Atractivitatea existențială a plictiselii

Charles Bukowski zicea: „Numai oamenii plictisitori se plictisesc”. Oare chiar așa să fie? Plictiseala nu este întotdeauna opusul exaltării, al unui sentiment puternic menit să ne ridice moralul și să ne însuflețească sinele. De fapt, etimologic, starea aceasta de înflăcărare, entuziasmare vine din latinul excitare, care înseamnă „a provoca, a stârni, a ațâța”. Cu toții am trăit momente de apatie, de sleire existențială, care ne invadau viața precum o ceață înăbușitoare, acea lasitudine ce rodea marginile existenței noastre până când nu mai rămânea aproape nimic. Plictisul poate sufoca însăși ființa realității noastre, îi poate răpi vitalitatea, dorința de a merge mai departe. Plictiseala ne poate împinge sinele spre marginea prăpastiei, să-l lase neprotejat, vulnerabil, în frig. Un sine înțepenit. Totuși, plictiseala ne poate arunca și în adâncurile existenței noastre pentru a ne dezlănțui dorințele și temerile cele mai profunde. Indiferența pe care o simțim față de lume ne poate împinge în afaceri mefistofelice, ne poate incita la război pentru a ne mări puterea sau averea, ne poate face să comitem crime, chiar să ne aruncăm în vâltoarea gândurilor suicidare.

Plictiseala ne poate înzestra și cu creativitate, imaginație, pasiune, care pot îmbogăți atât viața noastră, cât și a celorlalți. Ore, săptămâni întregi de rătăcire mentală pot duce la o operă de artă, la o societate altruistă, la acte caritabile. Detașarea inițială, răceala vieții noastre, ne poate ațâța sinele pentru a deveni mai conștient de ceea ce îl înconjoară, ba chiar ne poate apropia unul de celălalt. Plictiseala poate fi o verigă care încălzește și însuflețește experiențele umane. Plictiseala poate fi exaltantă.

O interpretare fenomenologică

Martin Heidegger, în Conceptele fundamentale ale metafizicii, oferă o interpretare fenomenologică a plictiselii. O numește „starea de spirit fundamentală” (Grundstimmung). Fundamentală în sensul că este esențială, necesară. Pentru ce? Pentru existența noastră, ar spune el. Cei mai mulți dintre noi trecem prin viață fără să ne punem întrebări metafizice. Dar timpul, rațiunea, ființa, sensul vieții, conștiința, toate sunt inerente existenței umane. Abia știm ce este timpul, dar îi simțim prezența. Suntem conștienți de gândurile, sentimentele, capriciile, amintirile noastre, de cele mai multe ori, dar dacă ne-ar întreba cineva cum știm că suntem conștienți, probabil că am împinge întrebarea în domeniile filozofiei, acolo unde sunt tratate interogațiile grele, mari, deși, potrivit unora, nu indispensabile. Dacă viața are sau nu un sens, este chiar mai puțin important. Carpe Diem este ceea ce contează. Heidegger infirmă inutilitatea filozofiei, pentru că fără a ne pune întrebări fundamentale nu am avea ocazia să medităm la viața autentică, la Faptul-de-a-fi-în-lume, la Dasein. Am fi mai mult un spectator decât un participant la imediatitatea existenței noastre. Iar plictiseala este importantă, în special o „plictiseală profundă”, întrucât „dezvăluie ființa ca întreg”, lipsită de banalitatea sa, de Zuhandenheit-ul ei, mereu nevoită să acționeze, să realizeze ceva. Aceasta este diferită de celelalte două tipuri de plictiseală de care vorbește filozoful german și care sunt lumești, mai ancorate în timp și conectate la lumea exterioară din jur. De multe ori suntem plictisiți de ceva, mai ales când stăm la coadă sau pe peron în timp ce așteptăm trenul, când nu e cam nimic de făcut, doar să așteptăm, ce rapid se transformă într-o senzație de disconfort, într-o nervozitate neplăcută. Apucăm nerăbdători o carte, sau mai bine zis telefonul nostru mobil, pentru a scăpa de prezentul static, unde fiecare minut se târăște la nesfârșit. Ne aflăm într-un blocaj temporal, iar singura soluție pentru a-l depăși este de a accelera timpul. O altă formă de plictiseală pe care Heidegger o menționează e atunci când ne plictisim de ceva. E o stare caracterizată printr-o lipsă de interes, o indiferență față de o activitate la care participăm, cum ar fi un eveniment social. Nu activitatea în sine este plictisitoare, ci noi nu ne simțim în ton cu ea într-un mod semnificativ. Pentru a folosi cuvintele lui Heidegger, petrecem timpul, doar atât.

Plictiseala profundă

Plictiseala profundă, pe de altă parte, poate fi înviorătoare, chiar dacă la început nu pare să fie așa. Nu există timp care trece, nici dorința de a evada incertitudinea care vine odată cu senzația de a fi suspendat în timp, nu există nici sentimentul de vid interior pe care încercăm să-l îndulcim, toate acestea fiind comune unei stări de plictiseală banală. Totul rămâne nemișcat. Nu există conștiința unui eu, a unui subiect, nu există nici activitate. Doar a fi. Un moment de existență îmbibat cu nonșalanță. Nu este taedium vitae despre care vorbea Seneca, unde viața se revarsă pe marginea sinelui nostru precum ceasul camembert care se topește în pictura lui Salvador Dali „Persistența memoriei”. O viață monotonă care ne copleșește cu moliciunea ei mlăștinoasă. Nu. Potrivit lui Heidegger, în acest moment ne confruntăm cu noi înșine, cu viața autentică, unde nu există sfidare, nici dezlănțuiri. Această idee este o reverberație a noțiunii de sine a lui Kierkegaard, potrivit căreia „sinele este o relație care se raportează la sine”. Timpul și ființa devin mărite, mai vizibile pentru noi, iar acest exces poate duce la o transformare personală, ne oferă o imagine de ansamblu asupra vieții și a priorităților noastre. Ar putea chiar să ne dea sens vieții sau pur și simplu să-l dezvăluie de sub greutatea existenței. Henri Bergson vorbea de un „impuls vital” atunci când se referea la „evoluția creatoare” a vieții în raport cu timpul. Viața noastră este durată, în care trecutul se revarsă în prezent și prezentul în viitor. Timpul, atât „trăit”, cât și „gândit”, ne împinge înainte. Suntem în permanență în mișcare, de-a lungul realității. Pe măsură ce trăim, evoluăm, ne schimbăm și ne creăm continuu. Interpretarea lui Heidegger a plictiselii profunde ne dezvăluie același lucru precum interpretarea timpului de către Bergson, și anume că nu există o enumerare a „acum”-urilor în mișcare, cum credea Aristotel. Viața ni se poate manifesta într-un singur moment care include trecutul, prezentul și viitorul. Doar eul durează, ego-ul, sinele. Aceasta ar trebui să fie principala noastră prioritate, noi traversând timpul, nu timpul per se. O stare de plictiseală profundă ne poate ajuta să facem tranziția de la a fi-în-lume la a deveni-în-lume.

Plictisul nu este un disconfort existențial împotriva căruia trebuie să protestăm, o belea împotriva căreia trebuie să luptăm cu toate distracțiile, amuzamentele la îndemână, inclusiv prin glisarea continuă în sus și jos, la dreapta și stânga pe un ecran tactil. Plictiseala profundă ne dezvăluie nuditatea și poate, uitându‑ne la noi înșine și reflectând la ceea ce vedem, găsim o soluție creativă la viața noastră (plictisitoare). //

-O variantă mai scurtă a acestui articol a apărut recent în limba franceză în revista L’Echo.