiba o ex­po­zi­tie permanenta timp de 20 de ani.

 

Va deveni anacronic in ce priveste strategia?

 

Da. Va trebui sa se adapteze, sa gaz­du­iasca mai multe expozitii temporare cu o anumita rapiditate de succesiune, sa atraga publicul care traieste intr-o anumita viteza. Temele expozitiilor vor trebui concepute mai atractiv, chiar so­­cant, in sensul bun, pentru a putea face fata concurentei din mass-media (ma refer mai mult la televiziuni si mai pu­tin la presa scrisa). Eu am ramas surprins sa vad cat de interesant poate fi prezentat pe Discovery al doilea razboi mondial sau un sat italian din neolitic.

 

Cum situati Muzeul National de Istorie a Romaniei in contextul muzeal bucu­res­tean?

 

Marturisesc ca MNIR nu se afla in topul muzeelor din Bucuresti. Exista al­te­le mai atractive pentru public; doar doua exemple: Muzeul Satului si Muzeul "Grigore Antipa". Un argument pentru care publicul are reticente fata de noi este ca in perioada comunista, a lui Ceau­­sescu mai ales, Muzeul de Istorie a fost folosit exacerbat ca instrument de propaganda nationalista. Alte argumente tin poate de mentalitatea anga­ja­tilor, unii dintre ei ramanand in sabloane, vrand sa facem expozitii foarte ase­manatoare, ceea ce reduce evident interesul vizitatorilor. Sunt acum in MNIR doua generatii de angajati: cei din generatia mea, care au avantajul unei foar­te bune cunoasteri a patrimoniului si dezavantajul sabloanelor, si ge­ne­ra­tia tanara, mult mai informatizata, mult mai indrazneata, dar care mai are de lucru la cunoasterea patrimoniului. Totusi, incercam sa desablonizam, sa organizam expozitii pe teme eveni­men­tiale (1848, 1877, 1918), dar si pe teme mai largi si mai sociale. De exemplu, am facut de curand o expozitie de mare succes, Orasele romanesti la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, conceputa din imagini (carti pos­tale) si din obiecte.

 

Trebuie sa fi avut si o dimensiune amuzanta...

 

Da, pentru ca multi vizitatori si-au recunoscut case, biserici, spatii. A fost o ex­perienta interesanta. Acum, ne gan­dim la o expozitie de bijuterie si costum de la sfarsitul secolului XVIII si inceput de XIX si cred ca va prinde.

 

Va rog sa spuneti cateva lucruri si de­spre cladire.

 

A fost proiectata ca posta centrala, construita (1894-1899) pe ruinele Hanului Constantin Voda si ale Hanului Stavropoleos. Putina lume stie ca a costat o avere: 30 milioane lei aur. In 1972, a fost transformata in muzeu. Au fost avan­taje: cladire centrala, de mare fru­mu­sete, situata in mijlocul Centrului Istoric; dar si dezavantaje: un muzeu modern este foarte greu de pus intr-o cladire cu o alta destinatie anterioara. Ca amanunt, interesant poate, as spune ca fundatiile au fost sapate cu cazmaua, iar pamantul evacuat cu ca­ru­tele.

 

Cladirea se afla de 4 ani in reparatii care treneaza. De ce?

 

Pe de o parte, din cauza amplorii lu­cra­rii (restaurare, reparare, consolidare), pe de alta, din cauza lipsei banilor. Ca exemplu, reparatiile la Palatul Regal au fost incepute din 1990 si nu s-au ter­minat nici acum. La noi, cladirea ofe­ra si multe surprize si spun asta in numele arhitectilor si al inginerilor care nu au la dipozitie planurile acesteia. Fundatia aceea despre care spuneam este foarte mica. Un muzeu nu in­­seamna numai spatii expozitionale, are si depozite. Si ele trebuie sa fie func­tio­na­le, sa indeplineasca niste conditii de umi­ditate si temperatura, nu le poti amenaja in orice fel de subsol.

 

Cum vedeti dvs. terminarea santierului din Centrul Istoric, unde acum se circula echi­libristic pe niste podete, sub care totul este deschis, atat intemperiilor, cat si actiu­ni­lor voluntare? Nu se poate gasi o solutie ar­hitecturala?

 

Depinde. Nu sapam noi acolo, ci arheologii de la Muzeul Municipiului Bu­cu­resti. Ocazia pe care ei o au apare o data la una sau la doua generatii. Din punct de vedere arheologic, a face cerce­ta­re pe o astfel de arie este un lucru ex­cep­tional. Insa ceea ce pastrezi si ceea ce acoperi constituie o problema dificila. Pe Strada Franceza, sunt cladiri care acum au un aspect delabrant si care ar trebui restaurate. Insa despre toate acestea trebuie intrebat si publicul. Sigur ca dupa o astfel de cercetare este normal sa acoperi, sa lasi la iveala doar lucrurile interesante si sa te concentrezi asupra a ceea ce este in picioare, pentru ca, daca asta nu se intampla re­pede, nu vei mai avea ce sa restaurezi. Si e pacat. Am avut norocul sa merg prin orase europene, unde centrele istorice sunt mult mai ingrijite, iar atentia fata de aceste ansambluri arhitecturale e mult mai mare.

 

Cine trebuie sa manifeste aceasta aten­tie?

 

Toata lumea, de la oficialitati la public. Bucurestenii trebuie sa aiba convingerea ca este necesara pastrarea aces­tor zone, cu specificul lor. S-a distrus deja prea mult. Sa conservam ma­car ce a mai ramas.

 

Revenind la muzeu, se stie ca el a fost des­chis pentru a se crea o institutie reprezentativa. Este adevarat intru totul?

 

Pe jumatate. S-au impletit doua idei la deschiderea muzeului: pe de o parte, de propaganda "patriotica" pentru prea­ma­rirea cuplului prezidential, iar pe de alta parte, au fost adunate aici, cu mai multa sau mai putina bunavointa, obiec­te importante. Dar si alte mari muzee ale lumii si-au strans piese tot cam asa. Acum, in baza legii privind retrocedarea, noi am dat inapoi peste o suta de mii de obiecte.

 

Deci se produce procesul invers intr-un fel...

 

Nu in totalitate, dar asta e legea. E vor­ba in special de Culte, de la care au fost luate fortat, si de Academia Ro­ma­na. Cu muzeele istorice locale ne mai intelegem. Dar cei de la Culte le vor ina­poi. Scurt. Pentru ca sunt ale lor. Si atunci, efortul nostru de a incerca sa le inlocuim prin achizitii este foarte greu. Daca prin sapaturi arheologice si prin achizitii de secol XIX sau XX putem sa ne imbogatim patrimoniul, pe epoca me­die­vala e aproape imposibil. Dar am avut totusi surpriza placuta sa gasim pe piata de specialitate doua documente de la Brancoveanu si unul de la Alexandru Ipsilanti. In astfel de situatii, este vorba de sume mari de bani, dar le ob­tinem totusi, cu toata birocratia ro­ma­neas­ca.

 

Pot aparea si surprize neplacute, insa, cum a fost cazul bratarilor.

 

Eu va pot spune ca si in alte tari (am exemple sigure: Bulgaria, Grecia, Italia) sunt filiere de braconieri arheologici care devalizeaza in mod organizat si­turile. Arheologii adevarati nu umbla dupa comori. In privinta bratarilor, a exis­tat suspiciunea ca sunt falsuri. Am multe argumente pentru a fi convins de autenticitatea lor.

 

S-a facut o analiza fizico-atomica a lor?

 

Da, evident. Si la noi, si in straina­ta­te. Bratarile sunt din aur nativ din zo­na Transilvaniei. In plus, sunt aproape identice cu cele din argint dacic si exis­­ta reprezentari chiar pe Columna lui Tra­ian ca romanii au capturat un tezaur imens de metal pretios. Din fericire, acum, cele 9 bratari sunt in muzeul nostru. Sigur, se vorbeste ca ar exista in realitate mai multe, dar deja intram in speculatii. Descoperirea acestor bratari este cea mai importanta, ca tezaur, in ul­tima suta de ani. Prin braconaj, au fost descoperite si alte piese, nu numai din metal pretios. De exemplu, inscrip­tia din bronz de la Troesmis sau diplome militare, tot din bronz.

 

Care este situatia santierelor arheologice de la noi?

 

Arheologia a evoluat foarte mult prin tehnicizare. Arheologii cu vechime fac o cercetare in stilul lui Parvan, in timp ce colegii mai tineri au adoptat teh­nici de lucru moderne. Insa nu toate in­sti­tutiile care practica arheologia au bani pentru dotari de ultima ora. De obicei, au cei care fac arheologie de serviciu, la comanda. Se construieste mult acum si este necesara o cercetare arheo­logica prealabila, care se face pe bani pri­vati. In ce priveste cercetarea din ma­rile santiere, mai mult sau mai putin protejate, aceasta poate fi lasata si ge­ne­ratiilor urmatoare. Acum, cea mai im­por­tanta latura a arheologiei este cea preventiva, ceea ce nu inseamna ca arheologia clasica trebuie lasata deoparte. Evident, aici se poate vorbi si de di­fe­renta de salarizare. Un tanar pe care-l trimiti 10 luni pe an pe un santier clasic trebuie si platit corespunzator, ceea ce, din pacate, nu poti face.

 

Si atunci oamenii muncesc din voluntariat?

 

Da. Pentru ca eu ii dau acestui tanar tot ce-mi permite legea, dar este foarte pu­tin. Si in acest fel ne pierdem cerce­ta­torii, care pleaca in zona privata sau in strainatate.

 

Care santier al MNIR va atrage cel mai mult?

 

Sunt legat de Durostorum, situat ju­ma­tate la noi, jumatate la bulgari. Am lucrat pe numeroase santiere, dar spa­tiul dobrogean ma atrage in mod deosebit. Nu pot sta acolo cat mi-as dori. Ad­mi­nistratia muzeului este o corvoada cro­nofaga. Muzeul are santierele lui, dar si multe colaborari. Avem chiar un departament de arheologie preventiva, care ne mai aduce bani.

 

Cum popularizati activitatea santierelor?

 

Prin site-ul nostru, prin expozitii si prin publicatiile noastre. Muzeul are ne­voie de un site mai explicit decat acum, unde sa se poata si expune. Pot fi aduse astfel pe site obiecte din muzee importante straine mult mai ieftin. Iar vizitatorul le poate accesa mult mai usor. Sunt convins ca vor fi numeroase vi­zua­li­zari.

 

Si pentru a tine pasul cu tehnica, acum ne ocupam si de arhivarea digitala de pe hartie. Am fost uimit sa constat ca, la Metropolitan, unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, se lucreaza cu arhiva pe dublu suport: har­tie, cu scris de mana, si electronic.

 

Apoi, anul trecut, am avut o ex­po­zitie interesanta despre bisericutele din Murfatlar prin care am vrut sa atragem atentia ca si acolo trebuie intervenit rapid. Este cel mai recent exemplu de ex­pozitie facuta in urma unor descoperiri.

 

Publicatiile pe care le editam, disponibile pentru vanzare doar in muzeu, sunt de doua tipuri: cataloage de ex­po­zi­tii si periodice (publicatii stiintifice care ajung si in marile muzee si biblioteci ale lumii): Muzeul National, Cercetari numismatice si Cercetari arheologice. O dorinta a mea ar fi sa existe si o revista axata pe conservare-restaurare.

 

Mai ales ca exista laboratorul... E ade­va­rat ca se poate restaura aici aproape orice, in afara de tablouri?

 

Da, avem un laborator cu specialisti foarte buni care s-au format in timp. De exemplu, putini stiu ca, dupa 1948, o ro­chie creata de Regina Elisabeta, executata la o scoala de arte si meserii si purtata de Regina Maria la incoronarea Tarului Nicolae II, fusese data unui teatru din Bucuresti, care o modificase dupa talia actritei ce o purta in spectacol. Va dati seama? Au fost necesari 3 ani pentru restaurarea ei la noi.

 

Si restaurarea in ceramica este dificila. Formam acum restauratori in lemn si am mai vrea, dar nu reusim, sa for­mam si restauratori in piatra. Doar ca sunt meserii extrem de prost platite si presupun o imensa pasiune.

 

Si atunci mai sunt atractive, mai vin oa­meni?

 

Vin, dar in special pe arheologie. Sunt tineri care evolueaza foarte repede, cu doctorate serioase inainte de 35 de ani, cu carti publicate care circula chiar international. Cred sincer ca sunt mai buni decat cei din seria mea. Ei au circulat deja foarte mult, cu burse in strainatate, cu colaborari si au o perspectiva infinit mai larga decat noi.

 

Despre ce expozitii importante si proiecte ale MNIR puteti vorbi?

 

Expozitia de Arta Neolitica in Romania din Elvetia a fost facuta cu participarea mu­zeelor din toata tara (31 de insti­tu­tii). Este cea mai mare expozitie de arheologie facuta vreodata de Romania in strainatate (pentru exactitate, are 1.112 piese). A avut un ecou extraordinar poa­te si pentru ca se desfasura in acelasi timp cu un campionat de fotbal. Dar, ori­cum, este ceruta si in continuare. In de­cembrie, va pleca la Bruxelles, la Musée de Beaux Arts. Suntem in tratative si cu un muzeu american din Hudson, iar in 2010 va merge in Shanghai.

 

Un alt proiect il avem la Roma, in spa­tiul Muzeului Forurilor Imperiale. Se numeste Dacia la Roma si urmeaza sa prezinte elemente de civilizatie dacice si romane si e binevenita din multe puncte de vedere. Presupune insa si su­me foarte mari. Sper ca le vom obtine. Vom apela si la sponsorizari, pentru ca nu-ti da nimeni atatia bani publici. Mai avem si un proiect pe tema Septembrie 1939 - Sosirea polonezilor, ce va fi organizat la Varsovia de noi, cu sprijinul Institutului Cultural Roman de acolo.

 

Pot parea putine, dar eu cred ca trebuie sa ne concentram, ca muzeu, pe ca­li­tatea proiectelor, nu pe numarul lor.

 

In expozitii de grup, avem piese in toa­ta lumea. De exemplu, suntem pre­zenti intr-o expozitie despre civilizatia scitica, cu un traseu important: Berlin, München, Hamburg, iar acum trebuie sa ajunga la Budapesta. O alta expo­zi­tie, despre Roma si barbari, de la Palazzo Grassi din Venetia, cuprinde 72 de piese din MNIR.

 

Ceea ce ne-ar trebui noua ar fi un ar­hitect care sa stie sa aranjeze o ex­po­zi­tie. La Metropolitan, au un departament in­­treg de arhitecti si artisti plastici care se ocupa de design expozi­tio­nal.

 

In ce priveste strategia de atragere a vizitatorilor la MNIR, ce ne puteti spune?

 

Vin si la noi vizitatori, dar nu in nu­ma­rul dorit. Cei mai multi sunt tineri sau elevi. Din pacate, Bucurestiul nu este un oras turistic si atunci vizitatori straini vin putini. Am avut o surpriza placuta in Noaptea Muzeelor, care la ultima editie ne-a adus 13.000 de vizitatori. A fost incredibil! In medie, avem cam 80-90.000 pe an. Cred ca statistic suntem pe locul 4 intre muzeele bucu­res­tene.

 

Avem parteneriate publicitare, suntem in toate revistele care popularizea­­za activitati de gen, aparem in emisiuni culturale pe ecran. Intotdeauna che­mam televiziunile pentru vernisaje, vin, filmeaza, insa uneori ne anunta ca materialul nu a intrat pentru ca a apa­rut altceva mai interesant. Poate e si o vina a noastra undeva... Dar publicitatea costa, iar noi suntem saraci. Orga­ni­zam si un targ de carte, dupa cum stiti, unde vine destula lume. Oricum, eu sper ca, atunci cand se vor termina re­pa­ratiile si tot muzeul va fi vizitabil, vom vorbi despre un numar mult mai mare de vizitatori.

 

In final, v-as intreba cum mentineti o astfel de institutie la un anumit nivel de pretentii?

 

Prin foarte multa daruire, din partea tuturor celor care lucreaza aici. Directorul unui muzeu nu este o piesa cen­trala, asa cum ar putea parea. El doar coordoneaza. Dar cei care muncesc efectiv aici depun eforturi sisifice pentru ceea ce reusim sa aratam lumii. Au multa pasiune, dublata de o foarte buna stiinta de carte.

 

 

 

Interviu realizat de Alina Boboc

 

 

 

 

 

IULIA SILAGHY

 

 

 

Doamna Ionascu

 

 

 

I. Mabb

 

 

 

In mai putin de doua ore se intuneca. Mabb se ridica incet de pe divanul turcesc. Evita miscarile brus­te: ar putea fi daunatoare pentru oasele ei batrane. Se indreapta spre dulapul din stanga, un corp de mobila ma­siv, de mahon, care atinge tavanul si mascheaza aproape in intregime paravanul cu brizbrizuri japone­ze. In spatele paravanului fantezist poti doar sa presu­pui existenta unui zid. Mabb deschide larg cele doua usi ale dulapului. Inauntru sunt rafturi multe; si, pe fie­care raft, teancuri de tesaturi de toate culorile, pan­ze transparente prin care poti vedea pana departe, poa­te pana la Bagdad, saluri de lana, moi ca o atingere de pisica, straie impletite manual din matase, demne de reginele lumii, ori pur si simplu tricotaje obis­nui­te, din bumbac sau din fire sintetice, cum poarta oa­menii in fiecare zi in veacul nostru lipsit de splendoare. Mabb scoate tacticos de pe raftul din mijloc un pulover de lana - o culoare incerta, nici bej, nici mus­tar -, il examineaza pret de cateva clipe, apoi, cu pasi ma­surati, se intoarce la divanul doldora de perne, de te­saturi, de gheme, se asaza, ia de pe masuta ala­tu­ra­ta o forfecuta si prinde capatul firului cu care incepe maneca stanga. In spatele sau, draperiile de catifea rosii ca sangele se misca abia perceptibil. (Atarna grele, tocmai din plafon si, ca si paravanul, e posibil sa ascunda un zid si o usa.) Mainile descarnate ale lui Mabb desira rand cu rand ochiurile tricotajului. Firul care se desprinde treptat din tesatura produce un zgo­mot surd, constant, ca o muzica in surdina sau ca un racait de soarece. Dar soareci nu au cum sa fie in odaia aceasta.

 

Batrana Mabb isi intinde alene picioarele rigide pe scau­nelul din fata divanului. La dreapta ei Negruzza cas­ca, se intinde, isi trece o labuta peste mustati si sa­re de pe frumoasa pernita de catifea visinie. Face cate­va tumbe, executa artistic trei salturi - labutele ei abia ating covorul moale, mai mult zboara -, o clipa rama­ne parca suspendata in aer; aterizeaza in fata dulapu­lui, nu acela din care Mabb a scos tricotajul, ci altul iden­tic, situat in partea opusa. Paravanul cu japoneze­rii este si el la fel ca primul. Miau!! Negruzza zgarie in­discret si zadarnic la usa. Cutia cu minuni nu se des­chi­de. Isi arcuieste spinarea cu eleganta si ostentativa nepasare, se intoarce spre stanga fara sa mai priveasca in urma.

 

La drept vorbind, o atrage mai mult oglinda - mare, ovala, cu rame argintate. A lucrat-o un mester is­cusit, intr-un atelier de sticlarie de la Venetia. Ochiul acesta de sticla iscodeste intreaga odaie. Dincolo de el, trei ferestre largi, curioase, iscodesc la randu-le stra­da. Iar ochiul oglinzii se suprapune in parte ochiu­lui ferestrei din mijloc. In rastimp, lumina a mai sca­zut cu un grad. Negruzza mai face un salt. Isi admira la oglinda blanita ei scurta, lucitoare, de pisica egipteana si ochii ei verzi si oblici de intelept tibetan. Ridi­­ca o labuta. Surata din apele venetiene ii raspunde iden­tic. O ridica pe a doua. Cealalta, la fel. Se aude un mieunat amiabil pe care insa nu l-a putut emite Ne­gruzza. Si cu atat mai putin batrana domnisoara Mabb. Poate altcineva. Negruzza continua sa fixeze lu­ciul mat, inchide brusc ochii si, redeschizandu-i, za­reste in adancuri un interior drapat in matasuri albas­tre si, in fund, o canapea acoperita de perne si pernite, un rai pentru orice pisica. Pe canapea, o copila cu zulufi blonzi tine pe genunchi o pisica alba de Angora. Blanita ei regeasca scanteiaza diamantin in apele oglinzii. Negruzza ridica din nou o labuta in semn de salut, o plimba voluptuous pe sticla venetiana - sen­za­tie de cald si pufos. Marr. Miau. Donna Alba sare de pe genunchii Alicei. Alearga, alearga. In spate, pe divanul turcesc, batrana Mabb surade stramb, boneta de dantela i-a alunecat pe o ureche, chipul ei pare mai ne­gricios. A sfarsit cu desiratul si depanatul. Se joaca o clipa cu ghemul, ca jongleurii, dupa care, victorioa­­sa, se urneste de pe divan si se duce batraneste spre dulapul din dreapta. Hipnotizata, Negruzza s-a lipit de oglinda si toarce; in partea cealalta, odaia albastra s-a topit intr-o ceata laptoasa: n-o mai zaresti pe Alba, dar ii simti inima batand si torsul adormitor. Mabb des­chide dulapul: sunt aici saci uriasi umpluti cu gheme felurite - toate culorile din lume, fire subtiri-sub­tiri, ca acelea din care isi tes paianjenii panza, ori fire groase (aspre sau moi) care, impletite, ii imbraca pe exploratorii ce merg catre Nord, gheme marunte si gheme imense, obisnuite si nemaipomenite.

 

In odaie lumina descreste, descreste. Va fi noapte cu­rand. Zi de zi Mabb scoate tesaturi dintr-un dulap, le desira, le transforma in gheme pe care le asaza in ce­la­lalt dulap. Si cu toate acestea nici depozitul de te­saturi nu se goleste, nici depozitul de gheme nu se um­ple.

 

Mabb a incremenit in fata dulapului, Negruzza a in­­­cremenit la oglinda. S-ar zice ca amandoua viseaza. Smo­gul inserarii le acopera ochii. De afara mai razbat glasuri razlete de cheflii si, din timp in timp, indemnurile birjarilor si sunetul copitelor pe pavaj. Mabb cas­ca zgomotos, Negruzza miauna gros si languros. Ba­trana se asaza din nou pe divan, intinde o mana tre­muranda spre candela de pe masuta, o aprinde. Fla­cara jucausa lumineaza camera albastra dinlaun­trul oglinzii: in noapte, e mai somptuoasa si mai rece. Alice a adormit, chircita printre perne de catifea si ma­tase. Alaturi Alba isi toarce povestile-i pisicesti. Cu ochi sticlosi, de oglinda, Negruzza o pandeste. Ca la un semn, alearga una in intampinarea celeilalte. Se opresc: una in fata oglinzii, cealalta dincolo de ea. Ne­gruzza face trei pasi spre dreapta, Alba o urmeaza ca o umbra. Inca trei. Si inca trei. Pana cand Negruzza iese din raza oglinzii. La fel si surata-i. Odaia albastra e acum departe, departe. Amandoua alearga prin odaia rosie a lui Mabb. Batrana le priveste cu un ochi plictisit. Ea insasi seamana cu o pisica mare, blaza­­ta... Nici macar nu-i mai pasa ca a uitat intredeschisa usa de la dulapul cu gheme. Sau ca in clipa asta Negruzza se strecoara agila inauntru, urmata ca o um­bra de seamana ei cu blanita de ceata. Usile sanctuarului se deschid apoi larg si cu solemnitate, ca si cum ar anunta iesirea marilor preoti. In chip de oficianti ies pana la urma Pisicile tesatoare. Ritul Ghemelor in­­calcite poate acum sa inceapa.

 

Alba si Negruzza rostogolesc unul cate unul, pana in mijlocul odaii, in fata oglinzii venetiene, sapte gheme rotunde, mari, desavarsite. Sunt sapte culori: rosu, portocaliu, galben, verde, albastru, maro, violet. Sunt sapte fire de sapte feluri: lana, in, bumbac, mohair, po­lies­ter, matase, fir de lamé. Sunt sapte vise din sapte vieti. Pisicile dibace le sucesc, le rasucesc, desfac de pe gheme cu dintii si cu labutele firele artistic depa­na­te, le amesteca, le combina, le incurca. Ghemele se fac mici, tot mai mici, si mai mici, foarte mici, imperceptibile, imponderabile, inexistente. Cu fiece tumba a pi­si­cilor incalceala asta de fire incepe sa semene cu o tesatura maiestrit lucrata. Si imposibil de imaginat, daca judecam cu masurile ingustei noastre intelegeri diurne, care nu se impaca prea usor cu mezalianta no­bi­lului fir de matase violet si a rusticei fibre maronii de lana merinos sau cu voluptatea scandaloasa a im­­pletirii dintre mohair si lamé, dintre portocaliu si albastru, dintre veghe si somn, dintre dincolo si dincoace, dintre ieri si maine, dintre inchipuit si neinchipuit. La inceput, itele tesaturii nu se disting cu claritate. Te­satura e deocamdata rara, e deocamdata fragila.

 

Mabb motaie, din timp in timp sforaie usor, canapeaua visinie se leagana incet, incet, incet de tot, ca o lun­tre pe suprafata unei ape line. Dar apele linistite sunt adesea adanci. De la o vreme, buzele batranei prind a se misca, rotunjind vocalele intr-un fel anume. Ca si cum tacuta, ascunsa Mabb ar povesti. Cui si de­­spre cine?

 

In oglinda chipul ei pare cand agitat, cand amagit de un vis ferice. In rastimp, Negruzza si Alba incheie discret minunata lor opera. De-ai sa privesi de acum in apele venetiene, n-ai sa le mai zaresti nici pe Pisicile te­satoare, nici pe Mabb, nici camera in clarobscur, cu pa­ravane, cu perne ademenitoare, cu brizbrizuri si ghe­me multicolore si multiforme. N-ai sa mai vezi de­cat o tesatura ciudata, a carei suprafata a pus sta­pa­ni­re pe luciul oglinzii si a inghitit pe-ndelete totul.

 

 

 

*

 

II. Femei

 

 

 

Doamna Ionascu ofteaza. Coase la intamplare un ochi desprins sau mancat de molii al tesaturii antice de lana. Inca mai poate fi purtat puloverul, de ce sa-l arunce sau sa-l dea de pomana, costa bani. Ea tine la lucruri. Vorbeste despre ele ca si cum ar fi niste fiinte obidite, brutalizate de indolenta oamenilor care le ma­ne­vreaza. Doamna Ionascu iubeste obiectele. Of, Doam­­ne, bietii robineti! Cum sa nu se defecteze, daca ne­sa­bui­tii de chiriasi ii deschid si ii inchid brusc, ii strang, ii tortureaza. Sarmanul aragaz! Ieri, Andreea l-a pa­tat cu trei stropi de cafea! Intr-o zi o sa i se ia dracului tot luciul. Mereu se grabeste si fata asta. Si usile, bietele, cum sa se mai inchida si cum sa nu scartaie din toate balamalele, daca fetele astea straine le trantesc tot timpul.

 

Inventarul acestor acte de barbarie nu sfarseste cu una, cu doua. Toate nelegiuirile zilnice se adauga, pi­ca­tura cu picatura, in paharul cu licoare otravita pe care soarta i-l intinde doamnei Ionascu. Picaturi de apa mereu pe chiuveta, pete de grasime pe aragaz, vase neasezate la locul lor sau nesterse cum trebuie, par, prea mult par strain pe covoarele ei, de-i e si sila, o sa le zica sa se tunda, si apa, atata apa consumata la dus! Da lasa, treaca de la ea! N-o sa-i spuna de data asta ca prea s-au intrecut cu gluma, in ultima vre­me, cu consumul de apa ­ doi metri cubi de apa cal­da, trei persoane, intr-o singura luna! Madam Cris­tea nu consuma decat o jumatate de metru si parca mereu ii face in ciuda, a dracului! Da lasa, mai bine-i spune maine, cand o veni si cealalta, Andreea, cand s-o aduna de pe unde o fi haladuind, ca n-o prinzi pe-aca­­sa si cand vine se-ncuie in camera ei si nu stiu ce face aco­­lo. Lasa, sa nu-si strice buna dispozitie. Mai bine po­vesteste-n continuare, ca fata asta a facut ochii mari si ei ii face bine sa-si aduca aminte de Ionascu, Dum­nezeu sa-l ierte, si de tanti Lizette, si de mamica, sa­raca de ea, ca i-am zis, inainte de-a inchide ochii: Ma­­mico, de ce-ai fost toata viata asa de aspra cu mine?!

 

Ofteaza inca o data, elocvent, ca la teatru si inalta asupra lui Alice niste ochi cenusii, aposi, plini de lacrimi. Ridica mainile deasupra capului ornat cu bigudiuri. Acul de cusut, ruginit la capat, strapunge demonstrativ aerul, in incercarea de a prinde un ochi ne­va­zut desfacut din inlantuirea povestii.

 

­ Uite, fetito, chiar asa s-a intamplat, cum ti-am spus. Asta e, cum sa ma exprim... un episod din... isto­ria vietii mele.

 

Si, pronuntand aceste cuvinte, doamna Ionascu se re­dreseaza, adopta brusc o pozitie martiala, potrivita cu importanta marturiei despre sine pe care se prega­tes­te, pentru a cata oara, s-o rostuiasca masurat in fraze de un patetism demn, al caror efect nu se poate sa nu-l fi cantarit cu grija in atatea ceasuri, zile, luni, ani de singuratate. Adevarul e ca batrana gaseste greu pe cineva care s-o asculte efectiv, cu o anume par­ti­cipare, nu din politete, fara sa-si lase gandurile sa-i zboare aiurea. De pilda, fata asta, Alice, pe care a luat-o de catva timp in gazda, ii asculta uneori cu pla­ce­re povestile ei de pe vremea lu Pazvante. Sau cel putin asa ii lasa impresia. Daca nu cumva o fi jucand si asta teatru. Daca nu cumva o fi urmarind ceva. Parca ai de unde sti. Ca in ziua de azi nici in tine nu te mai poti increde pana la capat.

 

Da, in fine, tot e bine ca are cu cine sa mai schimbe o vorba, ca de cand a murit Ionascu, saracu, numai sin­gura, singura cuc sade in apartamentul asta din Dru­mul Taberei. A tot avut chiriasi, da nici unu n-a stat mai mult de-o jumatate de an. Si, oricum, chi­ria­sii vin si pleaca, se vagaie toata ziua pe usa si ea tot sin­gura ramane... Poate era mai bine daca facea si ea ce-a facut madame Badirca.

 

­ Vecina de la etaju unu. Aia cu mers de rata. Vine ieri seara la mine, pe la sapte, dupa stiri. Nu era nici una din voi acasa. Nu stiu unde erati, ca tu ma stii pe mine, nu-ntreb, nu ma intereseaza, faceti ce vreti. Zic, ma pomenesc cu Madame Badirca la usa. Pot sa te-ajut cu ceva, madame Badirca? Mi se pare ca tocmai ai sunat. A naibii cotofana, am prins-o cum se uita pe gaura cheii. Zice: Buna seara, madame Ionascu, venisem sa ma sfatuiesc cu dumneata, ca in dumneata am in­­credere, ca nu duci vorba, ca alde Mazu ori Teodorescu. O poftesc in sufragerie, cafea nu-i fac, ca era deja seara, dar tot ii pun pe farfurie o feliuta de chec, stii tu, din checul pe care l-am facut de Paste, nu-s nici doua luni de atunci, l-am pastrat in congeletor. S-a cam strambat sclifosita, s-a facut ca se-neaca ­ asa in­vi­dioasa o stiu de vreo douazeci de ani, cum sa recunoasca ea ca eu gatesc mai bine?! ­, cum iti spun, se pre­face ca tuseste si-mi cere un pahar cu apa: Ce-ai pus in checu asta, madame Ionascu? Ca si deunazi, cand m-ai servit cu dulceata, m-am perpelit dupa aia toata noaptea, am zis ca cine moare, era sa sun si la salvare, da mi-a dat Dana un triferment si mi-a trecut. Nu stiu, zau, ce m-as face fara fetica asta... Etee! Baba afurisita, sa ma jigneasca in casa la mine! Da eu sunt eu, tot doamna raman, imi venea sa pun pe ea o mie de draci, da m-am stapanit, de, obraz subtire... Intreb ce mai face Dana. Si ea: ca tomnai daia venii la dumneata, sa ma sfatuiesti, ca Dana zice ca vrea sa plece de la mine, ca s-a plictisit, ca... nu mi-amintesc cum zicea... a, da!... ca se sufoca, pentru ca la mine mi­roa­se a moarte. - Asta cam asa e. Sa fi vazut ce chio­ras m-a privit madame Badirca. Naparca. Da si io i-am zis-o... Si-apoi: cre ca are pe cineva; vine de la serviciu cu cate-o juma de ora mai tarziu ca pan-acu. Si de-o saptamana nu mai vrea sa doarma cu mine, zice ca sforai si nu se poate hodini. Si io mooor, mooooor de urat, madame Ionascu, ce ma fac?

 

Dana implineste 40 de ani in curand si pare o fe­tis­cana vesnic derutata. De 22 de ani sta la sotii Badirca. (Batranul a murit intre timp.) Au luat-o din satul ei amarat din Teleorman si i-au promis ca or s-o ajute sa mearga la facultate si ca-i vor lasa ei apartamentul. Doar sa stea cu ei, sa le tina de urat. Cheltuielile pentru facultate i le-au platit ­ a urmat Dreptul, la stat ­, dar n-au scapat-o o clipa din ochi cata vreme a fost studenta; ii cunosteau programul ­ avea obligatia sa li-l comunice ­, fara ei nu facea nici un pas in afara ca­sei, nici chiar la cursuri, unde batranul Badirca, de cu­rand pensionar, o ducea zilnic cu masina si o astepta, ca un destoinic gardian, pana la terminarea orelor. Nici­odata Dana nu a avut la Bucuresti vreo prietena, niciodata nu a iesit la plimbare neinsotita de batrani. Niciodata de cand a venit Dana la ei in casa madame Badirca n-a mai spalat un singur vas sau o singura ba­tista. Dana e consilier juridic la o fabrica de confectii si nu cunoaste alt drum decat acela pana la APACA si inapoi, pana la piata si inapoi. Are ochi mari, mirati, de copil batut; creturi fine-fine au inceput sa-i inconjoare si cearcanele ii fac mai adanci, mai resemnati, mai tragici. Alice o intalneste uneori pe scara, o vede fu­risandu-se pe langa zidurile scorojite, prelingandu-se pe langa pereti. Are tot timpul un aer de ciuta hai­tui­ta si o privire blanda, de martira care isi ignora sacrificiul. Se opreste sa mai schimbe o vorba cu Alice, ar sta mai mult, se vede ca-i face placere sa discute cu cineva, sa discute si cu altcineva in afara de madame Badirca, dar... Dupa zece minute devine brusc nerab­da­toare, isi muta greutatea corpului de pe un picior pe altul, mainile pornesc sa i se framante, ochii capa­­ta o nuanta nelinistit-imploratoare: imi pare rau, Alice, as vrea sa ne vedem odata la o cafea, sa trancanim in tihna, da uite ca acum m-asteapta tanti Lili, trebuie sa fie nelinistita, am intarziat, o sa ma certe iar. La revedere! O sa-ti inapoiez saptamana asta si car­ti­le, mi-a placut mult Panza de paianjen, eu n-am fost nicidata la mare, stii, si mi-am inchipuit cum ar fi sa fiu eu Diana, nu-i decat o litera diferenta intre numele meu si al ei. Alta data, cand i-a imprumutat Incredibila si trista poveste a candidei Erendira si a bunicii sale fara suflet, a plans, a plans cu lacrimi mari, pe furis ca sa n-o vada tanti Lili. Nu stiu de ce, Alice, nu stiu de ce, dar mi s-a parut ca Erendira imi seamana, copilarii!...

 

... Doamna Ionascu o pizmuieste in secret pe madame Badirca. Ea n-a gasit nici o Dana saraca si doci­­la, dispusa a se face carpa doar in schimbul unui acoperis deasupra capului. Cateodata i se uraste intre pa­tru pereti. Nu prea iese din casa decat pentru cum­pa­ra­turi sau cand are de facut vreun drum la casa de pensii. Unde sa se duca? Si, chiar daca ar avea unde, n-ar avea cu cine. Ca prietenele ei de altadata s-au smo­chinit si ele, au imbatranit si s-au prostit. O cam plic­tisesc. N-o mai distreaza, ca mai de mult, cand organizau pe rand petreceri si se intreceau care sa dea o masa mai bogata, mai sic, cu invitati din "lumea bu­na". Cu nici una nu se mai intalneste. De ani buni nu mai face si nu mai primeste vizite. Cu o singura ex­cep­tie, Geta. Asta e ceva mai tanara, ceva mai putin plic­ticoasa, e fata buna, saritoare, are nevoie de ajutorul ei. Cu alte vreo doua amice, foste colege de la ICECHIM, vorbeste din cand in cand la telefon. Ce mai faci, madame? Cum o mai duci cu sanatatea? La multi ani, condoleante, sincere felicitari, ma bucur ca te-am auzit, poate ne mai vedem si noi intr-o zi, ce nai­ba, doar acuma suntem libere, avem timp berechet, nu mai ducem grija nimanui, nu mai avem pe nimeni pe cap. Si cam atat. Prostii. Baliverne pe care, femei bine crescute, se prefac a le crede. Da, da, i se uraste uneori stand ca un huhurez. Si atunci o bate gandul sa plece la Cami, la fiica-sa, in America.

 

 

 

(fragment de roman)

 

 

 

 

 

GABRIELA ADAMESTEANU

 

 

 

Povestea Diminetii pierdute

 

 

 

Cei care au trait intr-un regim comu­nist pastreaza in memorie pulsatia in­­tre perioadele de liberalizare urmate de o brutala opresiune. Timpul "dezghe­tu­lui" era limitat la cativa ani, "stran­ge­rea surubului" se intindea pe decenii. Dez­ghetul era de obicei provocat de schim­barile strategice din Razboiul Rece. "Strangerea surubului" era reac­tia "sanatoasa", de reintoarcere la con­tro­lul absolut al aparatului de partid: perestroika, prelungirea unui dezghet, l-a costat pe Gorbaciov destramarea im­pe­riului sovietic.

 

Faptul ca "dezghetul" cu care a inceput regimul Ceausescu a coincis cu ti­ne­re­tea mea l-am privit totdeauna ca pe o sansa. Am inceput sa scriu cand protestul lui Ceausescu contra invaziei trupelor sovietice in Cehoslovacia ii crease in Oc­cident imaginea de disident al Tratatului de la Varsovia. Primit in Statele Unite, in Anglia, in Franta cu onoruri, a acumulat nemeritatele titluri academice de la universitati straine de presti­giu. Gloria incredibila, unica in raport cu oricare alt reprezentant al statului ro­man, fi el domnitor, rege, secretar general al Partidului, presedinte, i-a sporit pornirile dictatoriale. Trebuie sa si-o fi amintit in curtea garnizoanei militare de provincie, unde a fost impuscat, du­pa procesul de tip stalinist, ale carui reguli le cunostea prea bine, in ziua de Cra­ciun a anului 1989.

 

 

 

*

 

De acea initiala "slabire a surubului" au profitat scriitorii care si-au asigurat o relativa libertate estetica, cu pre­tul neimplicarii directe in viata politica. Comunismul parea etern, cel putin in raport cu vietile noastre.

 

Cei care, ca mine, de pilda, nu vroiau sa-si riste familia, nici sa-si piarda limba, cititorii, obisnuintele, intrand in disidenta ca sa ajunga, in cel mai fericit caz, in exil, au trait pentru cartile lor, vre­me de doua decenii, cu o singura spe­ran­ta: un alt dezghet, un socialism cu fata umana, fara dezgustatorul cult al lui Ceausescu.

 

Stiu ca e greu sa intelegeti acest fel de existenta, pentru ca, dupa 15 ani de li­bertate, chiar si mie mi-este dificil.

 

Suportam umilintele si dificultatile co­tidiene pentru ca energiile mele erau concentrate spre scrisul care imi devenise religie. Lucram textul cu fanatis­mul perfectionistului, evitand viata literara si locul ei magic pentru multi din­tre colegii mei: un restaurant in curtea Uniunii Scriitorilor, unde informatori ai serviciilor secrete beau alaturi de viitori disidenti si boema literara. De­tes­tam cutumele locului, intre care intra si povestirea romanelor nescrise ori dezvaluirea simplista a prototipurilor, multe provenite tot din ghetoul vietii literare. In aburul de alcool, mirosul de gratar si dezvaluirile anecdotice, misterul literaturii se dizolva automat in derizoriu.

 

 

 

*

 

Aveam 33 de ani cand am scris primele pagini din viitorul meu roman Dimineata pierduta, atrasa de pitorescul lingvistic si comportamental al unei rude, de care eram foarte legata. Am vrut sa fac un instantaneu, un portret. Ea l-a citit, dupa ce a fost publicat intr-o revista literara, si a ras: poate nu s-a recunoscut in personaj, poate l-a acceptat pentru ca ma iubea si nu punea mare pret pe literatura.

 

Nu se neaga, in genere, dreptul auto­ru­lui de a-si transfera în fictiune propria existenta si pe cei apropiati. Exhi­bi­tionismul acestei profesiuni mi-a infuzat insa un sentiment de culpabilitate, mai ales la inceput (visam ca imi in­­talnesc prototipurile si nu sunt in stare sa ma justific). "Scriitorul este si el un fel de spion", a spus Amos Oz, la o lansa­re in Romania a unui roman al sau de­spre un agent secret. Daca ii reuseste car­tea, imaginea scriitorului despre cei "urmariti" devine mai reala decat viata si personalitatea acestora.

 

Timpul toceste vinovatiile, iar amintirea rudei mele s-a suprapus in mare parte peste personajul meu din Dimi­nea­ta pierduta, care a ajuns in manualele de literatura romana. Dar o stare confuza de nostalgie si suferinta se instaleaza in mine de cate ori imi revin in minte amin­­tiri despre ea, "neutilizate" in carte. Literatura vindeca ranile memoriei cu pretul transformarii lor in cenusa; ba­gajul de amintiri reale ale scriitorului este cu mult mai mic decat al oamenilor care nu si le-au distrus prin scris.

 

 

 

*

 

Dupa acele prime pagini ale instantaneului, m-am oprit: personajul meu nu avea destin si nu stiam ce sa fac mai de­parte cu el. M-am intors dupa vreo doi ani, cu intentia clara de a scrie o nuvela despre batranete, saracie si moarte. Trecusem intre timp frontiera a ceea ce eu numesc "tineretea eterna", varsta cristica, acel prag de varsta cand fiecare descopera ca viata este nedrept de scurta, iar cotidianul iti rezerva neas­tep­tate secvente de film horror. Destinul personajului meu (o femeie de var­sta a treia, fosta patroana a unui mic bistrot, ajunsa in comunism croitoreasa cu ziua) ma inspaimanta, acum, cand il stiam. Aveam impresia ca ma apropii de pragul periculos al literaturii, cand in­tri într-o speciala comunicare cu stari care te pot deregla. Sau poate era doar spaima de a privi acele momente cand viata isi arata cruzimea insuportabila.

 

Deocamdata, insa, sfarsitul nuvelei era inca departe, personajul meu, Vica Delca, pe care criticii romani il vor numi cu generozitate "un Leopold Bloom in fusta", calatorea printr-un Bucuresti de­primant al anilor 80. Paradoxal, in­­­sa, eu scriam cu o imensa placere, datorata desigur vitalitatii personajului, da­to­rata limbajului sau, intens colorat, pe care continuam sa il aud in drumurile mele lungi cu autobuze harbuite, pline ochi de calatori nervosi.

 

 

 

*

 

La un moment dat mi-am dat seama ca de fapt scriu un roman, nu o nuvela. Si tot cam atunci a trebuit din nou sa ma opresc: eram prea tanara fata de per­sonajele mele, memoria mea era de doua ori mai scurta decat a lor. Mi-a pla­cut în tinerete sa ii ascult pe oamenii varstnici care apucasera sa traiasca in libertate. Dar acum, de cand scriam Dimineata pierduta (descoperisem si titlul, in fine), ii vanam, intarziam in casele lor in care mai ramasesera obiecte vechi ne­van­­dute; o goana continua dupa ama­nun­te care dadea cotidianului culoarea aventurii. Ma documentam greu in societatea comunista romaneasca, unde is­toria, disciplina ideologica, era un ade­va­rat palimpsest, o falsificare perpetua a evenimentelor, in functie de schim­ba­ri­le politice. Cartile si ziarele de dinainte de razboi fusesera distruse in multe biblioteci personale, ca sa nu constituie o pro­­ba de dusmanie fata de noul regim, in vremea marilor arestari din anii 58. La Biblioteca Academiei le puteai consulta cu permise speciale, la ore speciale. Eu aveam insa serviciu, familie si, in plus, nici nu stiam exact ce caut.

 

 

 

*

 

Povestea fiecarei carti este povestea unor intalniri - cu oameni, dar si cu alte carti. Valeriu Rapeanu, directorul Edi­turii Eminescu, situata pe acelasi culoar al Casei Scanteii cu Editura Stiin­tifica si Enciclopedica, unde eram redactor, mi-a imprumutat memoriile unui personaj anonim (Vasile Cancicov, fratele ministrului interbelic) axate pe anii de dinaintea intrarii Romaniei in pri­mul razboi mondial, alaturi de Aliati. Pe urma am tot citit memorii din acea vreme la Biblioteca Academiei (incredibil de multe aparute dupa terminarea raz­boiului) si am coborat pana la cele ale lui Maiorescu, tot cautandu-mi personajul cel mai important al celei de a doua parti a cartii, adica Stefan Mironescu. (Eugen Simion avea sa spuna acest lucru in cartea lui Scriitori romani con­temporani, dar in genere comentatorii se indragostesc de Vica si nu prea mai vad restul personajelor.)

 

Pentru fiecare detaliu din partea a doua a cartii am vanat muzee, expozitii (ce fericita am fost cand s-au expus ca­te­va rochii si uniforme de epoca la Muzeul de Arta). Si am invatat limba, des­tul de diferita, vorbita in casele "de la haute" la inceputul secolului, atat din me­morii, cat si din ceea ce se mai pas­tra in vorbirea familiilor bune, pe care eu o auzisem inca din copilarie, mai ales la mama mea adoptiva. De altfel, in casa ei am descoperit fotografia de la in­­ceputul secolului, in care mi-am gasit personajele urmatoare si care este reprodusa pe programul spectacolului Di­mi­netii pierdute facut de Catalina Buzo­ia­nu, la Teatrul Bulandra, in toamna lui 1986.

 

 

 

*

 

Nuvela se transformase in doua romane, impletite: unul, al prezentului meu, adica anii 80, avand ca personaje oa­meni varstnici, din categorii sociale di­ferite, pe care comunismul le-a apropiat, pastrandu-le resentimentele. Ce­la­lalt, "romanul retro", aflat la peste ju­ma­tate de secol distanta, intr-o vara cand personajele, tinere, sunt miscate de haosul erosului si al razboiului.

 

O carte incepe sa se scrie atunci cand ii prinzi sunetul. Sunetul "romanului retro" m-a costat un an de munca inutila. Scriam constiincios si, cand reciteam, aruncam la cos. Dar intr-o zi am auzit sunetul "epocii retro". Dupa aceea am manevrat limba inceputului de secol si a fiecarui personaj in functie de varsta, educatie etc. cu o pedanterie pe care nu o voi mai repeta vreodata.

 

Se spune acum ca am una dintre cele mai bune "urechi" din literatura ro­ma­na, dar eu stiu ca a fost o experienta limitata, pentru ca te schimbi, de la carte la carte, si interesul meu pentru di­ferentierea stilistica a personajelor a disparut. Cred ca "urechismul" meu s-a datorat si izolarii: traiam intr-o tara izolata din care nu iesisem inca si eu in­­sami scriam departe de viata literara si nu aveam in minte ideea de a-mi vedea cartile traduse, asa cum nu aveam in plan sa merg pe Marte. Dupa Revolutie, m-am resemnat ca scrisesem o carte intraductibila, asa cum mi se spunea, dar Alain Paruit mi-a facut o demonstratie stralucita ca nu exista carti intraductibile, ci ca adevaratii traducatori sunt putini.

 

 

 

*

 

Cu "romanul retro" am construit, involuntar, o imensa paranteza, iesind din cercul unui destin individual în spa­tiul mai larg al destinului colectiv. Poate am facut-o, inconstient, doar ca sa ma protejez, sa aman finalul tragic?

 

Stiu insa ca am fost fericita in timpul celor 5 ani cat a durat scrisul acestei carti. Traiam in doua lumi, cea tot mai apasatoare, a anilor 80 tarzii, si cea a unui trecut care se apropiase si pe care il descopeream in batranele case ale Bucurestiului pe care le ameninta de­molarea.

 

Eram intr-o stare de soc, descoperind o istorie necunoscuta si asistand, neputincioasa, la distrugerea ei zilnica. Ceausescu demola cartierele traditio­na­le ale Bucurestiului pentru constructiile lui megalomanice. Demolarea unei case condamnate, parasita de locatari, ca­re­ia i se scoate apoi lemnaria, ferestrele si este distrusa treptat de buldozere, sea­mana cu executiile medievale prelungi in piata publica. Imi alesesem o casa anume, pe langa care treceam zilnic ca sa imi imaginez in ea actiunea ro­ma­nului si urmaream cu neliniste demolarea care se apropia, din ambele col­turi ale strazii. Socul evenimentelor din decembrie 1989 care a salvat-o m-a mutat, pentru aproape un deceniu, din literatura in jurnalistica.

 

Abia atunci s-a incheiat pentru mine istoria acestei carti, desi ea intre timp pornise pe drumul "clasicizarii" si imi ri­di­case "cota" literara.

 

 

 

*

 

Tot ce s-a petrecut dupa 89 a fost, pentru mine, o replica la acel timp fara speranta, la cartea mea, chiar. Am avut sen­timentul unei uluitoare continuari a Di­minetii pierdute si m-am simtit obligata fata de acest "raspuns al vietii" la scris. Evenimentele din decembrie 1989 au izbucnit foarte curand dupa ce semnasem un text (mai mult decat modest din perspectiva de azi, si totusi con­ti­nand un anume risc din perspectiva mea de atunci), adresat conducerii de atunci a Uniunii Scriitorilor, alaturi de Ana Blandiana, Petru Cretia, Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu s.a. Tex­tul a fost managerizat de Stelian Ta­na­se si in jurul transmiterii lui au apa­rut ulterior discutii, despre care imi amin­­tesc ca prin ceata: in 1990 a fost pu­blicat in revista Cuvantul.

 

 

 

*

 

Tensiunea si mortii din decembrie 1989 m-au marcat atat de mult incat nu m-am mai putut intoarce la viata mea de lector de editura, din care, daca nu s-ar fi intamplat nimic, oricum ma as­tep­tam sa fiu aruncata. Datorita lor am fost salvata de dificultatile pe care le as­tep­tam, dar mi s-a creat un sentiment de profunda vinovatie si recunostinta fata de cei care platisera cu viata sau sa­na­tatea lor libertatea mea.

 

Indraznesc sa fac aceasta martu­ri­si­re, desi nu suna atat de decent cat as vrea, doar fiindca stiu ca sentimentele acestea le-am impartasit cu foarte mul­­ta lume pentru care decembrie 1989 a in­­semnat un prag intre doua vieti.

 

 

 

*

 

Ceea ce povestesc acum, banal si pe scurt, au trait multi oameni din aceasta tara, atunci. Pe unii dintre ei i-am intal­nit la sediul GDS, in Piata Univer­si­ta­tii, la Alianta Civica, la mitinguri si mar­suri sau fara nici o ocazie speciala. Daca nu i-am intalnit, am citit despre ei, i-am ascultat, stiu ca au existat, laolalta cu cei care gandeau altfel. Am trait peste un deceniu in mijlocul aces­tei categorii de oameni, obsedata de datoria fata de decembrie 1989. Cand eram intrebata, inclusiv de prieteni din exil: "Ce faceti voi acolo, cu politica voas­tra, in toata mlastina aia?" cu o stram­ba­tura de neincredere, dispret si dezaprobare, eram cu atat mai revoltata cu cat nu eram in stare sa dau un raspuns clar si multumitor.

 

Pentru mine tot ce s-a petrecut dupa 1989 a fost uluitoarea continuare a Di­mi­netii pierdute. Sa asist la acest spectacol, pe post de figurant, nu punand cap la cap carti de istorie si memorii de epo­ca, asa cum facusem pana atunci, sa inteleg aceasta tara pe care de fapt nu o cunosteam a fost fascinant.

 

Am trait alaturi de multi altii, cu in­­crancenare disperata, acei ani, teman­du-ne ca se va pierde si aceasta ultima san­sa si vom vedea repetandu-se dimi­neata pierduta a Romaniei.

 

 

 

*

 

Pare-se ca Romania a fost salvata, dar nu de tot, pentru ca multe dintre casele Bucurestiului dispar acum de la o zi la alta, mai putin spectaculos decat in anii lui Ceausescu: crime rapide, fa­cu­te noaptea de ucigasi in serie, lacomi de bani. Celor condamnate deja li se in­­ne­gresc zugravelile scorojite si li se im­­paienjenesc ochii de geamuri, in curti ine­cate de balarii si gunoaie.

 

Disperarea celor, tot mai numerosi, care asista, neputinciosi, in ciuda protestelor, asociatiilor, emisiunilor etc., la dis­trugerea restului de trecut seamana tot mai mult cu disperarea din timpul cand scriam Dimineata pierduta.

 

 

 

(Fragment din cartea de memorialistica Haos si coerenta, aflata in lucru)

 

 

 

 

 

JAN WILLEM BOS

 

 

 

Coruptie - o marturisire

 

 

 

Aveam gripa - o gripa placuta, nu una din aceea care te tintuieste la pat, ci o gri­pa molesita, o gripa de ceai cu miere, de lancezit pe canapeaua apartamentului care ne fusese pus la dispozitie, mie si familiei mele, de catre Universitatea din Bucuresti, unde predam in calitate de profesor invitat. Acest apartament era situat la etajul intai al unui bloc de pe o straduta dosnica din cartierul Parcul Tineretului, la o jumatate de ora bu­na de mers pe jos de la Piata Unirii, dupa perioada sederii noastre acolo o sin­gura statie cu metroul. Apartamentul era alcatuit din trei camere si era ame­najat cu piese de mobilier care nu se potriveau intre ele in nici un fel. In su­fragerie era o canapea verde, pe care ma instalasem ca sa ma bucur de gripa mea, cand a sunat telefonul. La celalalt ca­pat al firului era o femeie care parea a fi de la tara, care n-a vrut sa-si spuna nu­mele, dar care mi-a spus ca era o veche cunostinta si voia sa treaca pe la mine. Gripa mea n-a reusit s-o sperie ab­solut deloc, ba chiar a promis ca-mi adu­ce un leac, avand in vedere ca, din spu­sele ei, se pricepea la asa ceva. Alte ama­nunte a refuzat sa-mi furnizeze la te­lefon si cu asta vizita ei a devenit inevitabila.

 

 

 

Combaterea gripei

 

 

 

Si-a facut aparitia peste vreo ora. In­fatisarea ii confirma accentul: o femeie intre doua varste, care se simtea fara in­doiala mai in largul ei la tara decat in ca­pitala. A adus cu ea un intreg batalion de pungute de plastic, pe care a inceput sa le despacheteze minutios. Mai intai au iesit la iveala cateva capatani de ustu­­roi, pentru ca, ceea ce trebuia sa inteleg eu era ca gripa nu se gasea in cap, ci in sto­mac - desi nasul meu care curgea pa­rea sa confirme contrariul -, iar stomacul putea fi curatat cel mai bine cu ustu­roi. Aceluiasi scop ii serveau si sacu­le­te­le cu buruieni, pe care a inceput apoi sa le etaleze si din care trebuia preparat un ceai vindecator. Din fericire, din vorbele care-i curgeau ca dintr-o moara stri­­cata, am putut deduce nu numai pro­ce­sul de vindecare recomandat pentru gripa mea, dar si scopul vizitei sale. Fiul ei, Dorutu, era unul dintre studen­tii mei la neerlandeza si capatase la ulti­mul examen o firava nota sase. Speciali­za­rea lui principala era engleza si ba­ia­tul isi tocea coatele la invatatura in spe­ranta de a aduna note atat de bune in­­cat sa poata avea acces la una dintre rarele burse de studiu in Anglia. Nu cred ca mama lui avea pilele politice necesare pentru a-l propulsa pe fiul ei in directia potrivita, insa avea, in orice caz, originile proletare autentice in avan­­tajul sau. Doar ca, acum, toate eforturile sale riscau sa-i fie periclitate de o no­ta proasta la neerlandeza, care nu era, pana la urma, mai mult decat o ma­te­rie optionala. Puteam sa-l ajut cumva? Ca sa se asigure ca aceasta intrebare e bine inteleasa, a scos din ultima pun­ga trei sticle cu tarie facuta in casa: un cognac si doua tuici, care, de altfel, a adaugat ea, imi puteau folosi in combaterea febrei.

 

 

 

De la sase la zece

 

 

 

Sistemul de invatamant romanesc da­dea profesorilor posibilitatea de a mari ulterior nota unui student sau a unui elev. Nu trebuia decat sa trec pe la ad­ministratie, sa-i maresc sasele si puteam conta pe recunostinta vesnica a mamei lui Dorutu si, bineinteles, eram invitati cu aceasta ocazie sa mergem in vizita la familia lor de la tara. Acum, chiar asa de usor de imbrobodit nu eram nici eu. I-am spus ca eram gata sa-i mai dau fiului ei o sansa de a obtine o nota mai buna, dar ca asteptam de la el sa-si castige nota pe merit. A fost absolut de acord cu asta. De altfel si lui Dorutu ii pa­rea rau ca neerlandeza ii punea ata­tea dificultati, mai ales ca-l placea atat de mult pe simpaticul sau profesor si do­rea, bineinteles, sa-si dea silinta de a-si imbunatati cunostintele de limba neerlandeza. Si apoi ramanea in totalitate la latitudinea mea daca aveam sa consider ca el ar merita o nota mai mare... Am stabilit ca eu aveam sa-i fac rost de materialele necesare ca el sa invete si am sa­-l pun la treaba pe Dorutu.

 

Dorutu n-a devenit niciodata stra­lu­cit la neerlandeza, dar isi facea exer­ci­tii­le cu devotament - chiar mai bine decat m-as fi asteptat - si nu lipsea niciodata la vreun seminar. Il vedeai mereu in pri­me­le banci, cu un zambet putin tamp si conspirativ pe fata. Dupa ce si-a dus la in­­deplinire sarcina si a venit momentul ca eu sa-i maresc nota, mama lui a mai ve­nit inca o data in vizita, de aceasta data total neanuntata. Avand in vedere ca acum ma gaseam intr-o stare excelenta de sanatate, usturoiul si buruieni­le nu-si mai aveau rostul, dar umblase din nou la rezerva de trascau.

 

Mai avea insa un atu in maneca: din­tr-una din sacose a scos un cartus de Kent pe care voia sa mi-l inmaneze. Mi l-a intins zambind incurcata si a fost cat se poate de uimita cand i-am refuzat darul. "Am crezut ca asta era cel mai im­portant", mi-a spus ea. I-am explicat ca eu si cu Dorutu am facut amandoi tot ce ne-a stat in putere ca neerlandeza lui sa ajunga la un nivel mai avansat, ca-i eram recunoscator pentru daru­ri­le din productia proprie si ca aveam de gand sa-i dau un noua. Esecul iminent al misiunii ei de a pune mana pe un zece pentru fiul ei a fost un nou motiv de a mai declansa inca o ofensiva ma­terna finala: baiatul s-a straduit atat de mult si de fapt ar fi vrut sa faca mult mai mult la neerlandeza, dar cele doua specializari principale i-au ocupat tot timpul, altceva ar fi fost daca ar fi avut neerlandeza ca specializare principala, si asa mai departe. Si un ultim sus­pin: "Domnul profesor, dati-i un zece!". Am promis ca ma mai gandesc.

 

Dupa cateva zile m-am dus la ad­mi­nis­tratia Facultatii de Limbi Straine sa-i sterg lui Dorutu sasele cel infam din catalog. Sa-i dau un zece sau mai bine sa fie un noua curat? "Ce ma bucur pentru ba­iatul asta!", a strigat secretara cand i-am adus la cunostinta intentia cu care venisem. "A avut atatea de in­­du­rat de cand a facut hepatita. Si cu toate astea a reusit sa ia note asa frumoase!" Con­stiin­ta mi-era impacata, hotararea mea era luata. Am luat catalogul si am modi­fi­cat sasele intr-un zece binemeritat. Mi-am pecetluit fapta aplicand parafa mea.

 

 

 

Gorbaciov si Ceausescu

 

 

 

Multi ani n-am mai aflat nimic de­spre Dorutu, pana cand, dupa revolutie, m-am intalnit intamplator cu Sorin, unul dintre colegii lui de an, care stiuse me­reu sa obtina nota zece la neerlandeza, fara insistentele unor mame agasante si fara tratatii alcoolice. Ne inte­le­se­seram bine intotdeauna si am ramas prieteni. "Ce s-a intamplat pana la ur­ma cu Dorutu?", l-am intrebat eu in­­tr-o zi pe Sorin, dupa ce depanaseram niste amintiri. "A ajuns pana la urma in Anglia?" Se pare ca n-a mai fost cazul, pentru ca, de la inceputul anilor optzeci nu i se mai permitea aproape nimanui sa calatoreasca in strainatate, cu sau fara note bune sau relatii excelente. In tot cazul, cine avea sansa de a parasi Ro­mania pe vremea aceea nu se mai in­­tor­cea inapoi. Dupa terminarea facul­ta­tii, Dorutu primise un post de profesor de engleza la gimnaziu, undeva in provincie. In anii perestroikai si galsnostului capatase o mare simpatie fata de liderul sovietic reformator Mihail Gorbaciov, simpatie pe care nu incerca sa si-o disimuleze. Din aceasta cauza intrase in conflict cu directorul scolii la care preda, care nu se abatea de la doctrina ceau­sista si nu voia sa auda de tendinte no­vatoare care miroseau a democratizare. Directorul scolii avea motive intemeiate de a banui ca Dorutu avea in posesie literatura gorbaciovista, deci subversiva, ceea ce a raportat la Securitate, care a hotarat sa-i faca o vizita ta­na­ru­lui profesor de engleza.

 

Putin inainte de asta, Dorutu aflase din auzite ca intr-un magazin din ora­sul unde locuia si lucra se vindea pe sub mana si la suprapret un disc indragit si pe care multa lume si-l dorea. Cand s-a dus sa intrebe de el la magazin, a fost in­­­tampinat cu un refuz. Vanzatoarea nu s-a inmuiat nici la oferta lui de a-i plati dublu pentru discul pe care-l cauta si sus­tinea in continuare ca toate discurile se vandusera pana la ultimul. "Si mai voiam inca ceva, a zis Dorutu intr-un acces de disperare, as mai vrea un pos­ter din acesta." Pe tejghea era un teanc de postere cu portretul conducatorului par­tidului, Nicolae Ceausescu. Nu e verosimil ca cineva sa-si fi aratat vreodata interesul pentru o astfel de marfa ne­vandabila si, astfel, solicitarea lui Do­ru­tu a adus-o pe vanzatoare intr-o stare deosebita de nervozitate. A rulat posterul cu grija si dintr-odata s-a declarat dis­pusa sa se mai uite o data sa vada daca n-a mai ramas totusi vreun disc pe undeva...

 

Si, astfel, Dorutu s-a dus acasa cu dis­cul ravnit si cu portretul lui Ceau­ses­cu, cumparat intr-un acces de inspira­tie, pe care - ca sa mai aiba ocazia sa is­to­riseasca intamplarea prietenilor sai - l-a agatat la loc de cinste in holul apartamentului sau. Si acolo atarna si cand l-au vizitat domnii de la Securitate, pen­tru a sonda cum stau lucrurile cu convingerile sale politice pro Gorbaciov. Se spune ca, dupa ce au vazut posterul, au intrat in sufragerie, unde s-au uitat o data imprejur, dupa care l-au complimentat pe Dorutu pentru apartamentul dragut unde locuia, dupa care si-au luat numaidecat talpasita.

 

Sorin mi-a spus povestea asta si a mai adaugat o marturisire: el ii facuse exer­citiile lui Dorutu, contra cost, ba­nuind ca era vorba doar de niste teme, si nu de exercitii suplimentare pentru ma­rirea unei note. Dorutu nu avusese nici timp, nici chef sa aprofundeze studiul neerlandezei si, in ciuda tuturor efor­­turilor mamei lui, profesorul de neer­­lan­deza nu pricepuse ca el chiar avea nevoie de o nota mai mare. Din fericire, So­rin fusese dispus sa-l scoata din impas si tembelul ala de olandez, cu pre­ten­tiile lui ridicole, daduse si el pana la urma dovada de intelegere. Deci totul se terminase cu bine.

 

 

 

Traducere de Anda Dragomir

 

 

 

GABRIELA ADAMESTEANU

 

 

 

Dominique Fernandez

 

 

 

In primavara lui 1965, cand imi pre­ga­team teza de diploma despre Disolutia personajului la Proust, cu profesorul Silvian Iosifescu, am scotocit indelung fi­sie­rul de la Biblioteca Academiei, in­­cer­cand zadarnic sa imi aduc la zi bibliografia critica. Proust, mort in 1919, fusese publicat in romaneste cu Du côté des Guermantes, dar traducatorul lui, Radu Cioculescu, murise deja, cred ca in in­­chisoare. Marcel Proust avusese fani in Romania foarte repede, inca din anii 20, dar ultima carte despre el pe care am mai gasit-o, semnata cu un nume cu re­zonanta spaniola, Ramon Fernandez, era din anii 40.

 

Mi-am amintit-o in momentul cand am fost invitata de domnul Henri Lebre­ton, directorul Institutului Francez, vineri 6 iunie, la o intalnire cu Dominique Fernandez, impreuna cu Aude Mayans, de la Bureau du Livre, si D. Tepeneag.

 

M-am gandit ca este o coincidenta de nume, dar nu era: Dominique Fernandez este fiul lui Ramon Fernandez, eseist si scriitor francez.

 

 

 

*

 

Daca, din pura intamplare, citisem o carte de Ramon Fernandez, al carui nu­me a cam cazut in uitare din cauza cola­bo­rationismului sau cu germanii in tim­pul Ocupatiei (poate de aceea fusese achi­zitionata si de noi, pe vremea cand eram in aceasta tabara), in schimb nu ci­tisem pana atunci nici una dintre car­tile fiului sau, ba chiar nici nu stiam nimic de­spre el, iar presa fusese deosebit de dis­creta cu vizita lui, facuta la in­vi­ta­tia Aca­demiei Romane.

 

Si totusi, Dominique Fernandez venea in Romania cel putin a cincea oara dupa 1990. Luase in Franta cele mai mari premii (Goncourt si Médicis) si scri­sese una dintre putinele carti documentate despre aceasta tara, ilustrand-o cu splendidele fotografii facute de Ferrante Ferranti.

 

Dialogul pe care i l-am solicitat in ul­ti­mul moment si pe care l-a acceptat ime­diat incearca sa fie doar o introducere in opera vasta a acestui seducator si surprinzator romancier si eseist, primit in Academia Franceza in 2007, a ca­rui ultima carte, din 2007, se numeste LArt de raconter. El a traversat o perioada cand in proza moda "totalitara" a fost cea a experimentului literar, dar a ramas in permanenta convins ca "raconter des histoires: ce devrait être la pre­miere fonction du roman". Azi, cand "noul roman" si postmodernismul chiar sunt doar capitole de istorie literara, car­tile lui Dominique Fernandez ar merita aduse de edituri sub ochii cititorilor ro­mani, pentru ca (si) prin ele sa redescopere placerea lecturii, hranita de un epic coerent, de un ochi fixat pe detalii con­crete, de o eruditie niciodata apa­sa­toa­re.

 

 

 

*

 

A fost invitat prima oara in Romania in 1988 de Institutul Cultural Francez, intr-un timp cand nimeni nu mai voia sa vina in Romania. Dar daca ar fi fost dis­ponibil venea, mi-a spus, cunostea ta­rile comuniste, vizitase Cehia, Ungaria, Germania de Est, il interesa sa va­da si Romania.

 

Este de altfel prezentat ca "scriitor si calator", iar pe lista foarte numeroase­lor sale carti figureaza si cele despre ta­rile straine, unele dintre ele vizitate im­­preuna cu partenerul sau, Ferrante Ferranti, un fotograf de exceptie: Mère Mé­diterranée, 1965; Les evenements de Palerme (1966); Amsterdam, 1977; Les Siciliens, 1977; Le promeneur amoureux, de Ve­nise à Syracuse, 1980; Le Volcan sous la ville, promenades de Naples, 1983; Le banquet des anges, LEurope baroque de Rome à Pragues (photographies de Ferrante Fer­ranti); Budapest, 1986; Le Radeau de la Gor­gone, promenades en Sicile (photographies de Ferrante Ferranti), 1988; Ailes de Lu­mière (photographies de Ferrante Fer­ranti), 1989; La Perle et le Croissant (LEurope baroque de Naples a Saint-Petersbourg), 1995; Le voyage dItalie (Dictionnaire amoureux), photographies Ferrante Fer­ranti, 1997; Rhapsodie Roumaine (photographies Ferrante Ferranti), 1998; Rome (photographies Ferrante Ferranti), 2004; Sicile, 2006; Place Rouge, 2007.

 

 

 

*

 

Prima vizita la noi a facut-o in septembrie 1991. Romania era foarte sa­ra­ca in comparatie cu celelalte tari din Est, hotelul prost luminat, magazinele la fel, nimic ca lumea de mancat. A va­zut atunci minerii care au spart geamurile Hotelului Intercontinental.

 

Avea sa mai vina de patru ori in Ro­ma­nia pana sa realizeze, impreuna cu par­tenerul sau Ferrante Ferranti, La Rhapsodie Roumaine; el considera ca dupa cea a lui Paul Morand, publicata in 1935, este prima carte despre Roma­nia*.

 

Dominique Fernandez nu este istoric, iar cartea lui, a subliniat-o in dis­cu­tia noastra, nu este o carte politica, el po­vesteste ce li se intampla, aventurile ca­latoriei. Ca sa intelegi o tara, crede el, politica nu iti serveste la nimic. Sufletul unei tari se exprima in cultura, in monumente, iar pe el il interesa Ro­ma­nia lui Cioran, a lui Brancusi.

 

Dominique Fernandez nu crede ca oa­menii traiesc in istorie, de exemplu, i se pare ca rusii nu s-au schimbat de pe vre­mea tarului pana in vremea lui Putin; dupa 70 de ani de dictatura, oamenii sunt aceiasi. El a cunoscut Rusia, si-a dat seama ca nu a fost niciodata o tara de­mocratica si, poate, spune el, demo­cra­tia nici nu este un model obligatoriu pentru toti. Este o tara imensa care are nevoie de un pumn sa o tina, si, oricum, nici o tara nu se schimba prea mult in 15 ani. Istoria nu schimba tarile si le in­­te­legem din ce spun scriitorii, nu din ce spun oamenii politici, mi-a spus el in in­­talnirea de la Bucuresti. Schimbarea pe care o aduc razboaiele este ca unele sa­ra­cesc si altele se imbogatesc, iar oamenilor li se intampla la fel.

 

Dar pe el il intereseaza oamenii care tra­verseaza secolele, regimurile, ra­ma­nand in esenta la fel.

 

 

 

*

 

In absenta cartii despre Romania (n-am gasit-o nici la biblioteca Institutu­lui Francez), publicata in 1998, un an ina­­inte de ultima mineriada, atunci cand in­­­ca nu stiam ca peste un deceniu vom fi acceptati in comunitatea europeana, am gasit intr-un site impresiile lui Dominique Fernandez, alaturi de splendide fotografii cu arhitectura Bucurestiului, bi­serici si peisaje din Maramures etc.

 

"Romania are o presa proasta. Chiar Claudio Magris care apreciaza generos Europa Centrala a numit Bucurestiul «Parisul Balcanilor»... Romanii sunt iro­nici si au devenit sceptici daca spui ceva de bine despre Romania sau despre capitala ei. Le este frica sa nu fie iar pa­ca­liti si au o aversiune iremediabila fata de cuvintele politicoase. Vestul a van­dut Romania rusilor la Ialta si acum ii suspecteaza pe cei care i-au tradat si i-au ignorat atata timp ca au fata de ei o curiozitate rautacioasa... Despre Romania nu se vorbeste decat cu titluri mari, cand este vorba despre soarta tragica a or­fanilor, despre frictiunile cu minoritatea maghiara, despre minerii care vin la Bucuresti. Asupra Romaniei, atentia nu se concentreaza decat atunci cand este vorba despre lucruri rele. Media care a creat aceasta imagine nu a spus ni­mic despre frumusetea si comorile aces­­tei tari, unde cartile sunt pretuite la fel de mult ca mancarea si medicamentele. Unde este mai multa pasiune pentru cultura si suflet, mai multa curiozitate in­telectuala decat in Vest, unde orice este comercial si usor de obtinut.

 

Despre forta morala a acestui popor, de­spre puterea lui de a indura, despre inima buna si curajul pe care nu le-au distrus obscurantismul si saracia celor 50 de ani de dictatura. In timpul vizitelor mele nimeni nu m-a intrebat despre scandalurile din Franta, despre scolile de la periferie ale imigrantilor, dar mi s-a recitat din Apollinaire si Rimbaud, stiuti pe dinafara. Noi nu cunoastem numele nici unui scriitor mare al lor...

 

Una din cele mai perverse impartiri a Europei in doua blocuri a fost ideea ca pentru turism, pentru calatoriile de pla­cere numai Occidentul este de dorit, iar Estul intereseaza doar politicienii si eco­nomistii. Am vizitat Romania de patru ori in 6 ani, la fel cum am vizitat Spania si Italia."

 

 

 

*

 

Una dintre ocaziile vizitelor anterioare in Romania a fost, in 1995, apa­ri­tia singurei lui carti traduse in roma­nes­te pana acum, Ingerul destinului / La main de lange, care luase Premiul Goncourt in 1982. Este o carte fastuoasa, pa­sio­nanta care retraseaza destinul regizorului Pier Paolo Passolini si asasinarea lui controversata (motive politice sau erotice?) la Ostia, in 1957. O incercare de a reconstitui destinul lui Passolini, care a scapat istoricilor literari. Nu este un reportaj, nici pe departe, cu toate ca Dominique Fernandez il cunostea, ii cunostea si filmele, cartile; dar nu a vor­bit cu el, de altfel Passolini era un om tacut. Cartea care a luat Goncourt-ul si a intrat in Poche merita o prezentare mai amanuntita, pe care o aman pentru data viitoare, ca si sfarsitul discutiei noastre, cand vom atinge tema homo­se­xua­litatii lui asumate.

 

 

 

*

 

Nascut la 25 august in cartierul re­zi­den­tial Neuilly-sur-Seine, Dominique Fernandez a scris primul lui roman la 11 ani. Mi-a spus ca avea nevoie sa scrie ca sa se izoleze intr-o lume doar a lui. A terminat Scoala Normala Superi­oa­ra si si-a luat diploma in italiana; multe dintre cartile de calatorii, dar si fictiunile sale vor avea Italia drept cadru. In 1957 il gasim profesor la Institutul Francez din Neapole. Primul roman publicat in 1956 la Grasset este Lé­corce des pierres, titlu inspirat de un vers ("un pure esprit µa croit sous lécorce des pierres"). Teza de doctorat, Léchec de Pavese, care va deveni carte abia in 1967, este momentul in care inventeaza "psiho-biografia", formula care va defini multe dintre romanele si eseurile sale. In acelasi timp se afirma in presa fran­ceza (La Quinzaine Litteraire, LExpress, Le Nouvel Observateur) ca scriitor si critic literar.

 

 

 

*

 

Lista romanelor lui este foarte lun­ga: LAube (1962); Lettre à Dora (1969); Les enfants de Gogol (1971), Porpo­ri­no sau misterele din Neapole, 1974. Cu aceasta fresca despre istoria unui castrat din secolul XVIII, care ofera o lectura istorica, ideologica si freudiana, el obtine Premiul Médicis. Cel mai liber secol in privinta sexualitatii a fost secolul XVIII, mi-a spus Dominique Fernan­dez, multi dintre marii pictori ai Re­nas­te­rii - Botticelli, Caravaggio, Michelangelo, Leonardo Da Vinci - au fost homosexuali. Poate ca intr-adevar Gioconda este un barbat tanar, iar Madona lui Ca­ra­vaggio era o prostituata. Pictorii isi luau iubitele sau sotiile drept model, femeile pe atunci nu aveau voie sa pozeze, ci doar prostituatele, iar Caravaggio nu a iubit nici o femeie. Epoca nu le-a fa­cut alte restrictii, insa perioada victoriana va fixa rolurile - pentru femei, pentru barbati.

 

Urmeaza alte carti: Létoile rose, 1978, in care isi afirma homosexualtatea; Une fleur de jasmin à loreille, 1980; Sig­nor Gio­vanni, 1981; Dans la main de lange, 1982; Lamour, 1986; La gloire du paria, 1987; Lécole du Sud, 1991; Porfirio & Constance, 1991; Le dernier des Médicis, 1991; Tri­bu­nal dhonneur, 1997; Nicolas; La course à labime, 2003; Jérémie! Jérémie! (Sur les traces dAlexandre Dumas), 2006.

 

In mod paradoxal, dupa parerea lui Do­minique Fernandez, libertatea nu este propice artistului homosexual. Artistul se opune societatii, opera lui este un protest, iar cel aflat intr-o margine se gandeste mai mult, este mai creativ. Nu intamplator in Viena habsburgica toti marii artisti au fost evrei. Politica nu face o buna literatura si esti mult mai putin creativ daca nu ai la ce sa te opui. Fostii disidenti, inclusiv Soljenitin, au avut o problema cand s-au vazut in libertate. O zi din viata lui Ivan Denisovici este mult mai interesanta decat literatura ulterioara a lui Soljenitin, crede Do­minique Fernandez.

 

 

 

* Dar intre ele mai exista best-seller-ul lui R.G. Waldeck, aparut in 1942, Athénée Palace, despre care voi scrie intr-unul din numerele viitoare.

 

 

 

(Urmare in numarul viitor)

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

 

 

Iron Maiden i-au lasat pe romani fara glas

 

 

 

O scena cu decoruri egiptene, lumini si efecte pirotehnice spectaculoase, un repertoriu care a trecut in revista multe dintre melodiile cu care au crescut rocke­­rii romani in anii 80--90, profesionalism si energie de­bor­danta din partea tru­pei, dar si, nu in ultimul rand, o mare de fani dezlantuiti au facut din con­certul Iron Maiden de pe Stadionul Cotroceni unul dintre principalele evenimente muzicale ale anului in curs.

 

Pionieri ai genului New Wave of British Heavy Metal, Iron Maiden au lansat 14 albume de studio in aproape 30 de ani de cariera. Recunoscuta in in­­trea­ga lume ca fiind una dintre cele mai celebre trupe rock ale tuturor timpurilor, cu peste 80 de milioane de albume van­du­te si turnee spectaculoase, Iron Maiden au inventat un sound care s-a dovedit valabil si peste zeci de ani. Dupa pri­me­le doua albume, trupa a ajuns la o com­ponenta stabila, care, cu doua sincope, se pas­trea­­za si azi: Bruce Dickinson (voce), Steve Harris (bass), Adrian Smith (chitara), Dave Murray (chitara) si Nicko McBrain (tobe). Sincopele de­spre care vorbeam se refera la: plecarea lui Adrian Smith si inlocui­rea lui cu Janick Gers; plecarea lui Bruce Dickinson si inlocuirea lui cu Blaze Bailey; revenirea lui Dickinson si a lui Smith si pas­tra­rea in componenta a lui Gers - astfel, Iron Maiden are in componenta acum trei chitaristi, care dau o forta aparte pres­tatiilor live.

 

Inca din decembrie anul trecut, de cand s-a anun­tat concertul, romanii s-au inghesuit sa cumpere bilete in zonele cele mai bune ale stadionului, astfel in­­cat, in ziua spectacolului, arena era arhiplina. Am vazut in public rockeri de toate varstele, inclusiv familii cu copii, oameni care ii asteptau pe Iron Maiden de mai bine de 20 ani. E drept, acesta nu a fost primul concert Iron Maiden in Ro­ma­nia. In 1995, la Sala Polivalen­ta, Iron Maiden ofereau publicului roma­nesc un concert "de avarie", intr-o formula de provizorat: vocalul Bruce Dickin­son parasise trupa si fusese inlocuit de neinspiratul Blaze Bailey, care s-a gasit sa salute publicul bu­cu­restean cu "Hello, Budapest!". Asa ca Show-ul trupei Iron Maiden in Romania a fost, din toate punctele de vedere, cel din 2008. Chiar basistul Steve Harris declara anul trecut: "Desi am vizitat Bucurestiul in 1995, aceasta va fi prima oara cand fanii nostri il vor vedea pe Bruce can­tand piesele clasice. Asa ca va fi ca si cum am canta in Romania pentru prima oara!".

 

Concertul de pe Stadionul Cotroceni, organizat de Emag!c Entertainment, a facut parte din turneul Somewhere Back in Time, in care Iron Maiden s-au axat pe piese de pe primele 8 albume. In deschidere au can­tat Lauren Harris (fata basistului Steve Harris) si ro­ma­nii de la Trooper. Pentru acestia din urma, mari fani Iron Maiden (chiar numele formatiei vine de la o melodie a britanicilor), a fost cel mai important recital din cariera. Desi s-au confruntat cu o pana de curent chiar in mijlocul unei piese, Trooper au demonstrat ca sunt cea mai in forma trupa de heavy metal ro­maneasca.

 

La orele 21, cu o punctualitate britanica nestirbita, Iron Maiden si-au facut intrarea in scena, dupa ce in boxe s-a auzit discursul lui Winston Churchill din 1940, care indemna Marea Britanie la rezistenta im­­po­triva nazistilor. Prima piesa, Aces High, a continuat ideea din speech-ul lui Churchill, versurile spu­nand po­vestea pilotilor britanici din al doilea razboi mondial. Publicul a explodat pur si simplu la aparitia pe scena a show-man-ului Bruce Dickinson, care, la cei 50 de ani ai sai, a alergat si a comunicat cu spectatorii, fara a mai pune la socoteala excelenta prestatie vocala de-a lungul intregului concert. Timp de aproape doua ore, Iron Maiden au trecut in revista marile hituri din anii 80. Scena cu motive egiptene (folosita in turneul de pro­movare a albumului Powerslave din 1985) a fost gar­ni­sita cu background-uri care se potriveau tematic cu piesele cantate. Bruce Dickinson a salutat si a glumit cu publicul, care l-a aplaudat minute in sir. Merita mentionat faptul ca trupa a ajuns la Bucuresti la bordul propriei aeronave, Ed Force One, pilotata chiar de Bruce Dickinson! Asa ca acesta n-a avut probleme sa stie in ce oras se afla, spre deo­sebire de predecesorul sau din 1995...

 

Momentele principale ale concertului au fost, in ma­re: Bruce Dickinson, im­­­bracat in tunica rosie, flu­tu­rand steagul britanic pe piesa The Troooper; ace­lasi Dickinson, purtand o masca mortua­­ra egipteana in tim­­pul melodiei Powerslave; aparitia pe scena a lui Eddie, monstrul-mascota a trupei, prezent pe coperta fie­ca­rui album Iron Maiden; nu in ultimul rand, reactia fantastica a publicului, mai ales pe piesa Fear of the Dark (singura care nu se afla pe primele 8 albume, dar cantata in fiecare concert din 1992 incoace). Cei pre­zenti pe gazon sau in tribune au cantat toate piesele im­­preuna cu trupa, iar multi dintre ei (inclusiv semnatarul acestor randuri) au ramas fara voce in urma con­cer­tului, dar a meritat! Dupa ultima piesa de la bis, Hallowed Be Thy Name, si dupa promisiunea ca trupa se va intoarce sa concerteze in Romania in urmatorul turneu, miile de rockeri de pe Stadionul Cotroceni au plecat fericiti.