Gottlieb Biedermann și avertizorii de integritate

Doina Papp | 02.02.2021

Există opere literare, respectiv piese de teatru care, deși scrise într-un context dat cu adresă la momentul respectiv, rămân actuale, pe măsură ce condițiile, împrejurările devin asemănătoare.

Pe aceeași temă

E și cazul teatrului lui Max Frisch și, mai ales, al piesei Biedermann și incendiatorii pe care Teatrul TV ne-a prezentat-o de curând sub formă de film. Redescoperit mai înainte cu câțiva ani de Teatrul maghiar din Timișoara și de cel german din Sibiu de către regizorii Tompa Gabor, respectiv Gavril Piinte, acest script interesant a fost produs de autorul elvețian de limbă germană în anii instalării lui Hitler la putere în directă legătură cu atmosfera de teroare care devenea tot mai apăsătoare. Această transparentă aluzie a parabolei despre care va fi vorba a făcut imposibilă reprezentarea ei atunci, fapt petrecut cu mulți ani după. Autor pretențios, Frisch, cu înclinațiile sale spre absurd și grotesc, a fost întotdeauna o provocare pentru scenă, cu atât mai mult când cei care se adresează textelor sale o fac din considerente de oportunitate. E ceea ce trebuie să apreciem, în primul rând, la echipa TVR care s-a încumetat să pună în operă acest proiect, regizorul Andrei Măgălie și producătoarea Lucia Constantinescu.

Sunt mai multe piste care indică o potrivire a conținutului piesei lui Frisch cu lumea și timpurile de azi. E mai întâi amenințarea pe care o reprezintă terorismul mondial și mijloacele insidioase prin care a pătruns în țesătura societății contemporane. Dar și mecanismele psihologice prin care fenomenul devine posibil, adică perfidia acționarilor, pe de o parte, credulitatea /inacțiunea de extracție politically correct a societății și a cetățenilor surprinși în lipsă de apărare. Și este, în al treilea și poate cel mai important rând, chestiunea atitudinii cetățenilor în procesul de sesizare și respingere a acestui tip de agresiune. Marcată cu evidență de autor, aceasta din urmă ia înfățișarea unui personaj colectiv, un cor al pompierilor care au rolul nu doar să stingă, ci și să prevină, să avertizeze multiplele incendii care se produc în localitatea în care trăiește modestul comerciant Gottlieb Biedermann. Sigur, el este personajul principal , ne spune și scenariul filmului lui Andrei Măgălie, care a ales să intituleze producția pur și simplu GOTTLIEB, focalizându-se pe urmărirea modului în care slăbiciunile umane ale acestuia, bunătatea, credulitatea, traduse la nivel social în ipocrizie, lașitate și prostie, pot determina ascensiunea extremismului de tip terorist. Așa se face că, acceptând să-i adăpostească în casă pe cei doi viitori incendiatori cu înfățișare de loseri șmecheri, își semnează singur sentința, deschizând calea spre un rău generalizat și devenind complicele celor doi infractori.

Prima parte a scenariului urmărește fidel povestirea oarecum realistă a faptelor, cu unele bune intenții de a sublinia temele și a strecura în atmosferă suspansul generat de suspiciunea la adresa intențiilor reale ale musafirilor. Un flashback destinat să evoce starea generală de revoltă din comunitatea în care Gottlieb se pare că e ascultat (discursul de la cafenea), prezența menajerei cu înfățișare ciudată și, bineînțeles, intervențiile vocilor din popor prin intermediul corului care se intersectează cu personajele atenționându-le prin cântec induc ideea unui plan sau fir nevăzut al acțiunii. Am asemănat acest personaj colectiv cu avertizorul de integritate din zilele noastre, însărcinat cu semnalarea pericolelor produse de iregularități și oamenii care le practică, pentru că exact această funcție o au și în piesa lui Max Frisch. În filmul de la TVR, acest grup e format din tineri care răsar de niciunde, pe scara imobilului, în interior sau pe traseu, acompaniindu-l fictiv în acțiuni dintre cele mai intime (îmbrăcat/dezbrăcat). Stau, cum s-ar zice, pe capul lui, ca o voce a conștiinței, doar va pricepe că îngăduința față de vizitatorii suspecți e periculoasă, și îndemnându-i la mai multă prudență. Doar că muzica aleasă să susțină aceste intervenții, în registrul amorf al unor sonuri moderne (compozitor Victor Filip), nu pare a face parte din stilistica spectacolului și, mai ales, nu rimează cu rolul asumat de cor, chiar dacă aici, în loc de pompieri, avem un grup de tineri din categoria rezist. În schimb, actorul George Constantinescu, foarte bine ales pentru rolul lui Gottlieb, are nu doar datele inițiale potrivite personajului, de la înfățișare la atitudine, dar și capacitatea să dezvolte o evoluție în care să fie cuprins, în fond, mesajul piesei.

La început om obișnuit conversând banal cu primul incendiator tratat omenește ca un nevoiaș (cum se și recomandă foarte naturală prezența lui Constantin Florescu în rol), din ce în ce mai uluit apoi, când își descoperă podul transformat în cartier general al incendiatorilor, prăbușit spre final în alcoolism și vise elucubrante despre iad. Deși sunt și unele discontinuități în exprimarea acestor stări datorate probabil lipsei de succesiune a filmărilor, actorul trece cu succes examenul interpretării acestui rol tragicomic, dând credibilitate victimei, fără a o absolvi de ridicol. Alături de el, în rolul soției – Babette – apare Victoria Cociaș, o experimentată a scenei și filmului românesc, pentru care are aptitudini speciale dovedite din plin și aici. Deși mult mai coaptă decât partenerul, actrița își găsește tocmai în asta atuul, jucând inteligent și expresiv superioritatea, detașarea, dar și duplicitatea, urmate de cedările impuse de situație și, mai ales, stupefacția în partea a doua a spectacolului, când acțiunea se mută în cer, dând piesei tentă sarcastică și fabulei un onirism caricatural. E și locul unde regizorul se simte și mai în elementul lui, dând frâu liber imaginației și creând cadre nu doar frumoase, ci și pline de sens (unele cam întunecate, ce-i drept). Iadul unde ajung soții Biedermann în timpul incendiului provocat de musafiri e un fel de pod al casei cu mobilele acoperite, scăldat în lumină roșietică (light designer, Tudor Raicu), cu multiple deschideri misterioase spre spații pe unde vin și pleacă celelalte personaje (scenografie, Bogdan Brolla, Daniel Răduță, Alexandra Lupeș, costume, Raluca Chelaru). Aici are loc și confruntarea cu Belzebut, rol în care se travestește unul dintre incendiatorii-infractori și pe care Demeter Andras îl personalizează specific, jucând degajat cinismul mafiotului de profesie Eisenring, chiar dacă autorul indică în dreptul numelui acestuia= un chelner.

De altfel, distribuit alături de Constantin Florescu, prin care i se asigură lui Schmitz un excelent portret de borfaș, actorul contribuie la întregirea cuplului incendiatorilor cu ipostaza mai rafinată a răufăcătorului care nu doar face, ci și teoretizează răul. Scenografia și, mai ales, luminile urmăresc efectele de mister buf al acestor scene în care autorul ridiculizează prin personajul proful de filozofie superstițiile privitoare la rai și iad și o anume morală ipocrită care traduce strâmb în popor preceptele divine. Regizorul supralicitează cu bun efect ridicolul situației, introducând acel cântecel din jocurile copiilor. În mod cu totul inspirat, decorul și luminile au un rol important în filmul lui Măgălie și în prima parte a spectacolului. Alegând interioarele de casă burgheză valorificate cu pricepere de operator (director de imagine, Daniel Șerbănică), regizorul conduce bine relațiile cu spațiul și obiectele amplasate până la detaliu (vezi scena conversației la oglindă dintre Gottlieb și Babette). Interesant este interpretat și personajul Anna, menajera (dușmanul din casă), care prin jocul plin de insinuări al tinerei Oana Marcu amplifică datele strategiei prin care pericolul și teroarea se strecoară în viața pașnică a unor oameni de bună-credință.

S-ar putea spune că autorul forțează limitele în privința consecințelor și sub­stratului unor comportamente, mai ales din partea agresorilor, ducând discuția pe terenul teoretic al surselor răului din omenire, dar având în vedere experiențele acestui secol și ale celui trecut, putem spune că Max Frisch a fost mai degrabă un clarvăzător. O dovadă e și interesul cu care operele sale revin în atenția creatorilor și a publicului. //

Victoria Cociaș și George Constantinescu

De la stânga la dreapta: George Constantinescu, Demeter Andras, Constantin Florescu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22