Școlile de teatru, o preocupare

Nu știu alții cum sunt... vorba lui Creangă, dar pe la noi pe aici, prin România, dra­gostea de teatru e mare. Pe vremuri, când candidații la actorie priveau cu jind lista zgârcită a reușiților, frus­trările se adunau an de an, fiindcă mai toți își încercau la nesfârșit norocul, dând examen după examen la această școală privilegiată. Nu era bine, fiindcă nu de pu­ține ori rămâneau pe di­na­fară talente viguroase pe care le găseam apoi în tea­tre la rubrica „fără studii“. Iar alții mai îndărătnici se reorientau, lipsind teatrele de șansa de a avea pe scenă o posibilă vedetă. După 1989, cum era și de așteptat, s-au rupt toa­te zăgazurile, așa încât, în loc de un sin­gur institut de profil, care era odinioară la București, și doar încă unul la Târgu Mu­reș pentru studenții de limbă maghiară, s-au născut alte zeci de școli particulare sau de stat, așa încât peisajul a devenit bo­gat până la confuzie. Cum frustrările fu­seseră mari înainte și pentru consacrații cu vocație didactică, dornici să transmită ur­mașilor experiența lor, cum și ei o pri­miseră de la înaintași, s-a produs inflație și printre maeștrii transformați în uni­ver­sitari peste noapte. N-a fost rău, fiindcă și-au încercat norocul în această postură nu puțini dintre marii actori ai scenei românești. Doar că euforia n-a ținut mult și în harababura generală studenții la tea­tru au ajuns pe mâinile unor părinți adop­tivi, nu întotdeauna iubitori și mai ales fă­ră talent de părinți. Era și greu să se asi­gure îndrumare de calitate în atâtea locuri de pe hartă unde mai răsărise câte o școa­lă de teatru, multe dintre ele fără un tea­tru în localitate, așa încât profesorii-ac­tori erau nevoiți să facă naveta. Această tris­tă situație din domeniul actoriei, ase­mă­nătoare altor profesii pentru care se năș­teau peste noapte universități parti­cu­lare (avocați, manageri, contabili etc.), a dăunat mult învățământului românesc, care nu-și mai revine nici astăzi, trans­formând sfânta misiune a educației într-o afacere. Și, până să se cearnă de la sine grâul de neghină, s-au vândut multe iluzii unor tineri care, cu temei sau fără, visau să se facă actori. Între timp, lucrurile au început să intre în normal, care normal tot mai are anormalitățile lui, cum, de pil­dă, aceea că un profesor are spre pregătire la clasa lui zeci de studenți, situație in­com­patibilă cu regulile îndrumării individuale proprii acestui învățământ.

Avem, așadar, în țară azi școli de teatru de stat la București, Iași, Cluj, Timișoara, Craiova, Târgu Mureș, Galați, Constanța, peste tot acolo unde există o uni­ver­sitate care și-a creat și o falangă pentru arte. Particularele au cam dispărut în bur­ta chitului care le-a înghițit pe nemestecate. Cum bine spunea un cadru didactic cu vi­ziune, în România fenomenul e pe dos de­cât prin alte țări, unde școlile private se des­prind din cele de stat, și nu invers. (O excepție, Universitatea Hyperion, care a rezistat pentru că fondatorul ei, Geo Sai­zescu, i-a dat un start temeinic.) Or­ga­ni­zate după sistemul Bologna pe care unii îl critică, alții nu, noile instituții de în­vă­ță­mânt vocațional din care face parte și tea­trul au formula 3+2 ani de masterat și obli­gația pentru profesori de a trece cu doc­to­ratul la purtător prin toate gradele uni­ver­sitare. Până ne-am obișnuit să-i spunem lui Dem Rădulescu prof. univ. doc. sau lui Ale­xan­dru Repan conf. univ., ni se părea cel puțin stranie această asimilare cu fa­cul­tățile teoretice, mai ales că re­lațiile într-o astfel de școală sunt de la maestru la discipol, de la meșter la elev. Mulți dintre dascălii de ieri de prin aceste școli sugerau chiar ca mai po­tri­vită pentru aceste facultăți o structură de tipul școlilor de arte și meserii sau a con­servatoarelor, pe care unii dintre ei le-au absolvit în interbelicul românesc. Doar că, printre enormele probleme ale învăță­mântului românesc nerezolvate nici până astăzi, asta părea și pare un fleac.

Dacă privim însă invers tabloul, dinspre student spre profesor și școală, și ob­ser­văm cum sutele de absolvenți nu-și găsesc locul în sistem, așteptând, evident, tot de la stat un loc de muncă, vedem că situația nu e deloc roz din punct de vedere al so­cie­tății, care se joacă cu destinele unor ti­neri școliți uneori în zadar. Asta și pen­tru că piața independentă, total nere­gle­men­ta­tă, nu poate asigura stabilitate și pers­pec­tivă, chiar dacă se umflă din ce în ce ca un balon, plutind tot ca acesta în de­rivă.

În aceste condiții și din nevoia de a în­tre­ține o competiție reală printre stu­denți și absolvenți, fiindcă e frustrant în toate pri­vințele să vezi cum, după un examen pro­mițător, X dispare, iar Y se lasă de me­se­rie, au apărut forme diverse de promovare și stimulare a acestor eșaloane tot mai numeroase de tineri cu diplomă de actor. Tot mai multe festivaluri, gale sau con­cur­suri, ateliere și burse stau la dispoziția ti­nerilor drept oportunități de avansare în profesie.

Universitatea de Artă Teatrală și Ci­ne­matografică de la București își are gala ei (Uși deschise), cea de la Cluj la fel (Ga­lactoria). Uniunea de breaslă le-a dedicat absolvenților Gala HOP, a apărut un fes­tival dedicat tinerilor de la regie și la Cra­iova și, în fine, există un Festival in­ternațional al școlilor de teatru care, du­pă trei ediții desfășurate la Suceava, s-a mutat din acest an la București, având sprijin major de la Primăria Capitalei. Di­rectorul acestui festival, actorul Paul Chi­ribuță, conf. univ. dr. și fost decan al fa­cultății de profil din București, a gândit pentru această manifestare de la scopuri idilice, gen ambianță amicală prielnică unor schimburi și parteneriate, până la al­tele cu bătaie lungă, privind intențiile de a contribui la structurarea unei generații. „Tinerii artiști topesc în jocul lor nu nu­mai dinamica vârstei, dar și tendințele mediului în care trăiesc“, mai spunea el.

La ediţia din acest an a festivalului au participat școli din mai multe țări europene - Anglia, Franța, Polonia, Serbia și bineînțeles Ro­mânia -, cu aproape toate cen­trele de învățământ artistic pomenite mai înainte. Repertoriul spune și el ceva despre interesele tinerilor din domeniu, foarte preocupați de temele sociale prin ca­re teatrul participă la dezbaterile pu­blice importante, dar și de valorificare a dra­maturgiei. Așa încât, lângă Omul per­nă de Martin McDonagh, o piesă em­ble­ma­tică despre fragilitatea psihică a adoles­cen­ților expuși agresiunii sociale, s-au aflat pe afiș și piese de Shakespeare, Dürren­matt sau Tennessee Williams. Pe de altă parte, e bine ca această platformă de pro­mo­vare să contribuie și la lărgirea ori­zontului de pregătire care, în condițiile ac­tualei programe de învățământ, e limitată și restrânsă nesatisfăcător. Cu alte cu­vin­te, în anii obligatorii de studiu tinerii nu au timp să treacă prin cele mai importante școli și stiluri de teatru necesare formării lor. Resimțind această necesitate, s-a sta­tornicit pe lângă sau în interiorul acestor forme de învățământ practica atelierelor, unelte utile de descoperire și exersare a mijloacelor de exprimare ale actorului la început de drum. Chiar în aceste zile se pregătește în cadrul Centrului de cer­ce­tare teatrală „Ion Sava“ de la Teatrul Național din București un Atelier-Cehov, pe care-l va susține actorul și regizorul Yuri Kordonsky împreună cu un grup de tineri actori, selectați anume. În anii din urmă, devenită aproape tradiție, Aca­de­mia itinerantă Andrei Șerban a fost un etalon în materie, ca și atelierele susținute de David Esrig, care conduce o importantă Academie de teatru în Germania. Ateliere au loc și în cadrul Galei Tânărului Actor de la Costinești, pe care o păstorește pen­tru un modul de trei ani Miklós Bács, ac­tor și profesor vestit la Universitatea din Cluj, unde se pregătesc unele dintre cele mai bune promoții de actori. Cu un an în urmă, propunând ca temă Shakespeare, pro­fesorul Bács a venit în întâmpinarea unei cerințe resimțite în practica scenică, anu­me o mai bună stăpânire a abc-ului meseriei, de la rostire la mișcare și cul­tivare a glasului, fără de care orice fel de mesaj, fie el și minimalist, nu poate trece rampa.

Din păcate, școala acordă prea puțin timp și preocupare în­su­șirii acestor mijloace, foarte mulți dintre absolvenți având ulterior dificultăți în practică, atunci când altele sunt pretențiile și altul timpul pentru pregătirea unui spectacol. Sigur, se spune că meseria de actor se fu­ră. Au spus-o și o spun cei mai buni din­tre maeștrii scenei care povestesc ucenicia lor din preajma unor modele, urmărite atent de la arlechin. Dar, dincolo de asta, arta actorului, într-o continuă schimbare, presupune și un studiu aplicat continuu. Un foarte bun regizor britanic, director al companiei Cheek by Jowl, Declan Donn­e­llan, a scris o carte foarte tehnică, The Ac­tor and the Target (reguli tehnice pentru actori ), tradusă și la noi. Până la poezia rolului și emoția pe care o transmite de pe scenă, un actor bun are nevoie, care va să zică, de reguli. O spune un regizor exem­plar provenind din, poate, cea mai bună școală de teatru, școala britanică. Cândva, vorbind despre teatrul românesc și spe­ci­ficul școlii noastre de actorie cu un cu­noscut om de teatru, care dirija la vremea aceea și un mare festival internațional, acesta opina că observa că actorii români au mult talent, dar nu sunt riguroși. În sub­sidiar, mi se atrăgea atenția asupra lipsei unei anumite discipline a meseriei de care se face vinovată insuficienta edu­cație în materie. Poate tocmai pentru com­pletarea acesteia, la Festivalul tinerilor regizori de la Craiova din această vară, Declan Donnellan a fost invitat să susțină un atelier Shakespeare. Cu alte cuvinte, lecții practice de spus și montat Shakes­pea­re, de la sursă. Cât de folositoare - vom vedea la viitoarele spectacole din re­pertoriul marelui Brit, piatră de încercare nu doar pentru începători. Fiindcă avem convingerea că aceia care l-au înțeles pe Shakespeare și ni-l restituie plenar vor ști să se facă credibili și în piesele contem­po­ra­ne care le sunt destinate.