CNA - încotro?

CNA a ratat încă o dată şansa de a-şi asuma cu adevărat suveranitatea profesională asupra unui teritoriu mediatic din ce în ce mai viciat, care se ascunde după paravanul unor gusturi derizorii, apetenţe instinctuale şi preferinţe morbide, apanaje ale unui public golit de orice înclinaţie spre educaţie sau bun-simţ.

Printre multele isprăvi cu care Victor Ponta a anesteziat poporul român se numără şi subor­donarea multilateral fundamentată a presei scrise şi audiovizuale, prin perfecţionarea me­to­delor patentate în perioada 2000-2004 de către men­to­rul, maestrul şi îndrumătorul său în ştiinţele manipulărilor şi artele disimulărilor.

Între instituţiile necesar a fi neutralizate şi osificate se nu­mără şi Consiliul Naţional al Audiovizualului, în contextul în care acesta avusese pe­riodice răbufniri de orgoliu pro­fesional şi aplicase sanc­ţiuni (chiar dacă mai mult de ochii lumii) uno­ra dintre corifeii de partid, în loc să-i felicite la scenă deschisă pentru iscusinţa cu care au condus brigăzile uselist-voiculesciene în ac­ţiunile de distrugere a statului de drept şi a germenilor democraţiei (chiar originale).

Lipsa de caracter se sprijină de obi­cei pe o acută vulnerabilitate pro­fesională, incapabilă să recunoască nişte principii deontologice ele­men­tare, obedienţa politică rămânând ast­fel singurul punct de susţinere într-o po­ziţie de demnitate publică sinecurală. Prim-ministrul a avut grijă, folosindu-se de nişte minţi îmbibate de rău, să fie elaborat un plan minuţios, etapizat cu un profesionalism dia­bo­lic, potrivit căruia au fost selectaţi pentru CNA nişte reprezentanţi USL destoinici, unii re­vop­siţi de conjunctură chiar la momentul po­tri­vit. Persoana nominalizată să-l re­pre­zin­te fi­del, provenită direct din sferele la­bo­ra­toa­relor de manipulare a informaţiilor cu în­ţe­le­suri mul­tiple şi de organizare a rezistenţei îm­po­triva luptei antifraudă şi camuflată ani în­de­lungaţi sub aparenţa unei umile consiliere (e drept, cu două salarii uneori – conform de­cla­raţiilor de avere – ceea ce poate să ge­ne­reze speculaţii referitoare la caracterul aco­perit al unora dintre activităţile sale), a fost apoi pa­ra­şutată în fruntea instituţiei cu forţa co­ple­şi­toare a unanimităţii membrilor Con­si­liului, în­tre care nu poate trece neobservată prestaţia fostului preşedinte care, deşi numit sub fal­du­rile PSD, s-a recunoscut brusc in­ca­pabil să se ridice la înălţimea noilor cerinţe ale funcţiei.

Doamna cu pricina, care abia cocoţată în po­mul cunoaşterii (audiovizuale) şi-a expus în cadrul unui grup de colaboratori com­pe­ten­ţe­le de „descoperitoare de prim-ministru”, a reu­şit să arate întregii ţări forţa de care dis­pune, doborând dintr-o lovitură postul (OTV) în care mizeria depăşise imaginabilul, lăsând astfel liber terenul pentru competitori mult mai bine ȋnregimentaţi şi mai clar subor­do­naţi.

O altă ispravă, demnă de intrarea în cartea re­cordurilor dâmboviţene, a fost iniţierea unei „petiţii”, practic fără obiect, care nu cerea ni­mic şi nu se adresa nimănui – model de de­turnare a atenţiei publice de la bolile exis­ten­te ale audiovizualului mioritic şi de la cele de ca­re acesta era programat să înceapă să su­fe­re; săptămâni în şir s-a bătut toba pe această trăz­naie, găsindu-se şi câteva mii de debu­so­laţi disperaţi şi inconştienţi care să o sem­ne­ze, timp în care s-a consolidat în tăcere o ati­tudine de pasivitate faţă de încălcări din ce în ce mai grave ale legislaţiei cu care alegătorii per­meabili trebuiau acomodaţi pentru pe­ri­oa­da electorală ce avea să urmeze.

Lista năzbâtiilor în care s-a implicat forul su­prem al audiovizualului românesc, după ce tre­­cuse la pasiv toate problemele nevralgice ale domeniului, a fost completată cu o acţiu­ne de promovare în şcoli a conceptelor gu­ver­nan­ţi­lor pontoşi, prilej pentru tinerii ne­pr­e­gă­tiţi să îngurgiteze înţe­lep­ciu­nea culturală ce se re­văr­sa pe toate ecranele, să ia con­tact pe viu cu noile ori­en­tări printr-un limbaj direct şi con­vingător impus de con­du­că­toare; scrisorile şi înre­gis­tră­­rile referitoare la acest eve­­ni­ment, devenite publice, ră­mân mărturie. Deturnarea aten­ţiei publice a continuat cu noi ac­ţiuni: un cros al tineretului (să­­tul de privitul la televizor) şi o reuniune in­ternaţională obs­cură la care singura rază de lu­mină oferită par­ticipanţilor a fost ocazia, ne­regizată, de a privi în direct la televiziuni ima­gini ilustrând de­clanşarea cercetărilor penale asupra gazdei.

Lista acţiunilor Consiliului fără legătură cu atri­buţiile sale legale nu s-ar opri aici (ar pu­tea fi interesante şi informaţii despre ac­ti­vi­tatea unor membri în timpul zilelor sau chiar săptămânilor în care nu erau prezenţi la se­diu); ceea ce nu se poate regăsi în această lis­tă sunt tocmai acele acţiuni obligatorii de ana­­­liză şi apreciere a legalităţii prestaţiilor ope­­ratorilor audiovizuali, obligaţii izvorând din calitatea instituţiei de „garant al inte­re­su­lui pu­blic”. Nu mă refer neapărat la dis­cu­ta­rea ra­poartelor de monitorizare şi aplicarea unor sancţiuni (absolut necesare ca un ultim pas în asanarea domeniului), ci mai ales la ac­ţiu­ni­le de formare a unui mediu de co­mu­ni­ca­re au­diovizuală adaptat cerinţelor unei so­cie­tăţi evoluate. Dezbaterile periodice cu re­pre­zen­tan­ţii difuzorilor de programe şi elaborarea unor strategii comune de formare a unui pu­blic educat, prin instituirea unor standarde de de­cenţă, moralitate şi bun gust au fost de mult uitate de către cei care nu au găsit de cu­vi­in­ţă nici măcar să se informeze asupra is­toriei acestei instituţii şi a modului în care ea a func­ţionat în perioade în care exprimarea ei pu­blică impunea cu autoritate nişte limite în ac­ti­vitatea difuzorilor de programe au­di­ov­i­zuale.

Cei mai mulţi dintre membrii actualului CNA rămân nişte maeştri ai disimulării indignării. O dovedesc în majoritatea situaţiilor în care se prefac a dezbate reclamaţiile primite din ce­le mai diferite direcţii, atât pentru calitatea subumană a unor emisiuni, cât şi pentru în­călcări grosolane ale legislaţiei şi ale propriilor norme privind conţinutul programelor, in­clu­siv reflectarea campaniei electorale. În ciuda faptului că multe sute de petiţii şi reclamaţii sunt în aşteptarea unui verdict al Consiliului, ne­numărate ore din aceste şedinţe sunt de­di­cate doar exprimării mâniei proletare la adre­sa calităţii respectivelor emisiuni, însoţite de înfierări pe măsură ale prestaţiilor realizatorilor. În rarele situaţii în care se ajunge la mo­men­tul în care nu se mai poate evita propunerea unor măsuri şi supunerea acestora la vot, se cons­tată fie că ora e prea înaintată şi cvo­rumul s-a volatilizat discret, fie că sunt ne­cesare puncte de vedere sau lămuriri su­pli­mentare de la terţi, fie că propunerile di­ver­gente nu întrunesc numărul necesar de vo­turi pentru a fi adoptate. Singura soluţie con­cretă rămasă la dispoziţie este amânarea, de fapt cea mai bună metodă de renunţare, aceas­ta explicând de ce zeci de reclamaţii şi ra­poarte aflate de multe luni „în lucru” nu şi-au găsit încă rezolvarea; o excepţie notabilă de la acest mod de lucru au constituit-o pro­ble­me­le puse pe agenda de lucru a unor şedinţe înaintea fabricării în laboratoarele proprii a sem­nalării lor (reclamaţii înregistrate şi pro­gra­mate la discuţii înainte de difuzarea emi­siunilor la care se refereau), aspect care se află în acest moment în atenţia unei instituţii care i-a luat-o CNA-ului înainte cu o literă.

O ştire ciudată, purtătoare de elemente ale unui ocultism misterios, difuzată public joi, 11 de­cembrie, vine să sublinieze atmosfera ins­u­p­­ortabilă care a ajuns să terorizeze această ins­tituţie şi pe toţi cei care ar trebui să se ocu­pe de rezolvarea sutelor de sesizări care în­că nu au fost luate în discuţie de către mem­brii Consiliului. Ameninţările cu lumânări de moarte, blesteme şi şantaje ne trimit un­deva ȋn evul mediu al unor vremuri ȋn care nici cei mai renumiţi vizionari nu o puteau an­ticipa pe Laura Georgescu.

Nesancţionarea dejecţiilor ce pro­vin de la posturile asignate unor oameni politici dubioşi nu do­ve­deşte imaginaţie, ci doar ştiinţa de a merge pe căile bătătorite mai sus evocate. Mizeria morbidă şi obscenul de­rizoriu au invadat producţiile audiovizuale autohtone şi au coborât nivelul aşteptărilor pu­blicului la cote inimaginabile. Scuza că „as­ta cere publicul” a devenit leitmotivul sus­ţi­nă­torilor tembelismului ştiinţific care conduce ac­tivitatea celor responsabili de spălarea cre­ierelor şi abrutizarea privitorilor până la dis­pa­riţia totală a oricăror criterii de apreciere şi dis­cernământ. Oferirea unor programe care se adresează instinctelor primare ale unei părţi semnificative a publicului, pentru care gân­di­rea ocupă un loc marginal, este primul pas în larga operaţiune de înlăturare a barierelor şi filtrelor de opinie ale unor receptori avizaţi şi permeabilizarea acestora pentru mesaje pur­tă­toare ale intereselor diverselor grupări care dictează politicile editoriale ale locului şi mo­mentului. Cu mult mai puţine cuvinte aş pu­tea nominaliza în această categorie mesajele cu caracter politic, extrem de importante în perioadele dinaintea şi din timpul campaniei electorale. Chiar dacă asemenea mesaje sunt permise de lege doar strict în perioadele de cam­panie, s-a constatat că unele televiziuni se consideră permanent în astfel de campanii, iar pentru aceste situaţii lipsa de reacţie a CNA este impardonabilă.

Iluzia că CNA, în actuala sa formă de func­ţionare, ar mai putea să asaneze audiovizualul românesc s-a risipit după numirile din de­cembrie 2012, odată cu intrarea sa în siajul uslamismului, adică al unui pesedism mul­ti­lateral dezvoltat, atât de dezvoltat încât este reprezentat de şapte membri dintre cei nouă existenţi, aceştia nemaifăcând niciun efort pentru a renunţa, măcar formal, cum obligă legea, la reprezentarea autorităţii de la care au primit numirea. Agitaţia potrivnică a unor voci minoritare nu a făcut decât să pună în lu­mină dezechilibrul dintre cele două grupuri purtătoare de interese, unul al susţinerilor ne­condiţionate ale posturilor de televiziune de partid (şi de stat, parte dintre ele), celălalt al principiilor de deontologie profesională în li­mi­tele permise de lege. Cu ocazia recentelor nu­miri a doi noi membri în Consiliu, prin ac­cen­tuarea acestui dezechilibru, parlamentul a ofe­rit o nouă expresie a dezinteresului pe ca­re îl are faţă de dorinţele majorităţii ro­mâ­ni­lor, în dispreţ total faţă de semnalul primit la recentele alegeri prezidenţiale.

Recenta campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale s-a re­mar­cat prin nişte culmi greu de ima­ginat pentru o ţară membră a UE în secolul XXI. Probabil că tocmai de la înăl­ţi­mea lor ameţitoare s-a putut ve­dea în an­sam­blu întreaga ei hidoşenie, ceea ce ar putea ex­plica şi rezultatul ei miraculos: demolarea efec­telor unei formidabile ma­şi­nă­rii de pro­pa­gandă, dezinformare, minciună, calomnie şi şan­taj prin mobilizarea exemplară de care ro­mânii au dovedit că sunt capabili atunci când cuţitul le ajunge la os. Deo­cam­dată, CNA nu oferă semne că a înţeles acest mesaj.

Aspectul particular al mizeriilor colportate de diverse programe audiovizuale nu face decât să sublinieze complicitatea celor care aveau obligaţia legală de a veghea la încadrarea aces­tora între limitele decenţei şi legalităţii. Scuza că parlamentul a lăsat Consiliul inapt de a lua hotărâri tocmai în timpul campaniei electorale nu atenuează cu nimic pasivitatea vinovată a acestuia. Niciun articol de lege nu îi împiedica pe membrii Consiliului, care au continuat să-şi încaseze salariile de secretari de stat, să vină la serviciu, să analizeze pres­taţiile televiziunilor şi să aibă reacţii publice consistente, folosind toate canalele accesibile, încercând, de la nivelul autorităţii lor ins­ti­tuţionale şi personale, să sensibilizeze opinia publică asupra derapajelor existente. Se pu­teau formula comunicate publice şi organiza conferinţe de presă şi dezbateri, se puteau face sesizări în justiţie în legătură cu aspecte ce vizau încălcarea gravă a dispoziţiilor le­ga­le, puteau fi informate organismele inter­na­ţionale. Aşa ciuntit cum a fost lăsat să fii­n­ţeze, CNA a pierdut o mare ocazie de a se afir­ma ca o autoritate profesională competentă; tocmai lipsa posibilităţii de a da sancţiuni ar fi constituit impulsul unei afirmări pregnante şi credibile în spaţiul public, situaţie care ar fi putut constitui o nesperată ocazie de re­naş­te­re a unei percepţii publice pozitive asupra unei instituţii de mult scufundate în zonele mo­cirloase ale meschinelor interese de gaşcă.

Evocam, într-un articol anterior, pers­pectiva ca, rămânând un ins­trument politic în mâna unei mi­norităţi din ce în ce mai izolate de societate, chiar dacă încă ma­jo­ri­tare par­la­mentar, CNA să-şi piardă definitiv capacitatea de a ţine în frâu răbufnirile me­di­a­tice din ce în ce mai violente ale unor actori din ce în ce mai disperaţi. Salvarea sa nu mai poate veni decât prin forţarea unor modificări legislative care să statueze criterii pro­fe­sio­nale ferme de selectare a membrilor Con­si­liului şi principii de­ontologice riguroase care să le guverneze atribuţiile. Definirea fermă a obligaţiilor CNA în structurarea unui mediu al comunicărilor publice audiovizuale în folosul şi interesul ri­dicării nivelului de educaţie al pu­blicului, al ori­entării acestuia spre conş­tien­tizarea im­pli­cării sale în problemele politice şi sociale es­te ultima speranţă de supravieţuire şi re­vi­gorare a unei instituţii care, în actuala ei for­mă de existenţă, nu-şi mai găseşte uti­litatea şi nu-şi mai justifică finanţarea.