Din nou despre spionajul sovietic

Tematica serviciilor secrete este una de o mare căutare pentru că rolul şi acţiunile lor sunt destul de puţin cunoscut pu­bli­cului, chiar şi în ţări democrate, unde acestea încearcă să se păs­treze în fundal, să nu iasă prea mult în evidenţă, de regulă, ajungând în gura opiniei publice atunci când eşuează într-un moment sau altul (exemplele cele mai la îndemână sunt re­centele atentate de la Paris şi Bruxelles), şi nu când în­registrează succese (fie sunt ascunse, fie trecute în re­gis­tru minor). Cu atât mai mult, istoria ser­viciilor secrete ale celei mai mari puteri totalitare din secolul trecut, Uniunea So­vietică, reprezintă un câmp de cercetare complicat şi vast, dar din care se pot trage câteva învăţături pentru prezent.

Jonathan Haslam, profesor de istorie a relaţiilor internaţionale la Ins­ti­tutul pentru Studii Avansate în ca­drul Universităţii Princeton, ana­li­zează pertinent, cu prea multe de­ta­lii uneori, istoria sulfuroasă şi, de multe ori, absconsă a serviciilor secrete so­vie­ti­ce, dovedind faptul că munca lor poate fi ex­traordinară, pot fi penetrate secrete din­tre cele mai bine păzite (iar sovieticii au fost experţi la aceasta) şi totuşi, la final, no­ta de plată să fie foarte încărcată sau chiar statul pe care l-au servit să se de­zin­tegreze. Pentru că întreaga maşinărie a spio­najului sovietic, încă din 1917-’18, a slu­jit cu devotament un sistem atins de ce­lulele cancerigene. Este drept, a durat pâ­nă când cancerul a ajuns la metastază. Jo­nathan Haslam evidenţiază rolul ser­vi­cii­lor secrete (în principal fiind vorba despre cel de informaţii al Armatei Roşii, GRU, şi cel „civil“, KGB) în dinamica politică in­ternaţională atât în perioada interbelică, în timpul celui de al doilea război mon­dial, dar şi după 1945, când foştii aliaţi au devenit inamici.

Deosebit de interesantă este percepţia pe care a avut-o Stalin faţă de rezultatele şi oa­menii serviciilor sale secrete. „Rusia nu ar fi avut un număr atât de îns­păi­mân­tător de victime - până la 27 de milioane de morţi -, dacă Stalin s-ar fi pregătit cu ade­vărat pentru tot ce e mai rău. Însă, du­pă ce se bazase atât de mult pe in­formaţiile din surse umane, manifestând în acelaşi timp o neîncredere morbidă fa­ţă de subordonaţii săi, Stalin, fără să vrea, şi-a subminat singur poziţia.“ Ser­viciile secrete sovietice, intrând în legă­tu­ră, prin natura activităţiilor subversive, cu lumea „decadentă“ occidentală, au fost epurate masiv în timpul Marii Terori, mulţi ofiţeri fiind rechemaţi în patria mamă (prea puţin recunoscătoare) doar pen­tru a fi arestaţi şi împuşcaţi. „Pier­de­rile au fost atât de mari încât, în 1938, Lu­blianka nu a primit nicio informaţie de pe teren timp de şase luni.“ Aceşti agenţi „pilotau“ diverse reţele de sim­pa­tizanţi locali sau spioni în toată regula, iar relaţiile dintre cel care recruta şi au­toh­toni erau foarte intime, personale. Re­le­vant pentru înrudirea sistemică dintre Ger­mania naţional-socialistă şi Uniunea So­vietică este şi faptul că serviciile secrete sta­liniste au avut mult mai mult succes în penetrarea cercurilor con­ducătoare ale Marii Britanii (celebrul grup de la Cam­bridge) decât a elitei na­zis­te din jurul lui Hitler. Aceasta se explică şi prin fap­tul că democraţiile, prin însăşi natura, lor sunt mai uşor de descifrat şi citit de­cât regimurile paranoice to­talitare. Fără a fi neapărat mai slabe, căci sistemul are şi anticorpi, după cum s-a dovedit cu des­co­perirea reţelelor sovietice din Marea Bri­tanie. În timpul războiului, sovieticii aflau de intenţiile războinice ale nemţilor prin intermediul reţelelor din Marea Britanie, englezii reuşind să spargă şi celebrul sis­tem Enigma (şi cu ajutorul serviciului se­cret polonez). Faptul că URSS devenise ali­a­ta Londrei nu a diminuat activitatea spio­najului sovietic în Anglia, dimpotrivă. Des­tui englezi credeau că, transmiţând se­cre­te sovieticilor, luptau pentru echilibrarea ce­lor două tabere aliate. Sau îşi găseau al­te justificări ideologice. Cel mai însemnat suc­ces al spionajului sovietic au fost, fără îndoială, scurgerile de informaţii în ceea ce priveşte bomba atomică, la care en­glezii colaborau cu americanii. Un ofiţer de informaţii sovietic recunoştea şi în aceas­tă privinţa importanţa surselor bri­ta­nice pentru a descoperi ce făceau ame­ricanii: „majoritatea informaţiilor pe ca­re le deţinem despre această ţară nu vin de la rezidentura din Statele Unite, ci de la cea din Anglia“. Întregul spionaj so­vie­tic în privinţa bombei atomice a fost pus sub umbrela NKVD, dovedind că Stalin în­ţelesese (chiar dacă nu de la început) im­portanţa pe care o va juca noua armă ato­mică şi, mai ales, marele decalaj în do­meniul ştiinţei şi tehnologiei între URSS şi anglo-americani.

Atunci când spionajul a depăşit faza cla­sică-umană, sovieticii au început să aibă mari probleme, având în vedere că nu ex­celaseră niciodată în domeniul inovării teh­nologice (ci doar al furtului in­te­lec­tual). Americanii şi britanicii făceau „ase­menea progrese, încât la sfârşitul anului 1946 au apărut semne că unele dintre sis­temele civile şi militare sovietice de im­portanţă capitală sunt vulnerabile. Totul devenise mult mai uşor datorită dez­vol­tării tehnologice“. Criptolingvistica de­ve­nise din ce în ce mai performantă. „Deşi apa­rent aleatorii în ceea ce priveşte pro­babilitatea de a se repeta, cuvintele apar în text după un anumit tipar ce poa­te fi identificat şi care nu are legătură cu gra­matica sau cu semnificaţia. Aceasta în­seamnă că, chiar dacă un text e cifrat, se menţine aceeaşi probabilitate de apa­riţie a unui cuvânt ca şi în textul în clar.“ Dar nici această situaţie nu avea cum să dureze, după câţiva ani şi so­vie­ti­cii şi-au dat seama de vulnerabilitatea lor şi şi-au schimbat sistemul¹. La sfârşitul ce­lui de al doilea război mondial, sovieticii în­vin­gă­tori au mai căzut într-o capcană. „Ruşii sco­tociseră şi prin centrele ger­ma­nilor la sfârşitul războiului pentru a-şi ac­tua­li­za tehnologia de cifrare, aceeaşi teh­no­lo­gie pe care britanicii şi ame­ri­ca­nii o cu­noş­teau deja. Numai de la Berlin au fost aduse în Uniunea Sovietică trei va­goane de tren pline cu echipamente în mai 1945.“

Războiul Rece a fost prin ex­ce­len­ţă unul al serviciilor secrete. No­rocul celor două tabere care se înfruntau pe viaţă şi pe moarte a fost schimbător, şi-au arestat reţele de spionaj, şi-au expulzat ofiţeri aco­periţi care lucrau în interiorul am­ba­sadelor şi consulatelor, au spart coduri şi cifruri, au ademenit, au cumpărat. Într-o primă fază, serviciile secrete sovietice (ca­re de multe ori se aflau în competiţie chiar între ele) nu au fost prea norocoase, pentru că, încetul cu încetul, îi pierdeau pe spionii locali anglo-americani (mai ales cei englezi) şi reţelele lor şi nu aveau ce pu­ne în locul lor. Organizările şi re­or­ga­nizările serviciilor secrete sovietice sunt mai puţin importante şi greu de reţinut pentru cititorul neutru şi pentru că „de fiecare dată când regimul sovietic se con­frunta cu o problemă de oarecare mag­nitudine, reacţia instinctivă era să se apu­ce cu frenezie de restructurări biro­cratice“. De asemenea, nenumăratele de­ta­lii biografice ale unor şefi şi şefuleţi sau agenţi îngreunează lectura simplului ci­ti­tor nespecializat.

Din anii 1960, Războiul Rece s-a in­ten­si­fi­cat în faza lui pe servicii secrete, fiind o goa­nă pentru a obţine o cantitate cât mai ma­re de informaţii (cu cât mai fidele, cu atât mai bine) privind capacităţile militare ale celeilalte puteri. Evident, fiecare ştia că deţine arme atomice, dar era nevoie pen­tru a dezvolta nenumărate scenarii să se cunoască multe alte detalii atât despre in­frastructura care deservea armele ato­mice (submarine, rachete balistice, bom­bardiere cu rază mare de acţiune etc.), cât şi potenţialul militar convenţional. A fost şi o joacă de-a şoarecele şi pisica, ambele ta­bere având în acelaşi timp şi suficienţi şoa­reci, dar fiind şi pisici. Totuşi, pier­de­rea credinţei  în câmpul comunist şi-a pus puternic amprenta asupra războiului subteran, care putea fi mult mai violent, chiar sângeros, decât cel politico-militar. Ambele puteri ştiau că escaladarea ar fi putut avea consecințe teribile. Pierderea cre­dinţei era sinonimă cu pierderea far­me­cului utopic, iar crudul adevăr, dezbrăcat de haine ideologice, a oferit priveliştea ca­davrului putrezind al comunismului. „Şo­cul invadării şi ocupării Pragăi a di­mi­nuat foarte mult şansele ca în Occident să se mai facă recrutări bazate pe ideo­logie, mai ales în rândul celor educaţi, precum studenţii. Pierderea dramatică a inocenţei nu putea fi revocată. Mai rău, au început să apară nemulţumiri, si­tua­ţie care s-a cronicizat atunci când, după te­merile şi speranţele stârnite de Hruş­ciov, Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o inerţie accentuată şi de o corupţie generalizată la fiecare nivel al societăţii, în ultimii ani ai conducerii lui Leonid Brej­nev.“ Se impune subliniat şi rolul ho­tărâtor pe care l-a avut Administraţia Rea­gan pentru a împinge Uniunea Sovietică pe marginea prăpastiei - „a estimat că ar putea destabiliza bazele economice ale Uniunii Sovietice interzicându-i accesul la tehnologiile esenţiale în caz de război şi intensificând în acelaşi timp cursa înar­mărilor“. Serviciul de informaţii al Armatei Roşii, celebrul GRU, nu ar fi fost capabil să facă o estimare exactă asupra ca­pacităţilor militare ale NATO, de aici re­zultând şi o confuzie a decidenţilor po­li­tici sovietici care trebuiau să investească su­me de bani tot mai mari. „Ruşii erau în pericol de a irosi în zadar nişte bani pe care nu îi aveau.“ Cumva, situaţia pare a fi similară cu cea de acum, când este evi­dent că economia Rusiei, sufocată atât de că­derea preţurilor hidrocarburilor, cât şi de structura sa învechită, nu are cum să facă faţă forţelor armate ale SUA.

Concluziile autorului, care aduce materia cărţii la zi, sunt im­por­tante, având în vedere rolul de­terminant pe care l-au jucat şi îl joacă foştii angajaţi ai serviciilor secrete sovietice în Noua Rusie. Se ştie că însuşi Putin a fost membru al KGB în anii ’80, pentru unii, ani de glorie ai KGB (în ciuda regimului care se sufoca - poate şi de aceea dorinţa lor de a se răzbuna, un alt mit al cuţitului înfipt pe la spate, ver­siunea rusească). „În loc ca prăbușirea Uni­unii Sovietice să ducă la dezmem­brarea organelor de securitate, peste un deceniu acestea preluaseră controlul asu­pra Federaţiei Ruse.“ //

nota

1. „Vinerea neagră“ pentru americani, 29 octombrie 1948, când nu au mai putut decripta niciun mesaj transmis de Moscova.