Pe aceeași temă
Revizitarea lui Shakespeare a căpătat un contur regizoral interesant la teatrele din Bucureşti: Mult zgomot pentru nimic (Andrei Şerban), Romeo şi Julieta (Yuri Kordonsky), Coriolanus (Alexandru Darie), Hamlet (Dragoş Galgoţiu). Teatrul „Bulandra“ ne oferă acum şansa să ne reîntâlnim cu Richard al III-lea, într-un spectacol montat de regizorul Andrei Şerban în colaborare cu Daniela Dima, care semnează traducerea şi adaptarea textului. Spectacolul se intitulează Richard 3, indicând o abordare modernă, într-un limbaj dramatic actualizat, atent la tensiunile şi întrebările timpului nostru. Richard 3, pe care regizorul Andrei Şerban l-a mai pus în scenă cu actorii Teatrului „Radnóti Miklós“ din Budapesta, şi-a găsit o nouă expresie într-un timp record; o expresie brechtiană, ferm ancorată în teatrul politic, cu o intenţionalitate clară: să ne arate aşa cum suntem, dar, şi mai important, să ne conducă spre o realitate superioară, a ceea ce putem deveni, ca indivizi, dar mai ales ca polis, comunitate politică. Un Richard 3 care ne priveşte prin jocul actorilor mereu orientat spre spectatori, ademenindu-ne să ne autoexaminăm permanent, printr-o tonalitate aparent lejeră cu binecunoscutele-i ecouri de musical, dar şi necruţător de sinceră. Nu din lipsă de compasiune, ci, dimpotrivă, pentru a răspunde unei urgenţe: timpul care (nu mai e) de partea noastră. La fel ca în Carousel sau Omul cel bun din Seciuan, ticăitul ceasornicului se aude, solitar şi alarmant. Iar dacă Richard 3 are iluzia, pe care ceilalţi i-o cultivă iresponsabil, prin propria pasivitate şi laşitate, că „timpul e de partea lui“, aceasta se traduce într-un avertisment; un spectacol care coboară tragedia shakespeariană de pe „soclu“, în realitatea noastră cotidiană; un pariu riscant, pe care Andrei Şerban şi-l asumă pentru a ne aminti că teatrul nu e o simplă datorie culturală, ci are o misiune clară, o finalitate practică: aceea de a ne face părtaşi la un catharsis, menit să ne trezească şi să ne vindece de „răul de-a fi“ colectiv.
Richard 3 e şi un manifest teatral original. Urmând „Confesiunii“ regizorului, Marius Manole îşi introduce personajul printr-un monolog menit să ni-l explice pe Richard, să-l justifice dintr-o perspectivă umană pe ducele de Gloucester, numit prea des şi facil „monstru“. Dar ce anume îl face pe acesta să fie şi să acţioneze? Andrei Şerban îl supune pe Richard 3 unei anatomii clarvăzătoare, într-un decor de clar-obscur rembrandtian, jucându-se abil cu cele „două corpuri ale regelui“, cum ar spune Ernst Kantorowicz, punând în oglindă persoana şi persona politică. „Dacă natura a vrut să-mi schimonosească trupul, am lăsat iadul să-mi schimbe mintea“.
Marius Manole face un rol de referinţă purtându-şi timp de patru ore personajul prin toate punctele de inflexiune ale unei personalităţi condiţionate de blestemul dublului, construind meticulos un Richard 3 cameleonic ce creşte cu forţă malignă de la o crimă la alta, ca obsesiva „picătura chinezească“ din fundal. Muzica, compusă şi interpretată live de Raul Kusak, contribuie la atmosfera originală dând un legato, o tensiune şi o forţă de sugestie speciale întregii montări. Secvenţele de joc, trecerile şi stările interioare sunt punctate prin „dialoguri“ sonore care potenţează, ca într-un thriller, imaginaţia participativă, efectul de anticipaţie. Decorul, semnat de Andrei Şerban în colaborare cu Octavian Neculai, este simplu, dar dotat cu toate accentele necesare (în special eclerajul) pentru a sugera profunzimea mişcării scenice, acompaniind discret o coregrafie complexă, ca un ecou al personajelor privite din unghiuri multiple. O scară în spirală, metaforă pentru ascensiune şi prăbuşire, dar şi labirint interior şi o platformă-punte a suspinelor pe care protagoniştii intră în arena puterii exitând apoi, la fel de intempestiv, spre moarte. Costumele realizate de Fruzsina Nagy urmează aceleiaşi simplităţi decantate, adăugând o notă de eleganţă şi rafinament în racordarea la contemporan.
Marius Manole este într-o permanentă căutare a adevărului personajului său, jocul lui deconstruieşte, lansează curajos întrebări. Diformitatea trupului e amplificată, ca sub lupă, de aceea a minţii. Nu se sfieşte să scoată la iveală, în galbenul crud al puterii, dorinţa de ascensiune, dar şi nevoia, la fel de profundă, de apartenenţă la o comunitate umană. Ostracizat, stigmatizat, neiubit, Richard 3 îşi este „suficient sieşi“, „nu cunoaşte mila, nici dragostea“. Există o logică interioară a personajului shakespearian pe care Andrei Şerban o provoacă, pentru a-i demonta paradigma cunoscută. Regizorul ne invită constant la dialog, prin intermediul actorilor care încearcă să ne transpună în postúrile lor, culminând cu apariţia surprinzătoare a „marelui Will“, special guest star într-o scenă care se vrea un proces de conştiinţă colectiv. Există, dincolo de panoplia trucurilor menite să amuze, întrebări grave care evidenţiază calitatea interogativităţii în spectacolele lui Andrei Şerban.
Apetenţa firească pentru ludic este aprofundată prin dimensiunea reflexivă a jocului de idei, a contrastelor dintre esenţă şi aparenţă. Dintre toate „blestemele lui Margaret“, cel aruncat asupra lui Richard 3 e cel mai greu: confuzia sau somnul raţiunii; moartea lui Richard 3 începe, deja, cu înfrângerea discernământului. Rămas singur în faţa oglinzii, bântuit de fantomele celor pe care i-a asasinat, nu mai vrea decât să doarmă. Chiar şi coroana îşi pierde din forţa de atracţie, cedând locul rămăşiţelor de umanitate. Richard e gata să-şi cedeze regatul pentru un cal, „calul alb“, splendidă metaforă a sufletului ucis de o „întreită moarte“: de ceilalţi, de sine, de putere. Regele detestat e executat în ceasul celei mai adânci singurătăţi. Şi poate că, tocmai prin această moarte, regizorul lasă o întrebare deschisă în urma lui Richard 3, într-un spirit care aminteşte de Peter Brook şi de ceea ce el numea, referindu-se la personajele lui Shakespeare: „calitatea iertării“.
Un alt personaj bântuitor e regina Margaret. Interpretată într-un impozant travesti de Cornel Scripcaru, blestemele reginei detronate sunt un leitmotiv, reluat de fiecare victimă în ceasul morţii: „m-au ajuns blestemele lui Margaret“. Există, fără îndoială, un război al reginelor, ca o contrapondere a forţei femeilor în faţa bărbaţilor, învingătorii „consacraţi“. Lupta se duce pe terenul discursurilor, referinţă la politicul invaziv, dar şi la criza limbajului, a comunicării. Regina Elisabeta (Rodica Lazăr) şi Lady Anne (Alexandra Fasolă), devenită pentru un scurt interludiu ducesă de Gloucester şi regină, îşi susţin opiniile „oficial“, de la microfon, adresându-se mulţimii - publicului. La fel ca în cazul lui Richard 3, cuvintele le vor trăda, fiindcă ele cad în capcana propriilor „raţionamente“. Pe Elisabeta, „regina de carton“, o răpune dorinţa de a-şi păstra puterea, iar pe Lady Anne, care-şi strigă libertatea printr-un înşelător „a lua nu înseamnă a da“, vanitatea. Doar ducesa de York (Mirela Gorea) rămâne „fidelă“ imprecaţiilor care-i vor însoţi fiul până la moarte, ca o condiţionare mutilantă. Lordul Buckingham (Cătălin Babliuc) pierde pe aceeaşi carte a discursului manipulator, fiind ucis chiar de cel pe care-l ajută să câştige puterea. Jocul lui abil înşiră, la vedere, oarba sete de răzbunare a lui Hastings (), naivitatea lorzilor Rivers (Constantin Dogioiu) şi Dorset (Alin State). Toţi sunt(em) victime care consimt. Cu Richard 3 suntem cu un pas în imaginarul medieval, populat de fantasme şi supranatural, în care regele Eduard (George Ivaşcu, formidabil de versatil în toate rolurile interpretate) îşi sacrifică din superstiţie fratele, pe Clarence, şi cu un pas în Renaştere, în teama care-l cuprinde pe Om în faţa posibilităţilor imense ce i se deschid. Suntem şi în propria noastră realitate politică şi socială, la care regizorul face trimitere într-o scenă a „protestului“ (într-o Londră care, ca în Seciuan, devine Bucureşti), pentru a ne aminti că teatrul trebuie să ne ajute să asumăm, cu toate consecinţele, prezentul. Fiindcă, altfel, istoria, în dubla ei dimensiune, personală şi colectivă, se repetă.
Andrei Şerban îşi construieşte cu pasiune intelectuală personajele, lărgindu-le genealogia, făcându-ne să simţim, la finalul spectacolului, că acestea aparţin în egală măsură lui Shakespeare, actorilor, dar mai ales nouă. Poate şi datorită acestei capacităţi de-a imagina mizând pe universal, pe constantele umane, montările lui Andrei Şerban reiau fidel o căutare fără să o repete, maturizându-se în timp graţie unei vitalităţi intrinseci. E, poate, lecţia cea mai valoroasă a teatrului său. Un teatru care-şi asumă riscul de a fi prezent, implicat, ca un sărut al milei dat diformului Richard, dar şi leprosului corp politic, chiar cu riscul contaminării. În aceste condiţii de maximă sinceritate, actualitate şi necesitate, Teatrul (to act, a acţiona!) nu poate să rămână un act artistic pur. Devine viaţă.
Şi, dacă tradiţia Academiilor itinerante pe care Andrei Şerban le-a inaugurat în România ar fi continuată, de roadele ei ar putea să beneficieze cei care au, în prezent, cea mai mare nevoie pentru a-şi împlini vocaţia: tinerii actori şi teatrul românesc.
