Cum pătrunde spiritul în lume? (La o aniversară)

Gabriel Liiceanu | 01.02.2015

Pe aceeași temă

Provocat de redacția Revistei 22, care, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la nașterea Grupului pentru Dialog Social, mi-a cerut să povestesc o amintire din vremea de atunci, am căutat prin hârtii mai vechi și, într-un dosar prăfuit, am dat peste o poză de la sfârșitul lui decembrie ᾿89. O uitasem. Aveam 47 de ani, eram etern, fericit, inconștient și aveam o singură mirare: „Oare cum pătrunde spiritul în lume?” Cu întrebarea asta îl înnebunisem și pe Noica ani de zile.

 

Știam că e o întrebare la care nu există răspuns. Știam că nu se poate măsura intrarea spiritului în lume, așa cum se măsoară, de pildă, creșterea sau scăderea lichidului într-un vas. Și totuși, nu încetam să mă gândesc la asta. Poza de care vorbesc este făcută în ziua de 30 decembrie 1989, la Intercontinental, la conferința de presă prin care s-a lansat în spațiul public GDS-ul. Privind-o, mi-am amintit că în noaptea care a urmat, pe la ora 2, am scris Apel către lichele. Văd până și foaia de pe biroul meu din Intrarea Lucaci, și culoarea luminii în cameră, și țin minte și acum starea de exaltare în care mă aflam.

 

Nu știam, așadar, cum pătrunde spiritul în lume. Tot ce știam atunci era cum pătrunsese spiritul lumii în mine. Evident, prin cărțile pe care le citisem până atunci, prin biblioteca mea, prin acel paradis al culturii pe care-l locuisem, fie el și unul instalat, cum fusese, în epicentrul unui infern social. Ca să trăiesc convenabil în deceniile acelea în care istoria ne teroriza, făcusem „comerț cu morții”. Așa răspunsese un filozof grec când fusese întrebat cu ce se ocupă: „Fac comerț cu morții”. Orice cărturar, în fond, se îndeletnicește cu citirea marilor dispăruți ai omenirii. Ei bine, voiam să-i fac și pe alții să se bucure de cei care, nemaifiind în viață, mă ajutaseră să trăiesc. Să se bucure de cărțile lor, care făcuseră din mine un om liber chiar și în anii nelibertății programate oficial.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/Humanitas/Humanitas.jpg

Ca să-mi împlinesc un destin, mai aveam un singur pas de făcut: de vreme ce știam cum pătrunsese spiritul în mine, mi-am zis că aș fi putut să repet mișcarea asta magică la o scară mai mare: o bibliotecă revărsată peste o țară întreagă! Dacă am reușit să-mi dau un destin, atunci poate că, privit de la înălțimea acestor douăzeci și cinci de ani, el este acesta: am reușit să revărs asupra țării mele, având alături echipa Humanitas, o formidabilă echipă de cărturari, peste trei mii de titluri în douzeci de milioane de cărți tipărite. Iată de ce Humanitas a fost – și este – încercarea de-o viață de a da răspuns acelei întrebări de tinerețe, strădania de a  face să intre în lume trupul de carne al spiritului, cartea,  pesemne singurul trup al spiritului care există.

 

Humanitas este o formă nespus de stranie de commercium, o „afacere spirituală”. Apărând, ea a trecut destul de repede la comerțul cu cei vii, cu marii vii din jurul meu. Ei se numeau: Neagu Djuvara, Lucian Boia, Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Vlad Zografi, Horia Patapievici, Radu Paraschivescu, Petru Creția, Andrei Cornea, Victor Ieronim Stoichiță… Câțiva îmi erau prieteni. Ceilalți mi-au devenit, după ce am început să facem împreună „comerț cu produse spirituale”.

 

Mă uitam la ei și-mi spuneam: „Așadar prin oamenii aceștia, prin acești prieteni ai mei, pătrunde spiritul în lumea noastră! Ba, cu vremea, am început să mă leagăn cu iluzia că acum, având acces la tirajele cărților lor figurate pe un grafic, pe titluri, pe luni și pe ani, acum, pentru prima oară în viață, puteam să și măsor pătrunderea spiritului în lume. Am început să cred că de-acum, din ipostaza de editor, pot să văd cum „spiritul” intra pe sub uși, prin hornuri, prin lucarne, în casele oamenilor. Travestit, desigur, de fiecare dată într-o carte. Dar eu începusem să-l văd când sub forma unei linii colorate, urcător-coborâtoare, pe un grafic segmentat, când ca un firicel de fum care pătrundea, seara, nevăzut și insidios, prin gura sobei (sau prin calorifer…), în capul sprijinit pe pernă al cititorului necunoscut.

 

Apoi am început să-mi cunosc cititorii: cititorii „autorilor mei”. La târguri de carte, la lansări, pe stradă, în piețe… I-am văzut bucurându-se în fața acelor oameni care nu știau decât să scrie, dar care contau atât de mult în viața lor și care le făceau cadou, cu fiecare carte, o viață în plus, una desprinsă din viețile lor. I-am văzut iubindu-i, admirându-i, mulțumindu-le, vrând să schimbe o vorbă cu ei, încercând să le spună, repede și în cuvinte puține, ce însemnase, pentru viața lor, întâlnirea cu ei. Da, așa intra spiritul în lume: prin ochii lor umeziți, prin mâna pe care ți-o luau între mâinile lor, prin senzația pe care ți-o dădeau că ești altcineva decât ești sau că nu mai știi cine ești.

 

O, Doamne, dar să nu credeți că totul e chiar atât de idilic! Nu tot ce gândea autorul că pusese în carte se regăsea nealterat și în mintea omului din fața lui. Uneori biata lui „operă” devenea o coajă, un titlu stâlcit pe-o copertă, o idee care o luase razna. Iar eu eram mai totdeauna ținut responsabil pentru faptele lor. Erau târguri de carte sau lansări la care te pomeneai cu cititori indignați care-ți spuneau de la obraz: „Rușine să vă fie că-l publicați pe Djuvara ăsta care spune că ne tragem din cumani!” – „Nu spune, replicam eu, că ne tragem din cumani. Spune doar că întemeierea voievodatelor românești s-a făcut cu ajutorul ultimului val de migratori – un nucleu al nobilimii cumane – împins către Vest de mongoli în secolul al XIII-lea.” – „Lasă, dom᾿le, că știu eu ce-a zis!”. Sau altădată: „Rușine să vă fie cu Boia al d-voastră, vândut ungurilor! Să vină el să ne spună că până în ᾽918 Transilvania n-a fost a românilor!” – „Păi n-a fost, doamnă!”, începeam eu timid, încercând să pun lucrurile la punct. „Vreo șapte secole a făcut parte din Regatul Ungariei, apoi, două secole și ceva, din Imperiul Habsburgic. Dar asta nu înseamnă, desigur, că, prin populația majoritară, Transilvania nu e a noastră. Și iată, de un secol, slavă Domnului, e a noastră!” Degeaba, doamna pleacă bombănind, profund și definitiv jignită. Sau, altădată, mă oprește pe stradă un domn înalt, demn și cu o privire oțelită: „Am fost profesor de română, domnule Liiceanu. Patapievici a spus despre Eminescu al nostru că este un cadavru! «Cadavrul din debara»! Ce-are, dom᾽le, cu Eminescu? De ce-l face dom᾿le «cadavru»”? – „Stați o clipă! E vorba de o răstălmăcire ordinară. Cunosc bine textul. Patapievici spune că generația de poeți post-moderni de după ᾿90, vrând să fie în pas cu módele, se spală pe mâini de Eminescu și îl tratează ca pe lucrul acela de care te rușinezi și pe care vrei să-l ascunzi. Știți pesemne expresia franceză „chaque famille a son «cadavre dans l᾿armoire». Patapievici, dimpotrivă, îl elogiază pe Eminescu-cel-etern-viu și deplânge faptul că noile generații îl văd ca pe «cadavrul din dulap»” – „Da? Și cu poporul român? Ce-are, dom᾽le, cu poporul român?” – „Ce să aibă? Îl iubește cu disperare! Îl iubește cioranian. Suferă pentru defectele iubitei.” – „Lasă-mă, dom᾿le! Nu-i place, să plece! Să plece, dom᾽le, și să ne lase!” Nici cu Pleșu nu-mi e mai ușor: „Amicul matale, mi se spune – și propoziția e însoțită și de un deget care bate obrazul – a  trecut prin toate guvernele! «Minima moralia», zău, dă-o dracu᾽! «Minima moralia»! – „Stai, dom᾿le, mă reped eu, că și Ionel Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri, de trei ori ministru de interne, de două ori ministru al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe. Important e ce faci când treci prin guverne, nu că treci. Iar «minima moralia» să știți că nu-nseamnă, cum sugerați, o «minimă decență». Minima moralia e  opusul eticii eroice, e etica timidă și minimală construită în jurul banalității gesturilor cotidiene. E teoria unei cumsecădenii de zi cu zi.”

 

Degeaba. Nici o explicație nu-i satisfăcea. Nici o încercare de a le arăta că adevărul e altul. Dacă insistai, încercând să-i scoți din eroarea în care se aflau, te alegeai cu o înjurătură. De obicei, în ultimii ani, una „de Băsescu”. (Ceva în genul: „Ți-ai dracu᾽ de intelectuali a lu᾽ Băsescu!”. O exista vreun autor Humanitas, care să nu fi fost măcar o dată înjurat pe stradă „de Băsescu”?) Dar e și ăsta, nu credeți?, un fel al spiritului de a pătrunde în lume. Așa cum tot intrare a lui în lume e și când îl vezi, șchiopătând trist în marginea câte unui titlu stâlcit: celebrul de-acum Despre ingineri (pentru Despre îngeri a lui Andrei Pleșu), Paralelele lui Isus, cu varianta Perdelele lui Isus (pentru Parabolele lui Isus de Andrei Pleșu), Părul Beatricei (pentru Ochii Beatricei de Horia Patapievici)… N-am înțeles însă de ce tocmai cărțile mele s-au bucurat  de cel mai mare succes de public la stâlcirea titlurilor. Or fi poate prea dificile? mi-am zis. Căci iată: Furnalul de la Păltiniș, Ușa întredeschisă (pentru Ușa interzisă), Turnătorul meu iubit (pentru Dragul meu turnător), Scrisori către fiul lui (pentru Scrisori către fiul meu) și câte și mai câte…

 

Lăsând gluma deoparte, mă-ntorc cu gândul la firul ăsta al spiritului pe care, acum un sfert de veac, împreună cu o mână de oameni minunați, am început să-l toarcem înspre lume. Și ce-mi doresc acum, la această aniversare de un sfert de veac? Ca spiritul care-a intrat în lume pe poarta Humanitas să se răsucească până când veacul va fi întreg – ba chiar și dincolo de el – , făcându-ne să credem că am scăpat de blestemul adamismului românesc și că ne-am lepădat de legenda fondatoare a meșterului Manole, potrivit căreia, într-o noapte a istoriei, dărâmăm ceea ce înaintașii noștri au făcut cu trudă și pasiune vreme de zeci de ani.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22