Pe aceeași temă
Volumul lui Ion Vianu, Frumuseţea va mântui lumea. Şi alte eseuri, oferă şansa unei lecturi care îmbogăţeşte, propune răspunsuri originale şi invită la noi întrebări.
Alegerea titlului unei cărţi de eseuri din mulţimea prelegerilor şi eseurilor pe care le conţine are greutate interpretativă şi este un semn al temei dominante pentru autor. Această alegere nu este întâmplătoare. Sunt înclinat să cred că aşa stau lucrurile şi cu inspirata carte Frumuseţea va mântui lumea. Şi alte eseuri a lui Ion Vianu. Este salvarea, mântuirea prin frumuseţe cheia tematică a acestui volum? Nu sunt sigur că răspunsul este afirmativ. De la primul eseu care întreabă Ce este un tată? şi prin mai toate meandrele meditative ale volumului se distinge tema filiaţiei, a genealogiei bio-psiho-culturale, spirituale şi morale. Este o temă vitală pentru sensul dezvoltării individuale şi intergeneraţionale. O temă care la E. Erikson se numeşte generativitate, iar la psihologi mai apropiaţi de timpului nostru, precum D. McAdams şi E. Scabini, se numeşte generativitate multigeneraţională, care asigură dezvoltarea identităţii peste timpuri şi urgii.
Ion Vianu, în primul eseu din această carte care inspiră, clarifică şi invită la noi căutări, ne reaminteşte că Hristos spune o singură dată „Avva“ (p. 21). A se vedea Marcu (14:36), unde cuvântul Tată, Abba (Avva/Ava) adresat Domnului apare o singură dată. Unicitatea, precum tăcerea semnificativă, comunică nespus de mult: „Abba, Tată, la tine toate lucrurile sunt posibile“. O singură dată se spune acest cuvânt, observă Vianu, marcând pe vecie o relaţie nepereche. Miza este nemărginită – ea ne sugerează natura filiaţiei, trupească şi sufletească. Tot o singură dată, observă Vianu, Ipolit Terentiev (din Idiotul) care este descris ca un „personaj ambiguu“, nu doar beat, spune „Frumuseţea va mântui lumea“. Pronunţate o singură dată, aceste cuvinte existenţial simbolice capătă valoarea avertismentelor născute la răscrucea dintre salvare şi cădere.
Tema filiaţiei o regăsim şi acolo unde Vianu analizează curajul moral, desigur şi fizic, al Antigonei. Să nu uităm, chiar dacă Ion Vianu nu discută aceasta, că Oedip şi-a numit fii degeneraţi nu pentru că au fost rodul incestului inconştient, nu pentru că ar fi avut tare fizice - n-au avut. Nu, ci pentru alegerile lor morale, pentru deviaţia de la încrederea şi dragostea filială care le-au fost acordate necondiţionat. Apare astfel denaturarea, îmbolnăvirea spiritului filiaţiei.
// ION VIANU |
Ion Vianu, prin analiza Antigonei, oferă cititorului şansa să mediteze la valoarea genealogiei morale şi a actelor eliberatoare care au fost făcute de fiinţe fizic fragile sau, oricum, mult mai fragile decât combatanţii ce se înfruntă brutal cu arme. Cu Antigona, ne spune Vianu, „drama nebuniei este recuperată în favoarea pietăţii“. Antigona, de la filozofi precum Hegel şi Kierkegaard (foarte diferiţi între ei, după cum pleda chiar Kierkegaard) până la Martha Nussbaum, este considerată o expresie dramatică a conştiinţei etice întristate de variatele forme de injustiţie care neagă până şi unele drepturi umane naturale. Nu cunosc cum vede Ion Vianu chestiunea „fragilităţii bunătăţii“, folosind titlul unei lucrări de hotar a Marthei Nussbaum, care se confruntă etic, prin comportamentul exemplar al unor indivizi, cu nedreptăţi care fac parte din normalitatea (desigur, etic anormală) a sistemului represiv. Dar această confruntare dintre „fragilitatea bunătăţii“ şi duritatea puterii care se crede permanentă mi se pare semnificativă şi pentru cei 25 de ani trecuţi de la colapsul regimurilor comuniste. Antigona e şi o expresie a filiaţiei morale, fiind opusă „degenerării“ fibrei morale în pofida zămislirii incestuoase şi, tocmai prin această origine blestemată, e şi mai convingătoare.
Filiaţia apare într-o formă intelectuală palpabilă şi în eseul care a dat titlul cărţii. O notă finală ne spune: „mulţumesc fiului meu Ştefan Vianu pentru observaţiile făcute...“ (p. 154), din care autorul şi-a însuşit o parte. Generativitatea intelectuală a filiaţiei devine biunivocă într-un proces creator şi dialogic. Astfel de cazuri nu sunt unice în literatura română, a se vedea şi cartea de hotar despre timp a lui Mihai Dinu (Chronosophia – chipuri ale timpului). Ordinea culturală a genealogiilor nu este întotdeauna identică cu cea biologică.
Frumuseţea, în mai multe limbi, inclusiv în limba română, dar şi prin variate expresii culturale neverbale, aparţine, precum Antigona, genului feminin. Antigona ne obligă să observăm partea aproape nevăzută, dar mai ales nevorbită a genealogiei. La fel ne ajută Mama lui Hristos - martoră îndurerată a suferinţelor fiului, chiar dacă, după câte ştiu (aş prefera să greşesc), nu este numită direct. În Ioan (19: 26), printre foarte rarele referiri la Maria, Hristos o numeşte „femeie“: „Femeie, iata fiul tău!“ (19: 27) . Iar apoi spune ucenicului: „Iata mama ta!“. Genealogia asimetrică, în fapt incompletă, de tip tată-fiu, care este cel mai adesea reprezentată cultural, este obligată prin Antigona, ea însăşi un început al genealogiei etice, să se întregească prin acceptarea părţii ei nevorbite, feminine. Genealogia, de la cea biologică la cea spirituală, întregită patri şi matrilinear, care include frumuseţea, este crucială pentru evoluţia conştiinţei. În eseul dedicat conştiinţei, Vianu supune meditaţiei relaţia dintre conştiinţa constructivă şi conştiinţa sacrală, precum şi caracterul intrinsec interactiv al conştiinţei („eu-tu“) explorat de M. Buber. Probabil că unii cititori, ca şi mine, s-au gândit în acest context la „dialogul interior“ (M. Şora). Firesc. Am reflectat cu această ocazie, din perspectivă genealogică, la teoria bicamerală a conştiinţei (J. Jayness: The origins of consciousness in the break-down of the bicameral mind, 1976). Jayness avansează ipoteza după care formele incipiente ale conştiinţei nu pot fi despărţite de comunicarea holistă, specifică grupurilor umane preistorice, cu cei morţi care se aflau în apropierea fizică, emoţională şi socială a supravieţuitorilor. Moartea fizică nu putea întrerupe brusc o comunicare practicată îndelung. Cel viu, în absenţa fizică a celui dispărut, continuă comunicarea în propria-i minte cu mortul. O altă etapă a fost cea a ieşirii de sub tutela autorităţii represive unice. Ordinul ascultat obedient lasă treptat locul dialogului. Dar să nu fim prea optimişti: secolul trecut a fost predominant nondialogal, iar în cei 25 de ani (post-1989) practica dialogului s-a aflat şi se află în suferinţă.
Eseurile conduc cu artă cititorul spre alte teme şi întrebări majore, precum eseul Cum devine boala ideologie: reflecţii despre români. Ion Vianu ni-l reaminteşte pe Drăghicescu, cu lucrarea acestuia despre psihologia poporului român. Remarc faptul că ideile originale ale lui Drăghicescu sunt discutate de autori de prim rang din psihologia contemporană, precum Mihaly Csikszentmihalyi, autorul teoriei experienţei optime, şi prea rar de psihologi români. Tema eseului invită şi la o inversare a relaţiei ideologie-boală propusă de eseu, inversare evidentă mai ales în secolul trecut; ideologiile ca forme de îmbolnăvire societală (de la partide, la grupuri mari, până la forme globale). Cred că prea de multe ori se subestimează potenţialul epidemic al ideologiilor violente. Eseurile ne propun tema incitantă a „măştilor autobiografice“, cu trimitere la regretatul Matei Călinescu, a nevoii de a întreba, sau a omului plat. M-ar interesa să discut despre potenţialul interogativ, reprimat prin practici autoritare în multe familii de pretutindeni, dar mai ales în regimurile totalitare. Pentru că am discutat în multe alte ocazii această problemă (modelul oracol-sfinx, care identifica stadiile dezvoltării potenţialului intergoativ în viaţa lui Oedip), trec peste această chestiune aici. Ion Vianu introduce o temă cu mari ramificaţii morale şi teoretice, care merită o dezbatere în sine; este tema omului plat. Pentru că o recenzie este şi o chemare la dialog, mă voi folosi de o idee exprimată în Omul fără calităţi, de Robert Musil, folosind un citat aproximativ, dar cred fidel gândului lui Ulrich, despre frumuseţe şi nu numai: Frumuseţea este ceva bun, dar este ea a mea? Iar adevărul pe care-l învăţ este acesta adevărul meu?
Am asistat la prezentările făcute la Bookfest frumoasei cărţi de eseuri scrise de Ion Vianu. Distinşii prezentatori au remarcat, cum era şi firesc, curajul autorului exprimat în timpul dictaturii, inclusiv prin aderarea la ceea ce s-a numit grupul Goma, Goma fiind singurul semnatar din România al Cartei 77. M-am aşteptat ca în prezentarea volumului la Bookfest, mai ales la Daniel Cristea-Enache, deoarece articolele sale care nu arareori ating teme ce privesc contextul politic şi ideologic al literaturii, să aflu dacă lectura acestui eseu revelator despre „omul plat“ a sugerat conexiuni cu viziunea despre „omul unidimensional“ (Marcuse, 1964), dar comentariul nu a făcut această incursiune.
În răspunsul său, Ion Vianu a făcut o referire succintă, dar cu mare deschidere la un filozof pe care nu l-a numit, amintind una dintre tezele (postulatele) acestuia: „Fiecare lucru, în măsura în care este el însuşi, tinde să persiste în propria lui fiinţă“. Cel nenumit este Spinoza (Etica). Am observat, atunci, că pentru mulţi dintre cei prezenţi sursa acestui citat era o necunoscută. Ştiu că Ion Vianu a scris anterior despre Spinoza. Oare, mă întreb, această referire spontană la ideea fertilă elaborată de Spinoza a fost o recunoaştere (insight) a unei omisiuni, în sensul psihanalitic al termenului, care trebuie amendată; un eseu despre Spinoza, nou sau din scrierile anterioare, ar fi fost binevenit în volum. Mi se pare că, cel puţin prin ideea continuităţii existenţiale, referirea la Spinoza aparţine părţii nepublicate a volumului. Un alt autor, Miguel de Unamuno, care a abordat frontal nevoia de imortalitate a individului, nevoie care este asigurată de sănatatea integrală şi longevitatea ideal-nesfârşită a genealogiei, a continuat ideea lui Spinoza. Problema, prin vechimea ei, este ea însăşi parte a vitalităţii genealogiei culturale. Ghilgameş, cutremurat fiind de moartea prietenului Enkidu, a căutat cu patos răspuns la întrebarea cu care ne confruntă trăirea mortalităţii.
Pe de altă parte, dincolo de genealogiile naturale, generative prin relaţiile morale şi creatoare pe care le implică, mai există şi genealogiile contrafăcute, artificiale şi fals revendicate. Mai ales post-1989 astfel de genealogii artificiale au crescut pentru a reconfigura tactic o biografie sau alta care este departe de genealogia din care pretinde că ar face parte. Din nefericire, Ion Vianu, care se numără printre cei foarte puţini care au confruntat explicit bolile sistemului comunist, inclusiv practicile inumane folosite în anumite centre de psihiatrie, este, uneori, victimă acestor iluzorii genealogii. Mă întreb cum vede autorul procesul proliferării unor genealogii (intelectuale, morale) artificiale?
Volumul Frumuseţea va mântui lumea. Şi alte eseuri oferă şansa unei lecturi care îmbogăţeşte, propune răspunsuri originale şi invită la noi întrebări.