„A fost sau n-a fost?“ Holocaustul în versiunea românească (I)

Bogdan C. Enache | 17.05.2016

Violenţa împotriva populaţiei evreieşti a izbucnit în România brusc, în condiţiile unei copleşitoare stări juridice şi psihologice de asediu, pe baza unei semantici culturale a victimizării şi a represaliilor la adresa unui inamic interior, iudeo-comuniştii sau iudeo-bolșevicii, imediat după capitularea guvernului român în faţa ultimatumului sovietic dat de Stalin în 28 iunie 1940.

Pe aceeași temă

 

Subiectul „Holocaustul în România“ este pe atât de sensibil pe cât este de com­plicat, şi asta dintr-o serie întreagă de mo­tive concatenate care ţin atât de spe­ci­fi­cităţile şi contingenţele is­toriei româneşti, cât şi de regimul distinct – decupat teritorial şi instrumentat po­litic ulterior – al me­mo­riei istorice din această ţară (dar şi din această parte a Europei, în genere), în ra­port cu ţările vest-eu­ro­pe­ne care au cunoscut un eve­niment istoric înrudit sau asemănător. Cartea isto­ri­cului german Armin Heinen, România, Ho­locaustul şi logica violenţei, re­pr­e­zin­tă, la ora actuală, cea mai completă şi mai temeinică dare de seamă a fenomenului genocidar românesc, care rămâne totuşi insuficient de cunoscut sau de examinat, şi ea constituie, pe bună dreptate, o piatră de temelie la o viitoare istorie comparată a Holocaustului. Cu toate acestea, în con­di­ţiile esenţialmente acronice în care are loc dezbaterea publică autohtonă privind Ho­locaustul, clarificarea faptelor care au avut loc cu mai bine de 70 de ani în urmă nu poate face progrese fără o reflecţie si­mul­tană, adâncă şi continuă asupra moş­tenirii dificile şi persistente pe care cele do­uă experienţe politice totalitare, rivale şi totuşi îngemănate, cum ar spune Fran­çois Furet, au lăsat-o mai mult decât ori­unde în această parte de lume. O parte de lume a „tărâmurilor însângerate“, ca să cităm titlul original al unei cărţi a is­to­ri­cului Timothy Snyder (Humanitas, 2012, trad. Dana-Ligia Ilin).

 

Versiunea românească a Holo­caus­tului, dacă ne putem ex­prima astfel, se singularizează prin faptul că nu a fost o sim­plă anexă a politicii de exter­mi­nare a populaţiei evreieşti (rome ş.a.m.d) europene dusă de Germania nazistă, deşi ea s-a desfăşurat în siajul şi sub influenţa inextricabilă a acesteia, odată cu re­ori­en­tarea politică a României după trauma pier­derilor teritoriale suferite în vara anu­lui 1940. Ea s-a diferenţiat de soluţia fi­nală a lui Hitler prin ambivalenţă şi parţia­litate (trăsături împărtăşite cu contribuţia încă mai puţin cunoscută a Bulgariei la Holocaust), dar mai ales prin caracterul său ad-hoc şi „turco-balcanic“ de puri­fi­ca­re etnică, după cum am spune astăzi. Ea s-a concentrat asupra unor regiuni fron­ta­liere, imediat după ce au fost recuperate du­pă un prim val de epurări şi deportări so­vietice, neamintite de autorul cărţii, și – în ciuda crimelor şi masacrelor de par­curs – nu prevedea în mod expres ca in­ten­ţie ul­timă anihilarea fizică a populaţiei de­sem­nate indezirabile, ci doar de­po­se­da­rea eco­nomică şi relocarea acesteia în afa­ra gra­ni­ţelor naţionale. „Uciderea şi moar­tea în masă nu fuseseră planificate – conchide Heinen –, ci au fost rezultatul unei crize provocate, în primul rând, de

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-enacheasdas.jpg

ARMIN HEINEN - România, Holocaustul şi logica violenţei

(Traducere de Ioana Rostoş, prefaţă de Alexandru-Florin Platon; Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2011, 242 pag.)

tendinţele negativiste ale culturii politice ro­mâ­neşti, datorate războiului şi subordonării faţă de Germania. Nu au existat o po­li­tică unitară şi o ideologie omogenă, care ar fi putut explica acum totul.“ (p. 26). Cu alte cuvinte, deşi nu pot fi comparate cu relativ benignele lagăre americane de internare a populaţiei de origine ja­po­neză create în vestul con­tinental al SUA şi insulele Hawaii, totuşi, de la în­fiin­ţarea lor, în a doua parte a anului 1941, şi până la des­fiinţarea lor completă, la în­ceputul anului 1944, la­gărele de deportare din Gu­vernământul Transnistriei administrate de România – în ciuda unei mor­talităţi ridicate în rândul populaţiei in­ternate, survenite pe fondul unor ame­najări improvizate, al deficitului de hrană, al asistenţei medicale precare, care a dat naştere unei epidemii de tifos, şi al abu­zurilor şi crimelor comise de jandarmii ro­mâni, de personalul auxiliar de pază ucrai­nean ori de incursiunile trupelor SS şi ale miliţiilor civile organizate în enclavele ger­mane – nu au fost lagărele cu activitate in­dustrială de exterminare din Guver­nă­mân­tul General al Poloniei administrate de Ger­mania nazistă.

 

Cauza facilitantă sau condiţia struc­turală a acestui fenomen re­gretabil a fost dată de existenţa unui antisemitism pasiv, de fac­tură politică, socio-economică şi religios-culturală, mai degrabă, decât biologizantă, larg răspândit în societatea românească de dinaintea ultimului război, ca urmare a slăbiciunilor, a tensiunilor – şi, într-o anumită măsură, chiar a rezis­ten­ţelor – apărute în cursul procesului ac­celerat de edificare a unui stat naţional modern şi de integrare socială a populaţiei aferente (v. Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Po­lirom, 2011). De la bun început, în se­colul XIX, tânărul stat român s-a con­frun­tat cu problema statutului evreilor în so­cie­tatea românească: populaţie extrem de importantă din punct de vedere eco­no­mic, dar puţin asimilată şi în mare măsură imigrată recent în ţările Vechiului Regat – pe fondul dezvoltării capitaliste care a ur­mat liberalizării navigaţiei pe Dunăre şi în Marea Neagră –, ori colonizată de către „des­potismul luminat“ al puterilor im­pe­riale în provinciile istorice româneşti ane­xate (Bucovina, Basarabia); beneficiară (de regulă anterior dobândirii oficiale a in­dependenţei, respectiv a unificării) de pro­tecţia diplomatică sau administrativă a pu­terilor imperiale vecine; în sfârşit, po­pu­laţie urbană şi antreprenorială prin exce­lenţă, ale cărei reţele familiale şi religioase transnaţionale îi confereau – asemenea mult mai asimilabililor greci şi armeni creş­tini – o suprareprezentare în sectorul co­mercial şi financiar, născând resen­ti­men­te în rândul imensei populaţii agrare, sărace şi slab educate, ori în rândul firavei burghezii neaoşe aflate în ascensiune.

 

Cu toate acestea, cauza de­ter­mi­nantă, con­cretă sau imediată a Ho­locaustului româ­nesc a cons­tat, fără îndoială, în prăbuşirea sistemului european de alianţe şi se­cu­ri­tate colectivă, declanşată de Acor­dul de la München din 1938 sau chiar oda­tă cu al doilea război sino-japonez şi criza italo-etiopiană de mai înainte, sistem care – în condiţiile politice şi de siguranţă, ex­trem de tensionate în perioada interbelică, de la frontierele vestice şi mai ales cele es­tice ale ţării – garanta integritatea teri­to­rială ameninţată a României de după Pri­mul Război Mondial. Odată cu prăbuşirea sistemului de securitate european şi vo­la­tilizarea garanţiilor de securitate ale Fran­ţei şi Marii Britanii, mai ales după ca­pi­tularea celei dintâi, s-a prăbuşit şi baza de putere a elitelor politice tradiţionale pro­occidentale, spre beneficiul partidelor fas­ciste autohtone vehement antisemite, în as­censiune în anii 1930, dar totuşi net mi­noritare din punct de vedere electoral în decembrie 1937, şi a partizanilor unei po­li­tici progermane considerată a fi, din con­vingere ori din oportunitate, singura so­lu­ţie de avarie pentru România în criză de le­gitimitate politică din acel moment. (v. Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile ger­ma­no-române 1938-1944, Humanitas, 1994, trad. Stelian Neagoe). Cu alte cuvinte, în pro­cesul politic precipitat care, într-un in­terval scurt de timp, a dus la alunecarea Ro­mâniei către violenţa antisemită de stat, factorii de politică externă (Außen­politik) – ca să folosim o terminologie con­sacrată învechită, dar utilă – predomină asu­pra factorilor de politică internă (Innen­politik), dovadă în acest sens stând regimul de autoritate monarhică şi unitate naţională al regelui Carol al II-lea dintre fe­bruarie 1938 şi septembrie 1940, care – în ciuda unei ambiguităţi datorate unor ele­mente operatice menite să ofere un sub­stitut mişcărilor extremiste contestatare – reuşeşte să îşi subordoneze scena politică tensionată, menţinând totodată România pe orbita echilibrului tradiţional prooc­ci­dental.

 

Violenţa împotriva populaţiei evre­ieşti a izbucnit în România brusc, în condiţiile unei co­ple­şitoare stări juridice şi psi­ho­lo­gice de asediu, pe baza unei se­mantici culturale a victimizării şi a re­pre­saliilor la adresa unui inamic interior, iu­deo-comuniştii sau iudeo-bolșevicii, ime­diat după capitularea guvernului român în faţa ultimatumului sovietic dat de Sta­lin în 28 iunie 1940, care s-a soldat cu re­tragerea inopinată, haotică şi în ariergardă – fără rezistenţă şi umilitoare – a armatei şi a administraţiei civile din Bucovina de Nord, Basarabia şi, contrar consemnelor iniţiale, din vechiul ţinut moldav al Herţei (incidentele documentate de la Dorohoi şi de la Galaţi, precedate de altele mai puţin cunoscute în teritoriile părăsite). Ea cu­noaşte apoi un proces de radicalizare şi de fascizare a limbajului, odată cu intrarea la putere a legionarilor (pogromul din Bu­cu­reşti din timpul Rebeliunii), iar după în­lă­turarea acestora de la guvernare, ca ur­mare a alianţei oficiale încheiată cu Ger­ma­nia nazistă de către regimul militar al generalului Ion Antonescu, în fond, mai puţin un însetat de putere, cât omul de compromis care umple vidul politic al mo­mentului. În scurt timp, alianţa cu Ger­ma­nia nazistă a presupus comasări masive de trupe – inclusiv comandouri SS – şi ope­ra­ţiuni militare comune între Siret şi Prut, odată cu lansarea Războiului Sfânt de Eli­berare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, sau a Operaţiunii München, care s-au de­rulat la nivelul conducerii centrale şi al ad­ministraţiei româneşti din această zonă sub teama mai mult sau mai puţin ima­gi­nară a sabotajului şi a cooperării cu duş­ma­nul din partea evreilor şi a co­mu­niş­tilor, dispunându-se în acest sens ares­ta­rea preventivă a comuniştilor, a liderilor comunităţii evreieşti din zona urbană şi internarea micii populaţii evreieşti dis­per­sate în zona rurală la Târgu-Jiu, în ves­tul ţării, totul culminând în mod ne­pre­văzut cu pogromul de la Iaşi, din 27 iunie 1941 (provocat de trupe indisciplinate ale Comandamentului german după un bom­bardament sovietic, care a alimentat în rândul populaţiei şi forţelor de ordine ro­mâneşti zvonuri de spionaj şi infiltrări ina­mice în sânul importantei comunităţi evre­ieşti din oraş).

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-enacheasdsa.png

Unul dintre „trenurile morţii“ în timpul pogromului de la Iaşi (iunie 1941)

 

Între iulie şi octombrie 1941, pe fundalul răz­boiului antisovietic din teritoriile pier­dute şi limitrofe – „un război al regi­mu­rilor dictatoriale“, cum notează Heinen, deși mai corect ar fi fost totalitare, adică un război ideologic care suprima mai mult decât e cazul de obicei codurile şi tabuu­ri­le sociale care reglează îndeobşte utilizarea forţei în rândul soldaţilor –, actele de jaf, cruzime, violenţă şi răzbunare executate de trupele româneşti împotriva populaţiei evreieşti (dar, în egală sau chiar mai mare măsură, împotriva populaţiei ruso-ucrai­nene, care sărbătorise anexările sovietice din 1940, în ciuda opoziţiei germane, care dorea să câştige loialitatea acesteia prin in­termediul antisemitei Organizaţii a Na­ţio­naliştilor Ucraineni) ating un vârf, la con­curenţă mai degrabă decât în colaborare cu atrocităţile comise de trupele germane regulate şi încă mai metodicele de­ta­şa­men­te Einsatzgruppen. Totul a culminat cu ma­sacrul de la Odessa, singurul ordonat explicit de mareşalul Ion Antonescu, ca pe­deapsă pentru un atentat cu bombă or­ganizat de partizanii din spatele frontului, care a aruncat în aer Comandamentul ro­mâ­nesc din greu cucerita metropolă so­vie­tică de la Marea Neagră.

 

Urmează apoi o fază de stabilizare a vio­len­ţei şi a represaliilor împotriva populaţiei evreieşti, odată cu mutarea liniei frontului dincolo de teritoriile istorice româneşti, pes­te râurile Nistru, Bug şi Nipru, care a pre­supus organizarea şi crearea mai de­grabă improvizată, de către o ad­mi­nis­tra­ţie reconstituită în grabă, nepregătită şi suprasolicitată (din fericire pentru unele victime), uneori şi coruptă, a unor ghe­touri şi lagăre de internare – în genere, nişte tabere în aer liber sau în perimetrul unor colhozuri şi sate abandonate – în Trans­nistria, teritoriu distinct de Reichs­kommisariat-ul german al Ucrainei, ve­chea „Noua Moldovă“ a Ecaterinei cea Mare, situată între râurile Nistru şi Bug, pus sub administraţie militară românească conform Acordului de la Tighina, încheiat între cele două state la 30 august 1941. În planurile autorităţilor române, aceste la­găre de internare erau considerate tem­po­rare sau de tranzit, doar o etapă în re­lo­carea populaţiei evreieşti în stepa rusească sau chiar în Caucaz, însă nu şi în planurile au­torităţilor germane, care s-au opus ferm, deschizând chiar focul asupra con­voa­ielor cu câteva ocazii, tentativelor ro­mâneşti din vara anului 1941, iarna anilor 1941-1942 şi primăvara lui 1942 de a muta populaţia evreiască internată dincolo de Bug în teritoriul controlat de Germania na­zistă, accentuând astfel problemele epi­demiologice, de suprapopulare şi de apro­vizionare, care au dus la raţionalizarea câ­torva „masacre sanitare“ din partea unor comandanţi români.

 

În sfârşit, începând cu vara anului 1942, re­presiunea românească împotriva po­pu­laţiei evreieşti – la care s-a adăugat un nu­măr de 25.000 de romi nomazi din Mun­tenia deportaţi pe motive de infrac­ţio­na­li­tate la ordinul Conducătorului Ion Anto­nescu – cunoaşte o fază de deradicalizare ra­pidă, caracterizată printr-un răspuns ne­gativ la cererile germane de deportare în Polonia (oficial, la muncă forţată, dar, în rea­litate, pentru exterminare în lagărul Bel­zec) a populaţiei evreieşti din sudul Tran­silvaniei, după ce ministrul de Ex­ter­ne Mihai Antonescu renunţase la protecţia con­sulară românească pentru cetăţenii români de origine evreiască aflaţi în străi­nătate; sistarea tuturor deportărilor din Bucovina, fostul judeţ Dorohoi şi Ba­sa­ra­bia în lagărele de internare din Trans­nis­tria, în octombrie 1942; şi, în sfârşit, în­chi­derea lagărelor transnistrene, începând cu sfârşitul anului 1943, şi returnarea gra­dua­lă a supravieţuitorilor. Această deradi­ca­li­zare are loc pe fondul unei reafirmări a eli­telor politice şi culturale tradiţionale, aso­ciate cu vechile partide politice de­mo­cra­tice, diverse instituţii publice şi cu Casa Regală; a restabilirii contactelor şi a rela­ţiilor administrative funcţionale ale Cen­tru­lui cu provinciile recucerite şi teri­to­rii­le ocupate, izolate sub administraţia mi­li­tară, care a facilitat o mai bună circulaţie a informaţiei privind situaţia reală din te­ren; şi, în sfârşit, ca urmare a unei exte­nuări populare în ceea ce priveşte Răz­boiul din Est, împotmolit la Stalingrad, pe mă­sură ce au crescut dificultăţile eco­no­mi­ce şi numărul de pierderi umane în rândul Armatei, considerată a fi desfăşurată mult prea departe de frontierele şi de interesele tradiţionale româneşti. (Un factor par­ti­cu­lar în fundalul acestui proces de der­adi­calizare a represiunii antisemite româneşti şi de slăbire a autorităţii regimului militar al lui Ion Antonescu pare să-l fi constituit şi mereu prezenta concurenţă geopolitică cu Ungaria horthystă, care urmărea prin des­făşurarea unei propagande antiro­mâ­neşti în SUA, Elveţia şi Marea Britanie le­gitimarea internaţională a anexării Transi­l­vaniei de Nord, în august 1940, în per­spe­c­tiva – tatonată la nivel strategic de ambele părţi în acest stadiu al conflictului – unei răsturnări a situaţiei geopolitice după în­cheierea ostilităţilor.)

 

Această curbă a violenţei an­ti­semite şi de masă prin care a tre­cut România în cursul celui de-al doilea război mondial – ca­re cunoaşte o pantă pozitivă abruptă, punctată, în vara lui 1940, de mo­mentul pierderilor teritoriale şi al crizei politice de legitimitate, în ianuarie 1941, de reprimarea Mişcării Legionare de către Ion Antonescu şi, din iunie 1941, de in­tra­rea ţării în război împotriva Uniunii So­vietice; atinge apoi un nivel de platou în­tre sfârşitul anului 1941 şi sfârşitul anului 1942, pe fondul derulării Războiului din Est; şi, în sfârşit, urmează o pantă ne­ga­tivă, începând cu vara şi toamna anului 1942, notabilă în contextul creat în statele ocupate şi satelit ale Germaniei naziste de Conferinţa de la Wannsee – această curbă a violenţei antisemite, aşadar, nu este însă continuă sau unitară, nici din punct de vedere al intensităţii şi nici din punct de vedere al întinderii geografice. Valoarea cea mai mare a studiului lui Heinen în cadrul literaturii existente dedicate Holo­caus­tului românesc este dată de faptul că – bazându-se pe un întreg şi rafinat ar­senal metodologic consacrat de ştiinţele so­ciale analizei violenţei de masă – acesta nu tratează chestiunea ca un bloc nedif­e­renţiat, în stilul instituţionalismului is­toric şi juridic de început de drum în care s-au narat de regulă aceste eve­ni­mente în România şi în afara ei, ci dis­tin­ge minuţios între diverşii actori, diversele lor motivaţii şi multiplele momente, situa­ţii şi în­cas­trări sociale care au dat efectiv naştere acestei violenţe de masă.

 

Există, prin urmare, o violenţă antisemită relativ spontană, pro­vocată de trauma pierderilor te­ritoriale, de dezorientarea şi de psi­hoza socială care a urmat retragerii militare şi refugierii civililor. Ea s-a caracterizat prin desolidarizări subite între soldaţii români creştini şi cei evrei, aşa cum o demonstrează incidentul de la Do­rohoi, şi prin întreruperea bruscă a re­laţiilor paşnice şi normate de convieţuire dintre cele două comunităţi religioase în localităţile situate în teritoriile frontaliere sau în cele ocupate, fapt care a trans­for­mat în mod concret antisemitismul pasiv larg răspândit în această regiune într-o forţă socială destructivă activă. Există apoi o violenţă antisemită legionară, ideo­logică, teatrală şi terorizantă, care s-a ma­nifestat cu ocazia pogromului din Bu­cu­reşti şi încercării eşuate de a prelua pu­terea. Există, de asemenea, o violenţă anti­semită oficială, dictatorială sau „sal­va­toare“, care a ghidat acţiunile represive ale regimului militar – filofascist, dar na­ţio­nalist-conservator în fond – al mare­şa­lului Ion Antonescu. Ea s-a hrănit din şi a exacerbat o tradiţie naţionalistă româ­neas­că mai veche, apărută odată cu moder­ni­tatea şi centrată istoric pe pericolul re­pre­zentat de dominaţia – politică, economică, culturală ori socială – a alogenilor în viaţa ţărilor române, şi ea viza epurarea etnică a ţării sau, cel puţin, a regiunilor fron­ta­liere unde atât populaţia evreiască era de provenienţă mai recentă, cât şi sus­pi­ciu­nile la adresa ei erau mai acute, nu în ul­timul rând şi din cauză că existau pre­ten­ţii teritoriale din partea puterilor străine, cum era cazul încă din 1918 cu Uniunea Sovietică (de altfel, nu toate mijloacele lu­a­te în calcul de regimul Antonescu pentru creşterea omogenităţii etnice erau vio­len­te, după cum o dovedeşte acordul dat Or­ganizaţiei Sioniste pentru emigrarea evrei­lor români în Palestina, stopat însă după scu­fundarea unei nave, ca urmare a blo­ca­jului rusesc al navigaţiei în Marea Neagră). La un nivel corolar sau subiacent, există o violenţă antisemită militară sau sol­dă­ţeas­că, care a urmat linia frontului în te­ri­to­riile recuperate şi în cele ocupate, numai în parte informată de convingeri per­so­nale, atitudini ideologice sau de pro­pa­gandă politică şi tributară adesea efectului de brutalizare al războiului, al retribuţiei de onoare, al beţiei jafului, violului sau cri­mei în rândul unor tineri smulşi din nor­mele obişnuite de trai ale mediului lor so­cial. În sfârşit, există o violenţă antisemită poliţenească, care a caracterizat adminis­traţia românească din teritoriile redo­bân­dite sau ocupate, caracterizată prin reacţii necontrolate în condiţii de suprasolicitare şi spirit vindicativ (contra „revizio­nis­mu­lui“ – sau, mai degrabă, „invenţio­nis­mu­lui“ – istoric moldovenist de factură so­vie­tică, o mare parte din efectivele adminis­tra­ţiei publice româneşti, de jandarmi şi de poliţişti, din Basarabia şi Bucovina de Nord, a fost reprezentată de localnici în­torşi după retragerea care avusese loc cu un an înainte, şi nu din „români ve­netici“, originari din alte provincii is­to­rice).

 

(Va urma)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22