Goethe, mereu faustic

Faust merită citit, pentru că Goethe e un spirit universal, modern, italienizant, vizionar, gnostic: pe scurt, un companion fascinant pentru orice suflet căutător de răspunsuri la întrebările nedemodabile cu care ne naștem și murim. El încarnează, poate, ultimul renascentist din Europa nordică.

Schiller și Goethe rămân figurile iconice ale mișcării preromantice Sturm und Drang, în care putem descifra efortul elitei ger­ma­ne de a lichida hegemonia intelectuală fran­ceză. Cartezianismul, retorismul, cul­tul republican al Rațiunii, dar mai ales ghia­ra lui Voltaire și Rousseau își exercitau nestingherit influența dogmatică dincolo de Rhin. Cred că Școala de la Weimar a urmărit (mai mult sau mai puțin pro­gra­matic) reabilitarea nopții, a iraționalului, a misterului spiritual și al magiei, cu tot cortegiul ei alchimic de vrăji, duhuri pă­gâne și diavoli șchiopi. Interesant e că aceas­tă furtunoasă și zgomotoasă revoltă germanică împotriva Iluminismului (în­ce­pută de Novalis) s-a continuat prin roman­tismul filozofic fichteean, prin Schleier­ma­cher, Schopenhauer, Wagner și Nietzsche. Încă mai interesant e că și cealaltă ner­vu­ră (raționalistă) a culturii germanice din secolul XIX (Hegel, Marx) a condus (fatal) tot spre sinteza pangermanistă, wotanică, a nazismului. Shakespeare a desăvârșit și în­chis tragedia englezească în veacul elisa­betan, clasicii francezi au populat cu de­co­ruri tragice marele secol al XVII-lea, se­colul XVIII a fost de asemenea francez prin tragedia obiectivată a Revoluției și a răz­boaielor napoleoniene, iar secolul XIX (prelungit prin conflictele mondiale) a re­pus monopolul germanic asupra tragicului european – adică asupra spiritului faustic dezlănțuit.

Nu putem închide disputa des­pre intelectuali și influența lor, directă ori difuză, asupra de­ci­ziilor politice. Și tocmai natura deschisă a problemei ne dă în­că fiori, azi, când ținem în mâini, din nou, capodopera lui Goethe: tragedia în do­uă părți Faust. Bazat pe tradiția veche nordică deja literaturizată de Marlowe, tex­tul goetheean, care avea să inspire la rându-i romanele lui Thomas Mann și Mi­hail Bulgakov, este așezabil lângă Homer, Dante, Cervantes, Camoes și Cantos-urile lui Pound: adică alături de celelalte „sume poetice“ în care s-au concentrat nu doar epoci întregi, ci și paradoxul condiției uma­ne neclintite în substanța ei trecă­toa­re. Această „cosmopee“ a primit două ver­siuni românești datorate unor mari poeți intimi ai culturii germane: Lucian Blaga și, mai recent, Ștefan Augustin Doinaș. Am­bii traducători erau poeți și filozofi ai culturii, erudiți, așadar pe deplin potriviți cu sarcina aleasă, de care s-au achitat im­pecabil, inclusiv în ceea ce privește tre­ce­rea de la Faust I – un soi de sumar tablou neo­medieval – la Faust II – operă de o mult mai greu gestionabilă complexitate.

In 2015, Editura Humanitas reeditează fastuos traducerea datorată lui Blaga, care ne și descrie, într-un text anexat volumului, metoda și dificultățile sale de traducător: îmbinarea neolo­gis­mu­lui cu vocabularul neaoș, intoleranța față de regionalismul zglobiu (cu excepții nu­mărabile pe degetele unei singure mâini) și dibuirea alertă a pepitelor filozofice în marea calmă a prozodiei. Blaga e convins că orice traducere bună implică re-naș­te­rea originalului sub o formă stilistică no­uă. Performanță cu atât mai dificilă în fața opusului goetheean, atât de pestriț în rit­muri, rime și conținut. Ediția, dotată cu o supracopertă roșu-infernală, își asu­mă aerul retro și prin ilustrațiile lui Franz Xa­ver Zimm, un gravor în linia lui Gustave Doré. Dar miza nu e retro: ca orice capo­doperă, Faust nu capătă un rid - și nu gra­ție sângerosului pact încheiat cu Mefis­to­fel, cât calității poetice și profunzimii su­biacente. E o plăcere să (re)descoperi ma­ri­le scene ale tragediei – de la „pivniția lui Auerbach“ și „noaptea valpurgică“ pâ­nă la sofisticata prosopopee din partea se­cundă a tragediei.

Îmi aduc aminte că unul dintre colegii mei parizieni la un seminar dedicat lui C.G. Jung nu-l citise pe Goethe și nu pă­rea deloc preocupat de această lipsă. Într-adevăr, după ce am străbătut nihilismele li­terare moderne (prefațate prin Pătratul negru al lui Malevitch), după ce ne-am pierdut în proza abisal miniaturizată a lui Proust sau în Țara pustie a lui T.S. Eliot, orice revenire la piesa de teatru în versuri pare – chit că un Claudel, un Valeriu Ana­nia sau un Victor Eftimiu au cochetat cu ea în plin secol XX – ditamai căderea în­tr-un trecut revolut. Și totuși, Faust me­ri­tă citit, pentru că Goethe e un spirit uni­ver­sal, modern, italienizant, vizionar, gnos­tic: pe scurt, un companion fascinant pentru orice suflet căutător de răspunsuri la întrebările nedemodabile cu care ne naș­tem și murim. El însuși – ministru, am­ba­sador, director de teatru la Curtea ducelui Karl August, dar și savant, optician, bo­ta­nist, desenator – încarnează, poate, ul­ti­mul renascentist din Europa nordică. Au exis­tat după autorul lui Wilhelm Meister savanți germani mai erudiți, mai prolifici, dar cine stă să-l compare pe olimpianul de la Weimar cu un Wilamowitz-Moellen­dorff sau un Mommsen?

Cititorul inteligent va găsi mereu gradul ze­ro al scriiturii, dar și culisele anti­fras­ti­ce, ironiile, notele parodice, goliardice de care textul abundă. Iată-l de pildă pe Me­fis­tofel (Dracul gol, cum ar veni) veștejind ipocrit, precum vreun umanist toscan, o păgânătate pe cât de perversă, pe atât de magnetică: „Nerușinați sunt sfincșii și grifonii ce-i zăresc,/Și câte altele, ființe ce într-aripate,/din față sau din dos în ochi se oglindesc. Necuviincioși e drept că suntem/Din toată inima și noi, An­ti­chitatea însă/E mult prea vie. Sub un alt chip strânsă/Ar trebui, și felurit aco­pe­rită după modă.../Scârboasă seminție! Dar să nu mă oțărăsc prea tare./De cu­viință plin vreau să salut pe fiecare./Sa­lut frumoaselor femei! Salut isteților bă­trâ­ni!“ (Pe râul Peneios, în partea de sus).

Probabil că dacă un unchi cin­cuagenar îi oferă nepotului său un exemplar din Faust în loc de mult mai scumpa și mai râvnita tabletă, junele se va burzului la rubedenia neinspirată și prăfuită. Dar de ce nu ne-am imagina că există încă ado­lescenți care își spun în barbă: „hm, nu știu germană, dar am prilejul de a ză­bovi măcar câteva ceasuri în această catedrală de versuri ciudate, de unde răsună corale heruvimice și unde dia­volul, deghizat poate în hipster, pes­cu­iește suflete inocente“... Între După ami­a­za unui faun și Nosferatu, duhul lui Jo­hann Wolfgang continuă cu siguranță să fa­că victime.