Pe aceeași temă
Rusia recentă, până spre Rusia (aproape) la zi, aceea a ultimilor doi-trei ani, este, putem spune, beneficiara unei atenții speciale la Editura Humanitas. „Putin și putinismul” – eseul (excelent, de altfel) al lui Françoise Thom, autoritate mondială (și în sens profesional, dar, mai mult și foarte important în cazul de față, unul dintre specialiștii de top și în sens etic) în Rusia modernă și în studiile sovietice – este cea mai nouă apariție editorială a unei suite de cărți care dau la ora actuală probabil cea mai vie și mai complexă „fotografie” a unui mare (și îngrijorător) subiect de istorie. Selectiv și instructiv în cel mai înalt grad, căci aceste elemente de istorie recentă privesc și România, într-un fel mai relevant decât multe altele – iată numai câteva referințe prețioase ale ultimilor ani din această familie tematică și care se regăsesc în portofoliul Humanitas: cărțile lui Thiery Wolton despre Rusia contemporană („KGB-ul în Franța” & „KGB-ul la putere. Sistemul lui Putin”; nu mai puțin tăiosul eseu – și, vai, atât de puțin discutat la noi – al aceluiași autor, „Negaționismul de stânga”), cartea lui Edward Lucas („Joc dublu. Spionii, minciunile și mistificările Rusiei în Occident”), cea a lui Bill Browder („Alertă roșie: cum am devenit inamicul numărul unu al lui Putin”), cea a lui Benjamin Bidder („Generația Putin: să înțelegem noua Rusie”) și, nu mai puțin, un eseu strălucit care dă seama, punând istoria modernă a Rusiei într-o foarte bună perspectivă, de elemente fundamentale ale softului ideologico-mistic al acestei țări, al lui Alain Besançon, „Sfânta Rusie”.
„În Occident și în Rusia, natura regimului putinist rămâne o întrebare deschisă și nu reușim să-i găsim o definiție care să nu ridice imediat obiecții întemeiate”, afirmă cu temei Françoise Thom și, privind către Rusia contemporană prin lentilele occidentalilor, „desface” marea problemă a neînțelegerii adecvate în trei subdiviziuni: A. Ratarea perspectivei cu privire la „postcomunismul rus” – și anume, un exces de atenție acordat „presupusului punct terminus (democrația liberală), fără să ne întrebăm dacă substratul social permite o astfel de evoluție”. B. Datarea greșită – putinismul nu „coincide cronologic cu venirea la putere a lui Putin în 1999-2000” și nu e o antiteză la regimul lui Boris Elțîn; „de fapt, bazele acestui sistem sunt puse încă din 1992-1993, iar rădăcinile lui sunt mult mai vechi”. C. Eroarea de a aprecia că „acest regim e specific rusesc, în timp ce el s-a născut prin conectarea societății postcomuniste arhaice la tendințe cât se poate de recente și foarte puțin înțelese, care acționează în societățile noastre occidentale postmoderne”. Din suma acestor (am)plasamente intelectuale rezultă o definiție care ratează ceea ce este esențial despre Rusia de azi și de aici o neînțelegere de proporții cu consecințe multiple. O schimbare de perspectivă, cu câteva mutații de accent importante, e ceea ce ne propune (și) aici Françoise Thom în următorul sens: „Pentru a surprinde funcționarea sistemului putinist atât în politica internă, cât și în cea externă, precum și angrenajul fatal evocat mai sus, e, așadar, esențial să înțelegem cum percep liderii ruși lumea și oamenii. Pentru un occidental, este o experiență dificilă și derutantă”.
Din lateral, Françoise Thom pleacă atunci când începe să își construiască propria, elaborata și foarte convingătoarea definiție cu privire la ce e cu adevărat Rusia de azi și la cum se cuvine să fie aceasta înțeleasă – și anume, în termenii realității, nu în cei ai proiecțiilor și dorințelor. Din „lateral”, adică de la „un factor în mare parte subapreciat al genezei Rusiei de astăzi”: universul carceral. Într-un lagăr – de data aceasta, „lagăr” în sens propriu, instituționalizat –, populația se împarte în două categorii: grupul celor care sunt sub protecția unei „căpetenii criminale” și grupul, mult mai numeros, al celor care sunt în afara acestei protecții. Declinarea la nivelul unei societăți a acestei stări de fapte are implicații de acest tip pentru Rusia contemporană: „Un asemenea mod de organizare prepolitică și care împiedică dezvoltarea unui stat modern se regăsește la toate nivelurile. Nu există partide politice, ci doar grupuri de sprijin în jurul unui șef. Această societate destructurată într-un agregat de bande nu lasă loc pentru o sferă publică. Nu există un sistem de referință comun întregii societăți, după cum nu există o concepție comună a binelui și răului, chiar în interiorul aceluiași clan”, notează Françoise Thom. Plecând de la o atare observație – plus altele care se aliniază acesteia –, vom găsi, pe urmele istoricului francez, că, în privința Rusiei, este mult mai firesc să cauți să înțelegi matrici (sociale, politice, economice chiar) de tip închis, carceral, decât formule și forme – dezirabile, dar fragile sau profund pervertite – ale democrației de tip liberal în această țară. O înțelegere a unei lumi în acești termeni – note tari ale „sovietismului”, între altele, cum ne atrage atenția prompt Françoise Thom – impune să nu ratăm două consecințe imediate importante. Prima, o atare mentalitate „la lucru” generează o mizantropie generalizată, ură față de sine și ură față de celălalt. A doua, o urmare politică decisivă pentru societate, pentru libertatea celor care compun această societate: „dacă pornești de la ideea că omul în sine e corupt, venal și predispus la crimă, atunci nu poți să-ți dorești ca el să fie liber; așadar, obiectivul principal al regimului politic nu poate fi decât să-l împiedice pe om să facă rău, sarcină de care numai o dictatură se poate achita”. De aici, mai departe: reprezentarea politică, în sens democratic, e golită de sens într-o asemenea lume; o predispoziție, dirijată și întreținută, către un regim de tip autoritar (când nu de-a dreptul neototalitar); o infantilizare progresivă a societății, în condițiile în care, neexistând un concept de bine comun, nici ideea de responsabilitate nu mai are cine știe ce sens. În acest cadru deja bine forjat, odată cu prăbușirea oficială a sistemului comunist din URSS, „una dintre microcomunitățile dezvoltate în osmoză cu lumea interlopă s-a ridicat până în vârful statului, substituindu-i-se”. Portdrapelul acesteia: Vladimir Putin.
„Putin și putinismul” e un eseu cu două secțiuni majore. Prima indică – deopotrivă în sens cronologic și într-o direcție tematică – marile „noduri” de sens ale „softului” intern pe care stă „lumea lui Vladimir Putin”; „baza rusească”, în alte cuvinte. A doua este mai ales despre valurile și formele de export ale putinismului, cu precădere în ceea ce se poate (încă) numi civilizația occidentală. „Baza rusească” este istoria „verticalei puterii” (sau cu o formulă similară: a piramidei puterii) care constituie marca regimului Putin. Forjarea acestei „verticale a puterii” începe – așa cum se menționează în mai multe istorii la zi despre acest personaj complex al istoriei recente – la Sankt Petersburg (acolo unde Putin e, pentru o vreme, adjunctul pe probleme de comerț extern al primarului Sobceak) și, mai ales, urmând îndrumarul ludic al lui Françoise Thom, nu începe acolo – pentru că premisele naționalismului compensator fuseseră deja bine cultivate cu mult timp înainte, pentru că modelul „Țarului” are o tradiție îndelungată în „Mama Rusia”, pentru că osmoza dintre entitățile politice și grupările mafiote fusese deja de multe ori bine verificată, pentru că matricea carcerală lucra deja – subtil sau la vedere – de decenii fără întreruperi de fapt, pentru că artizanii polittehnologiei experimentaseră de câteva ori, cu succese răsunătoare, tehnicile de manipulare a opiniei publice (tehnici care aveau să fie, în timpul regimului Putin, continuu rafinate) și din foarte multe alte motive. „Întregul program politic al lui Putin decurge din această viziune pe care o are despre Rusia, drept cetate sub asediu, înconjurată de prădători. Această Rusie pândită de puteri răuvoitoare trebuie să fie mai presus de orice monolitică, pentru că dușmanul se poate infiltra prin cea mai mică fisură. Tot ce compromite unitatea este periculos: că e vorba de pluralismul partidelor, de fragmentarea regiunilor, de proliferarea întreprinderilor și a băncilor, de polifonia mass-media sau de diversitatea religiilor”, explică Françoise Thom. Și, în același sens, ne (re)amintește ce spunea același Vladimir Putin în 2000, când a lansat reforma sa federală: „Centralizarea face parte din codul genetic rusesc”. Un asterisc obligatoriu pentru că vorbim, nu-i așa, deja de mai mult de două decenii de „putinism”: centralizare, dar declinări mai dure ale acestei înclinații – autoritarism și neototalitarism (cu crime la purtător)!
Un detaliu numai, pe finalul acestei cronici, și despre „exportul de putinism” – important, tocmai pentru că tendința generală e să fie trecut cu vederea sau minimalizat. Putinismul „stă în piață” în Occident, în centrul ei chiar, nu numai pentru instalația sa în sine, ci și pentru că are un mediu care este fertil unei asemenea prezențe. „Transformările prin care a trecut Rusia postcomunistă sunt prezente și la noi”, notează Françoise Thom atunci când, alături de „apelul la ură și frică”, inventariază cauzele de profunzime pentru succesul propagandei Kremlinului. Efectele asimetrice ale fenomenului globalizării – cu mulți „învinși” –, aroganța (uneori e puțin spus așa!) elitelor, coroziunea masivă a statului, infantilizarea cetățenilor, cu largul și foarte toxicul concurs al mass-media, cinismul diplomației, „o pierdere constantă a libertății” și altele asemenea – cu toatele sunt „elemente de alianță” pentru o (anume) reușită a putinismului în Occident. „Trebuie să studiem cu atenție Rusia pentru a înțelege riscurile care ne pasc. Cazul rusesc ne arată la ce rezultate duce această expunere a minții la complotism, ură administrată, cultul violenței și «comunicarea» elevată la rang de politică: populația rusă pare să fi pierdut capacitatea de a gândi logic, de a face legătura între cauză și efect”, avertizează, cu evidentă îngrijorare, Françoise Thom. //
Françoise Thom
Putin și putinismul
Traducere: Adina Arvatu
Editura Humanitas, București, 2020, 176 pagini
