Pe aceeași temă
La prima vedere, ea (intrebarea) pare ca rezulta dintr-o lunga si dureroasa experienta carcerala a scriitorilor lumii, pe care o transcrie eliptic prin insasi vehementa ei muta, printr-un fel de exasperare ultimativa. Pe de alta parte ori privita dintr-o alta perspectiva, aceasta intrebare pare, dimpotriva, sa faca abstractie de faptul ca au existat inchisori pentru scriitori, ca au existat - si, din pacate, mai exista - scriitori in inchisori. Altfel spus, ne invita sa meditam nu asupra unei realitati istorice, ci asupra conditiilor ei de posibilitate.
Ni se deschid, prin urmare, doua mari piste imaginative: una a concretizarii istorice si a actualizarii, cealalta a abstractizarii si a extrapolarii.
In cazul primei variante, vom da, desigur, inchisorii un sens mai larg, de suferinta, de penitenta, de exil sau de singuratate fortata.
Aceasta prima cale ne poate conduce foarte, foarte departe, pana la mitul Caderii. Ar fi insa o proba de orgoliu nemasurat, de lipsa totala de smerenie sa pretinzi ca suferinta Poetului - ca exemplar uman reprezentativ - ar putea contribui la rascumpararea vinovatiei omului insusi, a pacatului originar. Am tinut sa mentionez o asemenea ipoteza mai mult ca pe o ironie la adresa unei reprezentari hiperbolice asupra puterii literaturii. Poetul, artistul ar putea face penitenta si pentru carenta morala a operei sale, pentru incapacitatea ei de a spune adevarul, pentru dezechilibrul pe care il produce constiintei. Asa cum stim, Platon alunga poetii din cetate pentru versatilitatea lor, pentru obiceiul de a adopta mai multe masti, de a interpreta mai multe roluri. Alungarea, exilul sunt moduri de a-i pedepsi pe artisti pentru frivolitatea lor, pentru jocul - periculos din punct de vedere social - pe care-l practica intre realitate si fictiune, intre sensul propriu al cuvintelor si sensul lor metaforic. E vorba aici de pacate inscrise in natura insasi a literaturii, ca si in natura intima a scriitorului.
Ca o solutie de a depasi aceste carente morale apare un alt mod de a concepe literatura si lectura - opera ca expresie a sufletului autorului ei, a experientei sale de viata, a suferintei sale. De la romantism la existentialism s-a perpetuat ideea ca scriitorul trebuie sa sufere el insusi pentru ca opera lui sa fie autentica. Indemnul venea, de altfel, de departe, din antichitate, de acolo unde se afla originea aproape a tuturor ideilor noastre. "Sufera mai intai tu insuti, daca vrei sa ma faci sa sufar" - spunea Horatiu.
In aceasta linie de gandire, suferinta personala a scriitorului devenea o garantie a valorii literare si chiar o sursa a ei. Saracia, mizeria, boala, insingurarea erau considerate, daca nu chiar circumstantele favorizante, oricum, conditionari aproape firesti (naturale) ale Poetului.
Modernismul rastoarna, evident, aceste raporturi si ne spune, prin T.S. Eliot, ca rostul poetului nu este sa fie emotionat (adica sa sufere!), ci sa provoace emotie altora. Distinctia radicala intre eul empiric si eul liric sau artistic, intre omul biografiei si omul operei va indeparta de persoana autorului perspectiva suferintei sau - cu atat mai mult - a inchisorii. Oricum, eventuala reductie, limitare ori frustrare a eului biografic nu trebuie catusi de putin sa impiedice totalizarea lui fericita in plan artistic.
Si totusi, daca vedem in limitare si in constrangere versiuni abstracte ale inchisorii, trebuie sa admitem ca ea, "inchisoarea", este prezenta, ocolind, de aceasta data, persoana artistului, in insusi miezul creatiei. Modernitatea nu descopera ea aceasta dimensiune - antichitatea si clasicismul secolului al XVII-lea (si al XVIII-lea, pana la un moment dat) au practicat-o cu convingere - dar o constientizeaza deplin si, mai ales, o problematizeaza intr-un chip nou.
Conventiile sunt inerente oricarei opere de arta, indiferent de pretentiile autorului sau; nici macar produsele avangardei nu li s-au putut sustrage. Noutatea acum este data de adoptarea lor voluntara, programatica, de interiorizarea constrangerii. Conventiile nu mai sunt resimtite ca exterioare, ca o conditie impusa, ca un prilej de suferinta si frustrare, ci ca un stimulent, ca o sansa de reusita.
"Arta se naste din constrangere, traieste din lupta si moare din prea multa libertate", spunea Andre Gide. Si tot el declara: "Sunt liber, deci ma leg" - dand astfel lozinca neoclasicismului modern. Si pentru Valery constrangerile sunt "benefice". El elogiaza formele fixe in poezie, cultiva arbitrariul lor organizat. Pentru el, regulile, preceptele de compozitie nu sunt "forme de creatie restransa", ci creatia insasi in plenitudinea ei, caci "cea mai mare libertate se naste din cea mai pura rigoare".
Asa cum exista un romantism peren pentru care creatia este conditionata de traire, de emotie si de suferinta, tot astfel exista un clasicism peren pentru care constrangerea este constitutiva oricarui act creator. Prin urmare, in planuri diferite si, desigur, in forme atenuate, "inchisoarea" nu e atat de straina - pe cat am fi dispusi sa credem - de natura insasi a artei si a artistului.
Daca ar fi sa impingem raspunsul nostru pana la limita unui absurd ironic si autoironic, am fi tentati sa spunem ca da, scriitorii trebuie sa fie inchisi spre a rascumpara pacatele semenilor lor, dar si ale lor insisi, ca scriitori si ca oameni; ei trebuie sa sufere spre a fi mai autentici si mai sinceri in operele lor. Pe de alta parte, ei trebuie sa accepte rigorile conventiilor, sa intre de bunavoie in "inchisoarea" regulilor artistice spre a produce astfel valori durabile.
Dar n-a fost resimtit limbajul insusi ca o conventie, ca o "inchisoare"? De aceasta data, vorbim de o atitudine specific moderna, spre a nu zice chiar modernista. Insuficienta limbajului a fost clamata si reclamata mai cu seama de poetii moderni. Acestia au pretins ca limba poeziei e radical diferita de limbajul obisnuit, de cuvintele tribului. Poetul modernist vorbeste o limba stranie, o limba straina; mai mult, el resimte limba materna insasi ca pe o limba straina.
Prozatorul modern nu e, nici el, multumit de capacitatea limbajului de a capta o realitate in miscare, de a da seama de adevarul vietii. Autorii de literatura nonfictionala ei insisi (diaristii, memorialistii etc.) ajung sa denunte slabiciunea cuvintelor, sa demaste minciuna inevitabila a scriiturii, voind, la randul lor, sa scape din "inchisoarea" limbajului.
Nu este, desigur, cazul sa transformam suferinta de atatea ori reala a scriitorului intr-un mit ori sa facem din ea o garantie de autenticitate literara. In teritoriul exiguu al literaturii adevarate, autenticitatea, daca nu trece, verificandu-se astfel, intr-un stil de mare forta, este zadarnica. Pe de alta parte, insingurarea, izolarea, concentrarea la care obliga regimul recluziunii pot fi si utile unui scriitor adevarat, adica pot fi intoarse in favoarea operei sale. Desigur, in aceasta apreciere ne lasam calauziti de principiul deseori invocat in vremuri de restriste - "tot raul spre bine".
* * *
Daca este sa dam acum curs celei de a doua directii interpretative, aceea a concretizarii, atunci va trebui sa recunoastem ca istoria lumii s-a insarcinat sa ofere nenumarate exemple de scriitori in inchisori. O istorie a literaturii carcerale s-ar putea intocmi, probabil, in fiecare tara, ca si o galerie de portrete ale scriitorilor-prizonieri. Am avea de a face, intr-un sens special, existential si tragic, cu o "succesiune de oameni singuri", spre a relua formula dintr-un alt context a lui Roland Barthes.
Pentru cineva care vine dintr-o tara si o regiune a lumii in care scriitorii au fost inchisi, torturati si chiar ucisi in inchisori - si asta se intampla chiar in a doua jumatate a secolului XX - intrebarea initiala suna cat se poate de provocator. Ea aproape ca interzice orice interval imaginativ, intr-atat de apasatoare este memoria suferintei concrete. In anii '50, in Romania, ca si mai inainte in Rusia sovietica, scriitorii au fost inchisi adeseori pentru simpla vina de a fi scriitori, pentru potentialul de pericol social pe care il reprezenta persoana lor si amintirea operei anterioare. Au fost anii socializarii fortate, ai colectivizarii fortate, ai indoctrinarii fortate.
Inchisorile pot fi, desigur, de mai multe feluri. Inchiderea granitelor, interzicerea calatoriilor in strainatate este tot o inchisoare. Cenzura, asa cum s-a aplicat ea in URSS si in Europa de Est, a insemnat tot o inchisoare. Ca si controlul corespondentei private, ascultarea telefoanelor si, in genere, intruziunea politiei politice in viata de fiecare zi. Toate acestea au intrat (si au ramas) in "meniul" pe care comunismul real il oferea cetatenilor sai. Dar nimic nu se compara cu teroarea de masa din anii '50 si cu ceea ce s-a intamplat atunci in inchisorile comuniste romanesti. A fost o experienta atroce.
Nu voi mentiona decat in trecere uciderea la Sighet, in inchisoarea rezervata elitei politice romanesti, a lui Gheorghe Bratianu, un important istoric, sau moartea eroica a unui filozof, Mircea Vulcanescu, care, incercand sa salveze viata unui coleg de celula, bolnav de pneumonie, s-a intins el insusi pe jos spre a-l proteja pe acesta de contactul cu cimentul rece si umed. A murit peste putin timp, cerand "sa nu fie razbunat".
O alta experienta teribila despre care s-a scris si, probabil, se va mai scrie a fost faimoasa metoda de (asa-zisa) "reeducare" practicata in penitenciarul din Pitesti si care consta in fortarea detinutilor - in majoritate studenti - de a se tortura unii pe altii. Despre aceste atrocitati au scris pagini memorabile Virgil Ierunca (Fenomenul Pitesti) si Paul Goma (Patimile dupa Pitesti).
Pentru ca ne intereseaza in mod deosebit situatia scriitorilor, mi se pare indispensabil sa precizez ca in toate inchisorile comuniste romanesti detinutilor politici - intre care multi erau intelectuali - le era cu desavarsire interzis sa citeasca ori sa scrie. Literele scrijelite pe o bucata minuscula de sapun constituiau un delict grav, pedepsit cu saptamani de carcera neagra.
In aceste conditii, se intelege ca literatura despre inchisori nu putea fi scrisa decat dupa iesirea scriitorului din inchisoare si chiar si atunci exista mereu riscul perchezitiilor si al confiscarii manuscriselor. Cat despre samizdat, el devenise aproape imposibil din clipa in care regimul a decis, ca masura de control si descurajare, amprentarea anuala a tuturor masinilor de scris. Nu numai fiecare scriitor, dar fiecare cetatean trebuia sa se prezinte in luna ianuarie la postul de politie cu masina proprie spre a i se lua amprentele, ca unor criminali potentiali. (Desigur, o astfel de paranoia a supravegherii ar fi greu de imaginat in epoca ordinatoarelor si a Internetului. Atunci insa, a actionat impecabil si eficace.) Cu cat discutia noastra devine mai ancorata in istorie, mai concreta, cu atat observam ca intrebarea initiala ne pare tot mai inacceptabila. Ea ne confrunta cu insesi limitele literaturii in masura in care separa creatia de libertate, inducandu-ne ideea ca actul creator ar fi posibil si fara libertate. Raspunsul scriitorilor nu este unul singur si nu poate fi nici independent de circumstantele istorice, de presiunile la care au fost supusi.
Intr-o tara in care nu exista nici democratie, nici libertate, o tara care a fost ani in sir o enorma inchisoare, poate exista o literatura cat de cat valabila? Raspunsul paradoxal al scriitorilor romani din anii '60 incoace este unul afirmativ. Nu dispun acum de timpul necesar pentru a-l justifica sau nuanta. Voi spune in rezumat ca, beneficiind de o libertate de expresie limitata, cei mai multi scriitori romani au reusit sa produca opere de o certa valoare estetica, lizibile si astazi.
Dar acum doresc sa va intretin despre o singura carte, aparuta abia dupa caderea totalitarismului comunist, in 1991. Este vorba despre un manuscris confiscat de doua ori de politia politica si salvat pana la urma, apartinand unui autor cu un destin straniu si exemplar in acelasi timp. Autorul este Nicolae Steinhardt, intelectual evreu din generatia lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, dar fara norocul acestora din urma de a se afla in Occident in momentul instaurarii dictaturii comuniste in Romania. Profesand avocatura si facandu-se cunoscut ca publicist si critic literar de orientare liberala, Nicolae Steinhardt nu se "impaca" bine cu noul regim, este arestat in 1959, intr-un moment de restalinizare poststalinista a acestuia, si condamnat la 13 ani de munca silnica. Trebuie precizat ca intreg lotul de intelectuali din care facea parte Steinhardt a fost arestat sub pretextul discutiilor purtate pe marginea unor scrieri venite din Occident si acuzat de "inalta tradare" si de "uneltire contra oranduirii socialiste". N. Steinhardt ar fi putut scapa de inchisoare daca ar fi acceptat sa fie martorul acuzarii intr-un proces tipic comunist, asa cum i s-a propus la inceput. Autorul ne relateaza cu umor scena in care el cere sfatul tatalui sau in intervalul de trei zile pe care le-a cerut pentru reflectie, iar acesta ii raspunde, cu o sublima fermitate, sa nu-l faca de ras, "sa nu fie jidan fricos" si sa nu-si tradeze prietenii.
Ceea ce se intampla apoi in inchisoare tine de miracol, dar si de o revalorizare constienta a libertatii. Retin doar doua momente. Iata intalnirea cu S. L., un fost membru al Garzii de Fier, miscarea de extrema dreapta din Romania interbelica; acesta, afland ca are in fata un evreu, ii cere iertare: "La lumina becului din carcera, ne imbratisam si - considerand ridicolul drept vorba desarta - cunoastem dintr-o data starea aceea de nespusa fericire (...) ce urmeaza implinirii unei actiuni conforme cu prescriptiile divine."
Al doilea moment: decizia lui Nicolae Steinhardt de a se converti. Preotii ortodocsi nu erau putini printre detinuti si nici cei ai altor culte crestine. Astfel incat "botezul" are loc si in prezenta a doi preoti catolici si a unuia protestant, intr-un colt al unei incaperi mari cu paturi suprapuse pe 3 nivele, cu un zid de prieteni menit sa-i fereasca pe participanti de privirile politistilor. Totul s-a desfasurat in mare graba, dupa un plan gandit cu minutiozitatea unui hold-up, cum comenteaza, autoironic, autorul insusi. Un hold-up ecumenic. Sa mai citam cateva randuri:
"... Asupra mea se zoresc tot mai des asalturi ale fericirii (...) Va sa zica este adevarat: este adevarat ca botezul este o sfanta taina... Altminteri, fericirea aceasta care ma impresoara, ma cuprinde, ma imbraca n-ar putea fi atat de neinchipuit de minunata si deplina. Liniste. Si o absoluta nepasare. Fata de toate. Si o dulceata. In gura, in vine, in muschi (...) Si un fel de strat de aer bland in jur, o atmosfera asemanatoare cu aceea din unele carti ale copilariei. Un simtamant de siguranta absoluta... "
Sa nu uitam, aceste pagini fac parte dintr-un jurnal (introspectiv) al anilor de inchisoare. Titlul lui? Jurnalul fericirii.
Nu este insa vorba aici de o simpla beatitudine, cum s-ar parea. Fericirea aceasta este, desigur, o revelatie a credintei, dar este si o revelatie a libertatii, a libertatii interioare. Tema libertatii revine obsesiv in jurnal si aproape de fiecare data in legatura cu un aforism, intr-adevar, memorabil al lui Kierkegaard: "Contrariul pacatului nu e virtutea, contrariul pacatului e libertatea". In opinia lui Nicolae Steinhardt, aceasta fraza reprezinta "cea mai extraordinara cugetare citita vreodata in afara textelor evanghelice".
Am putea prelungi, in ordinea discutiei noastre, fraza de mai sus, spunand ca - in ciuda aparentelor - contrariul libertatii nu e neaparat inchisoarea, ci destule alte pacate, precum inertia spiritului, autosuficienta, lasitatea, tradarea. Este experienta lui Nicolae Steinhardt si, inaintea lui, a lui Soljenitin, a Nadejdei Mandelstam si a atator alti martori ai Gulagului.
Ar fi pacat ca peste aceasta marturie sa se astearna uitarea, ar fi pacat ca valurile impetuoase ale globalizarii sa stearga locurile de memorie, ar fi pacat ca de istoria postbelica tragica a Europei de Est sa nu se tina seama, ar fi pacat ca noi, cei din Est - impreuna cu scriitorii nostri - sa fi fost cobaii lumii - si sa fi fost degeaba!
(Text prezentat la cel de-al 70-lea Congres international al PEN Club, Tromso, Norvegia, septembrie 2004)
