Farfuria zburătoare de la Teatrul Masca

Corina Șuteu | 14.05.2024

Teatrul Masca e singurul care îndeplinește o amplă și complexă funcție comunitară și constituie excepția de la regula instituției teatrale, cea aflată mereu doar în centrul Capitalei.

Pe aceeași temă

Băiețelul de vreo 9 ani care se afla în fața mea, uitându-se la spectacol și filmându-l cu telefonul, era fascinat. Atât de fascinat, încât nu își dădea seama că se plasase în centru, pe aleea din grădină, unde încurca, poate, actorii. Inutil să fie deturnat din această fascinație de mama lui, care încerca, discret, să îl ia din drum. El filma cu nesaț OZN-ul plasat pe pajiște, din care ieșiseră fantomaticii extratereștri și asculta, în același timp, sarabanda de replici ale unei scene din spectacolul în aer liber Farfuria, care tocmai a avut premieră la Teatrul Masca din București.

 Mi-am amintit pe loc de ce, în adolescență, am mers să văd la Teatrul Național de, cred, 20 de ori, Fata din Andros a lui Grigore Gonța, în care rolul principal era jucat de Mihai Mălaimare. Același Mihai Mălaimare căruia îi datorăm încăpățânarea de a face să existe Teatrul Masca și de a-l plasa într-un cartier din Capitală, nu în centrul Bucureștiului.

 M-am gândit, de asemenea, că un spectacol-performance așa cum este Farfuria, text Maria Manolescu și regie Dragoș Alexandru Mușoiu, se potrivește cu ediția actuală a Bienalei de la Veneția, aflată în acest an sub genericul „Foreigners everywhere“ (Străini, oriunde am fi ), și o spun fără urmă de ironie. Risc să afirm, chiar, că un asemenea performance ar fi adăugat umor și lejeritate, distanța necesară, unui discurs pe alocuri greoi al pavilioanelor din Giardini, dar chiar și al celui internațional. La Bienala de artă din acest an, constanta și apăsata repetiție a tezei „să reparăm acum, imediat și autoritar, greșelile față de arta indigenă și ignorarea a ceea ce nu a făcut parte din mainstream” sau „să reparăm greșelile față de planetă și societate și să înțelegem cât de inutilă e lumea artificială a social-media” a denaturat, din perspectiva mea, însuși sensul real, existențial, universal și deschis, formulat de genericul propus. Asta nu s-a întâmplat fiindcă subiectele de mai sus nu ar fi esențiale - ele sunt, ci pentru că felul în care articulezi creativ aceste mesaje, pentru ca transmisia lor să aibă efect empatic, nu doar rațional, este la fel de important. 

0

Ceea ce m-a determinat să fac o asemenea neașteptată și, poate, forțată asociere este, în primul rând, cadrul scenografic foarte inspirat pe care îl propune spectacolul de la Masca (Șteff Chelaru), în amfiteatrul în aer liber. Muntele de sticle de plastic lăsate să cadă ca un uriaș ciorchine formează un baldachin din care iese omul-pungă, marcat cu sigla Mega Image și din care apare mai târziu un personaj „caracatiță”; între timp, pe o pajiște de alături, unde spectatorii sunt invitați să se mute, tronează un OZN (farfurie zburătoare). Pe scurt: strangers everywhere…

 În paranteză fie spus, doar pavilionul Serbiei din acest an la Veneția, cu Exposition coloniale (Alexandar Denic) mai ironiza cu atâta resemnare și cu haz obsesia consumeristă a postcomunismului.

 De la pericolul intoxicării cu plastic până la metafora „extraterestrului” - reprezentat de personaje ca din Întâlnire de gradul trei, dar și de biciclistul Glovo (Chaminda Mirihagalla), trecând prin starea deplorabilă a serviciului public din România și făcând o șarjă reușită la tipul de discurs Șoșoacă (foarte bună, Mara Bugarin, pe care o descoperisem deja în filmul Metronom), textul Mariei Manolescu e dublat de o constantă reflectare autoironică și de referințe plasate fără încrâncenare sau sarcasm, cu efect comic sigur. Fixațiile conservatoare ale generațiilor vechi sunt formulate prin gura omului-pungă, Sorin Dinculescu. Actorul reușește o parodie minimalistă, din ton, a propriilor afirmații.

Greul reprezentației cade pe umerii Nicoletei Hâncu și ai lui Voicu Aaniței (caracatița și paznicul), care au foarte dificila sarcină de a juca (și o fac, fiecare, convingător, chiar dacă - pe alocuri - excesiv de caricatural) hărțuirea constantă a textului între ironie, comedie, zeflemea și patetism. Toate astea, într-un ritm solicitant de mișcare și coregrafie scenică în care nu mă pot împiedica să nu recunosc utopiile performative nonconformiste, stranii și seducătoare ale lui Mihai Mihalcea. 

 Și apoi, extratereștrii… adică declanșatorii acestor utopii. (Alina Crăiță, Anamaria Pâslaru, Dragoș Stoica). 

 E dificil, ca dramaturg, să te joci cu asemenea teme serioase, fără să aluneci în declamativ sau, pur și simplu, în tezism pur și plicticos. E greu, dar este cu atât mai necesar. Scriitura Mariei Manolescu este întotdeauna locuită de contrapunct ludic, de întrebări care par să răsară ca să relativizeze starea de „luat în serios”, construind o dinamică aparte a textului, una respirabilă prin umor. Subiectele tratate sunt însă, prin contrast, întotdeauna grave. E o combinație rară. Îmi amintesc de reprezentațiile de la Green cu Cercetătorii japonezi și După sfârșitul lumii din 2013, care modelau dramaturgic, la fel ca în Farfuria, o realitate utopică, vorbind despre angoase prezente. 

 Faptul că spectacolul are loc în aer liber, adică într-un spațiu de joc deschis și dificil de controlat, cu un public de vârste diferite și plin de copii și de tineri, e o provocare pentru regie și pentru actori cu atât mai mare. Din fericire, e un pariu pe deplin câștigat.

Cred că nu este o întâmplare. 

Răsfoind caietul stagiunii 2023–2024, nu mă surprinde să văd ce redesenare instituțională importantă, accelerată și coerentă are loc, sub conducerea (interimară!) a Catincăi Drăgănescu, la Teatrul Masca

E multă îndrăzneală și idealism să accepți un mandat de director la un teatru municipal în București, acum. Mai ales, este multă fermitate și asumare personală în a reuși să îmblânzești eficient starea de provizorat prelungit în care te afli, una care nu e benefică vreunei viziuni de dezvoltare pe termen mediu sau lung în susținerea artelor. 

Teatrul Masca are premiere, a lansat programe pentru comunitatea din cartier, a invitat spectacole, a creat platforme de dezbatere dedicate tinerilor, are o trupă de  seniori, organizează în colaborare întâlniri profesionale și, din vara asta, are o stagiune de cinema în aer liber. 

Este, aș spune, un teatru „farfurie zburătoare” el însuși, în sistemul teatrelor municipale, deoarece e singurul care îndeplinește o amplă și complexă funcție comunitară și constituie excepția de la regula instituției teatrale, cea aflată mereu doar în centrul Capitalei.

Cândva, în 2016, una dintre liniile strategice principale pe care o identificase studiul despre strategia orașului București (realizată cu prilejul candidaturii la Capitala Culturală Europeană) era aceea de a găsi formule pentru a descentraliza accesul la instituția de cultură; a plasa instituții culturale și programe variate și durabile de educație culturală și acces la cultură în cartiere.

Teatrul Masca poate deveni un proiect-pilot în acest sens.

 Dar, pentru ca toate cele spuse mai sus și multe alte lucruri să fie serios și eficient imaginate și puse în practică în București, viitorul primar (și colaboratorii săi) trebuie să creadă activ în faptul că băiețelul acela fascinat de pe aleea Teatrului Masca va dori să rămână în acest oraș doar dacă, atunci când va fi mare, are unde să își ducă, la rândul său, copiii. Altfel, mă tem că el riscă să plece la extratereștri, de îndată ce va putea. Sper că suntem de acord că asta ar fi tare, tare, păcat. Mai ales pentru „Noul București”.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22