Pe aceeași temă
Cauza acestei exigente de tip juvenil ar trebui probabil cautata in heirupismul anilor cincizeci, ani de "innoire" fortata, in care fiecare convertire la linie era salutata de la galerie. Ulterior, cand criteriile estetice au fost redescoperite rand pe rand si in mod nesperat, defectul de receptare a ramas. Re-convertirile au fost aplaudate in acelasi fel! Doar galeria s-a scindat si fiecare i-a aclamat, o vreme, pe ai lui. Pana azi, scriitorul cu cota e asteptat la punctul de sosire cu cronometrul si cu sublerul in mana. Noroc ca, in osteneala literatilor de a-si strica reciproc cheful, de la un timp publicul incepe sa functioneze normal: sa-si aleaga ce-i place, dincolo de ce spun criticii sau premiile literare. Si cum alegerea se traduce in bani, editorii vor ajunge si ei sa ciuleasca urechile si sa se adapteze.
De trei saptamani aud intruna ca doar femeilor le place ultima carte a lui Mircea Cartarescu*. Intr-o pozitie nu tocmai comoda pentru a replica, ma multumesc sa semnalez ca e un efect scontat si ca reactia de delimitare masculina face si ea parte din experiment. Tot aranjamentul suporta insa, pana la urma, si o mica deductie malitioasa: dezbinand, procedeul ii asigura instantaneu si fara efort lui Cartarescu 50% adepti. E drept, contra 50% mormaitori, dar nu inamici! Pentru ca De ce iubim femeile este o carte care place, dincolo de orice carteala, o farsa melancolica, parsiva si debutonata, in care se amesteca o recenta pace cu sine insusi, un pic de scepticism, umbra tandra a varstei coapte si toate caratele brand-ului. Altminteri, miniaturile scrise pentru cateva publicatii serioase fiecare in felul sau (Elle, Romania literara, Dilema, Lettre internationale si Tabu) reprezinta iesirea deplina a lui Mircea Cartarescu din postura romantic-singuratica. Scriitorul sta acum la suete despre propriile sale obsesii, despre fixurile lasate in urma o data cu tineretea, despre bine si rau, despre suflet si trup, despre fericire si orgasm, despre dragoste si amor, in fine, despre infrangeri. Are umor, e delicat, profita de voluptatea sinceritatii, neferindu-se nici de poza, nici de autoironie. Uneori bate campii, improvizeaza, face cu ochiul si mai tranteste cate-o fandare cabotina catre "cititoarele" sale ("Rog distinsele cititoare...", "Sunt convins ca ai trait si tu, draga cititoare..."), pastisand odobescian si sadovenian. Viziunile fabuloase cu viscere cerebrale nu mai fascineaza dincolo de sticla rece a vitrinei de muzeu, ci sunt oferite in regim de home video, spre degustare relaxata in halat si-n papuci.
De ce iubim femeile pune umarul la constituirea unei noi categorii literare - a "cartilor de placere". Jocul se face la vedere, cu regulile pe masa, cu comentariile "on the record". S-ar parea ca un mare scriitor are brusc pornirea de a ne face cunostinta cu modelele unora dintre personajele lui. Numai ca, in loc de memorialistica, primim noi personaje, rescrise dupa douazeci, treizeci, ori patruzeci de ani, si puse sa dialogheze pe de o parte cu literatura in care au fost deja definitiv incastrate, pe de alta parte cu autorul insusi - cu noi de fata. Ca sa nu ne incurcam, ni se propune, de la bun inceput, apologia simplitatii, desprinsa dintr-un citat din Salinger, "scriitorul pe care il iubesc si-l admir cel mai mult"- spune Cartarescu si transcrie: "Acum, pe loc, nu-mi amintesc decat trei fete care sa ma fi impresionat de la prima vedere cu frumusetea lor de nedescris. Una a fost o fata zvelta, in costum negru de baie, care se straduia sa inalte o umbrela portocalie pe plaja din Jones, prin 1936. Pe cea de-a doua am intalnit-o prin 1939, la bordul unui vas de croaziera in marea Caraibilor, azvarlind cu bricheta intr-un marsuin. A treia a fost prietena sefului, Mary Hudson". Stop-cadre de complexitate diferita, dar impunand o regula unica: investirea poetica a anodinului. Procesul invers e chiar cel care se deruleaza in majoritatea povestirilor din De ce iubim femeile. In Nota finala a volumasului, autorul noteaza afurisit: "Multumesc... tuturor modelelor din realitate ale personajelor mele, foste iubite, fosti profesori sau actuali prieteni, si mai ales le cer iertare pentru deformarea sfruntata a faptelor din, practic, fiecare povestire. Sunt riscurile pe care ti le asumi cand te incurci cu scriitori..."
Cu adevarat, cateva foste iubite, unele devenite personaje, sunt rechemate cu umila emotie civila, dar si cu un graunte de obraznicie. Lui D., fata care dormea cu ochii larg deschisi, i se restituie patentul fabuloaselor vise ce populeaza nuvelele si romanul lui Cartarescu ("fiecare vis pe care mi l-a povestit in acea epoca indepartata in care am fost impreuna (...) inmugurea in miezul creierului ei, dezvolta un filament translucid care-mi perfora teasta si inflorea deodata, la capatul filamentului, desfoindu-se exotic si pluriform in craniul meu. Se formase un cordon ombilical intre mintile noastre, ea era mama care ma hranea cu substanta gelatinoasa a visului, iar eu - care (sau fiindca) iubeam fiecare fibra din amaratul ei capsor de studenta si gasculita, cresteam din introlocarea foitelor embrionare scrise pe ambele fete cu vise furate" - Pentru D., vingt ans après). Alteia i se intoarce meritul de a fi realizat tarzia si naclaita operatiune de trecere in randul barbatilor a autorului de azi (Nabokov la Brasov). Amintirea lui Ester, din ...A lovely little Jewish princess... - dar si din REM -, se raceste dulce prin ani, culminand cu ziua in care vocea eroinei ajunge sa relateze despre... razboiul din Golf, la televizor, in plina teroare a realului. De pe fundul sertarului fabulos numit REM mai ajung in De ce iubim femeile si doua personaje-firimituri, cu tot cu doua ebose de scene cu tensiune magica: Petruta, banala colega de clasa gimnaziala, care a sters intr-o clipa, prin simpla incandescenta a dragostei ei de copil, rusinoasa pata de IDR (vaccinul acela cu care se depisteaza TBC-ul) de pe bratul firav al viitorului povestitor (Petruta); o tigancusa de noua ani, tragand un carucior coscovit cu papusa de carton pe post de copil, i-a pus candva in palma un talisman misterios, soptindu-i parola "norocosule!". Bucata, intitulata Obiectul care ma inspira, este de fapt un raspuns la o ancheta nostima despre fetisurile scriitorilor si se incheie nostim, cu o promisa dezlegare a misterului la o pagina inexistenta.
Nu toate vestalele din De ce iubim femeile sunt atat de usor recuperabile cu instrumentul detasarii ludice. In cazul Rodicai, din Cu urechile pe spate, rememorarea aluneca pe coaja de banana a remuscarii. Blanda nimfeta, (careia, prin transparenta rochiei ude de ploaie, i "se vedeau, induiosatori, chiloti tetra cu elasticul innodat intr-o parte"), e trecuta la rabojul regretelor fara leac. Cartarescu face aici, fara prea apasata cainta, si lista crimelor adolescentine de lez-dragoste. Victime - mama, sora mai mica, o pisicuta. "Aveam pe atunci douazeci si sase de ani si credeam sincer ca nu facusem, deocamdata, nici un lucru rau in viata". Si in alte privinte cartea poate fi privita drept revizitarea morala a propriei varste de aur. Una dintre cele mai intense senzatii captate aici e "impresia neasteptata de lesin, de dizolvare in nostalgie" pe care i-o lasa regasirea intamplatoare, pe strada, a unui parfum uitat, acelasi "care-mi zbura creierii ca un glont" in copilaria foarte mica, in apropierea mamei. "Bomboanele roze, discoidale, foarte usoare, din zahar expandat", primite din mana mamei la capatul panicii intense de copil ce se crezuse o clipa parasit, devin instantaneu reprezentari abisale ale universului reconstituit prin dragoste.
Sentente extraordinare vorbesc, de altfel, in cele 170 de pagini ale volumasului, despre sex, dragoste si constiinta: "sexul implica o profunda ingustare a constiintei, o coborare adanc sub conventiile sociale si etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o cautare a placerii in interzis si perversiune. Dragostea, cu puternica ei componenta culturala, tinde si ea sa fie inlaturata in cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acopera nuditatea (...) Cu toate acestea, ceva din aceasta legatura psihica dintr-un cuplu adevarat, numita dragoste, ceva esential si despre care se vorbeste prea putin, supravietuieste si celei mai devastatoare dezgoliri simbolice" - Despre intimitate.
Cateva proze revin asupra momentului fragil al dezlipirii fluturelui din crisalida. Victor si Ingrid, din Diavolul de hartie, sunt rechemati doar pentru scena desprinderii de adolescenta (la despartirea lor, baiatul construieste un urias diavol din hartie impaturita, pe care-l decoreaza cu... dintisorii lui de lapte). Pe cand in Cartea magica a tineretii mele (tot un raspuns la o ancheta, pesemne) acelasi moment e ipostaziat prin demolarea cuibului - un pod de casa parasita unde povestitorul de azi citea atunci o carte inexistenta si totala. Sunt si doua-trei piese in cheie umoristica, in sarje neasteptat de vitale. In Irish Cream consemneaza irezistibil o calatorie literara in Irlanda, in compania a doua poetese romance care - cum altfel? - nu-si vorbesc si a unor poeti irlandezi complet trotilati, traducatori de nevoie si la plesneala ai capodoperelor conationalilor nostri. Atelierul de traduceri, organizat intr-un castel inghetat, e complet inundat de whiskey si produce scene antologice, precum cea cu oaia plina cu apa fiarta, care incalzea asternutul. Umor gasim si in Marele Sincu, un portret dizolvant facut cu tandrete unui personaj memorabil (Alexandru Sincu), dar si unei varste tembele, in care experimentele semiotice pe copii de scoala faceau figura de evazionism dizident. Dupa Nostalgia si Orbitor, culegerea de proze scurte a lui Mircea Cartarescu sta firesc pe "cartea de pe noptiera". Are efectul unui bis cu Mozart dupa un concert Stravinsky: racoros, acidulat, ingenios pana la manie. Iar cand lucrurile se petrec in rama unui tablou de Magritte, cum e cel descris in Seara care cade ("o fereastra sparta, cioburi lungi asezate sub ea in picioare si soarele de amurg rasfrant in ele sub unghiuri diferite"), totul se topeste imperial in laptele stelar al literaturii. Un mare scriitor care se joaca frumos.
* Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile, Editura Humanitas, 2004, 171 pag.
