Hai-hui prin câteva aproape capitale culturale europene (II)

Dan Perjovschi | 02.02.2016

Administrațiile locale ar trebui să se întrebe de ce oamenii ăștia minunați și tineri își fac cultura prin pivnițe, în hale dezafectate sau părăsite și de stat, și de memorie.

Pe aceeași temă

 

 

Suceava

 

Undeva, prin februarie anul trecut, Si­mo­na Nastac m-a invitat pe e-mail sau pe Fa­ce­book la festivalul Lectora de la Suceava... poezie, arte, chestii. Un festival inițial li­te­rar care-și dezvoltă acum o aripă de arte vizuale. Bucovina, cultura germană, lim­bă, poezie, arte. Logic.

 

(România a devenit o țară de festivaluri. Se pare că este formula perfectă de com­pro­mis între administrație, artiști și pu­blic. Nu există bani și interes pentru ceva care să dureze tot anul. Un weekend, în schimb, su­portă toată lumea, și bugetul, și spon­so­rii, și gardienii publici... Festival val val.)

 

Așa, în general, sunt sceptic cu expozițiile din România, dar Simona Nastac e curator cu state vechi și știe exact ca și mine (da­că nu chiar mai bine) care sunt pro­ble­me­le structurale și cu amănuntul ale scenei de artă locale. Unde mai pui că-i su­ce­vean­că. Mi-a plăcut că s-a băgat în bucluc să or­ganizeze ceva în România într-un oraș care nu e cunoscut ca o mare lumină a ar­tei contemporane.

 

Aș fi mers oricum pe mâna ei, pentru că Si­mona este din prima generație de cu­ra­tori români cu studii de curatorie (și nu de istorie, management sau fiţe). Cu mas­ter la Goldsmith, după ce-a lucrat o vre­me la ICR (epoca de glorie), unde și-a to­cit rezervele de nervi pe un deceniu, și-a luat soarta în mâini și e acum freelance curator în Londra (și restul lumii). Câ­teo­dată, mă gândesc că viața celui care cre­ează condițiile expoziției e mai nasoală de­cât viața celui care expune. Eu măcar sunt plătit să desenez.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-perjo-3s.jpg

 

Ei, nu era cazul la Suceava... Dar pentru Si­mona m-aș fi băgat oricum. Am mai avut câteva motive bune – unu: spre ru­și­nea mea, n-am fost niciodată la Suceava, deși am făcut Artele la Iași; doi: participa și Matei Bejenaru și eram curios ce filme noi mai are (Matei e un artist foarte mișto, care locuiește la Iași, unde, după ce-a ini­țiat și condus cea mai tare bienală de artă din România, numită Periferic, a fondat re­cent Centrul pentru Fotografie Con­tem­po­rană); dar mai ales trei: Uzina de apă.

 

Uzina de apă e una dintre cele mai ce­le­bre clădiri din România, orice prezentare des­pre succesele arhitecturii de re­con­ver­sie e musai să o menționeze. Bașca toți ar­h­itec­ții mișto pe care-i cunosc mi-au re­co­man­dat-o entuziast (Sturdza, Ţigănaș, Pă­nescu).

 

Uzina de apă e, după cum sună numele, fos­ta clădire de tratare a apei orașului, adi­că o construcție de cărămidă-cărămidă, cu bazine de beton-beton, construită de nemți acum un secol și, deci, indes­truc­ti­bilă. Spațiul ăsta fabulos din start fusese re­­gândit cu o mare grijă conceptuală și o ma­re grație la detaliu și transformat într-un centru multifuncțional: sediul Ordinului Ar­hitecților, dar și spațiu de expoziții, pre­zentări, evenimente. Expui la nivel și în același timp underground în fostele bazine cu pereți negri-plus-mii-de-alte-nuanțe... De fapt, nu am cum să vă explic, trebuie să google-iți și să vedeți poze. Clădirea ara­tă trăznet și, din cauza asta, este unul dintre cele mai dificile locuri de expunere. Cum controlezi spațiul? Cum concurezi ce­ea ce inteligența unor constructori me­se­riași a făcut? Ce poate rezista vizual aici, unde pereții-s gata pictați de timp și apă? De desenat pe pereți nu se putea, că-s pa­tri­moniu, de lipit nici atât, hârtia s-ar fi on­dulat de la umezeală, eu nu fac video ca să proiectez filme care-ar fi putut do­mi­na prin mișcare spațiul etc...

 

Am negociat cu Simona și gazdele su­ce­vene și împreună am ajuns la soluția ex­pu­nerii unui număr de vreo 25 de desene au­to­nome făcute cu niște table special negre (legile Big Brother, bradul căruia îi atârnă glo­burile, bungee-jumping din Coloana In­finitului, Bucovina bat-o vina etc.). Și pen­tru că-mi place să testez ceva nou, am „com­pletat“ fiecare desen cu mici post-it-uri cu comentarii gen „Pe bune? Chiar așa? De unde până unde“. Culorile vii ale petecelor de hârtie și textele la fel de co­lo­ra­te aveau funcția să nuanțeze ra­di­ca­lis­me­le alb-negru și să relativizeze unicul ade­văr. Ăla impus de mine.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-perjo-2s.jpg

 

Suceava e un oraș masacrat de comunism și manipulat de capitalismul de cumetrie. Un oraș fără centru istoric, dar cu cetate. Dar, ca orice oraș din România, cu mo­men­te și unghiuri care te pot surprinde în mod plăcut (clădirea contemporană de pe altă planetă a Centrului pentru Susținerea Tradițiilor Bucovinene, făcută de Costică Gor­cea, Planetariul din campusul Uni­ver­si­tății, mozaicurile foarte OK de pe blo­cu­rile comuniste - cuiva cumva i-a păsat cum locuiesc oamenii) sau în mod bizar (diorama cu Ștefan cel Mare - Sala Tro­nului, amplasată în mall între buticuri. Spre dezamăgirea Simonei, păpușile în mă­ri­me naturală nu se mișcau, așa cum își adu­cea ea aminte din copilărie, ci doar aprin­deau niște lumini chioare și recitau plân­găcios cu vocea marilor actori ai neamului de odinioară... În epoca iPhone-ului și a fil­melor 3D, toți copiii aduși cu japca de la școală rămâneau frustrați de o istorie încremenită-audio-kitsch).

 

Uzina de apă e plasată într-o zonă incertă cu mall-uri, întreprinderi vagi, autocare fă­ră firmă și o bază de tenis cu un res­tau­rant cu două feluri în meniu, unde (după mașini) vin să se joace bogătanii locului.

 

De aceea e cu atât mai onorabil că în ora­șul ăsta și în zona aia cineva (OAR) se în­că­pățânează să mențină un nivel de ca­li­tate compact, de la izolația de la geam la tipul de evenimente găzduite.

 

A, și să nu uit de Trupa fără nume, filmul lui Matei Bejenaru, proiectat într-unul din­tre amfiteatrele universității plin de stu­denți. Subiectul e simplu: inginerul Sorin Dorneanu, care lucra în anii ’70 la radioul lo­cal și care decenii întregi a înregistrat toa­tă muzica rock și jazz pe care-a putut pu­ne mâna (trasă ilegal noaptea de la Eu­ropa Liberă sau după benzi și discuri adu­se pe sub mână de unde se putea) și care și-a transformat literalmente apar­ta­men­tul de bloc într-un depozit de mii de benzi ORWO cu melodii și zeci de dosare cu ver­surile respectivelor melodii, scoase cu cre­ionul în mână și mii de ore de audiții. Un portret sensibil al unui om incredibil, de­venit legendă în Suceava și nu numai.

 

Dacă aș fi primarul Sucevei, aș achiziționa apartamentul plin de muzica libertății și l-aș transforma în muzeu al rezistenței noastre intelectuale... 

 

Să nu uit nici de colectivul de OAR-iști and friends, care m-au adoptat cu entuziasm și vin roșu și care m-au cazat într-o că­suță minunată, cu grădiniță, glasvand și bu­cătărie ultramotivată aflată în spatele Uzinei, căsuță pusă la dispoziție de o prietenă a Centrului și artelor.

 

Săru’-mâna, doamnă!

 

Zenit arădean sau Arad e Teba

 

Nu se poate ajunge de la Suceava la Arad (de parcă-ar fi Himalaya între ele). Tre­nu­rile n-au legături sau ajung la ore im­po­si­bi­le și fără vagoane de dormit. Autobuzele cam tot așa...

 

N-aveam timp, vroiam să prind ultima par­te a Caravanei 22-GDS la Arad. Re­vis­ta 22 e cea mai lungă galerie unde-am ex­pus vreodată, adică săptămânal, din ’91. Revista n-a fost răsfățată, nu s-a prea dat nimeni peste cap să-i invite pe co­la­bo­ra­tori la întâlniri publice. Nu-i o revistă de cafenea sau de bla-bla de societate. Din contră, e iritantă, pentru că-i în­că­pă­țâ­na­tă politic și independentă economic. Ada­meșteanu, Palade, Pora, Armanca, Gulea și restul, în dialog direct cu publicul, era de neratat.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-perjo-4s.jpg

 

Așa că Lectora suceveană m-a dus dis-de-dimineață la aeroportul din Iași, de unde, pe banii Kunsthalle Hannover, am zburat la București, de unde am zburat la Timișoara (de unde urma să zbor la Mün­chen), de unde am luat un taxi negociabil-fără-ceas și-am ajuns la Arad la timp să prind un pic de 22. Inclusiv o foarte mișto discuție Adameșteanu-Gulea-Voinescu des­pre autor, operă, traducere. Exact cât să-mi rămână-n cap afirmația Gabrielei, că mo­mentul când și-a văzut Dimineața pier­dută pusă-n scenă de Cătălina Buzoianu cu monștrii sacri ai teatrului a fost și mo­mentul în care și-a pierdut personajele (pen­tru că nu și le mai poate aminti decât cu chipul lui Rebengiuc, Besoiu, Irina Pe­tres­cu, Gina Patrichi etc.). Nu-i interesant?

 

Aradul e un oraș superb, care dă semne de renaștere. Renașterea era vizibilă la Fes­ti­valul Particule de la Teba. Teba sunt ha­lele fostei industrii comunist-textile (enor­me și goale), cumpărate de investitori italieni și ținute-n carantină după ce boom-ul economic și rezidențial s-a dus dracului prin 2008.

 

Festivalul era făcut de cetățenii de la Citi­zenit. Aștia sunt niște gagii tineri și în­tre­prinzători (parțial școliți sau trăitori afară) care nu mai așteaptă precum generația mea să le dea statu’ ceva sau să se bage la UAP, ci își creează singuri oportunități și platforme. Nu știu cum au dat de spațiu, dar l-au amenajat cu mașini de cusut, ume­rașe și pânze în enclave gestionate de grupul new (critic) wave Biserika sau gru­pul experimental, fără oprire din anii ’80 până acum, Kinema Ikon. Ăi bătrâni cu ăi tineri împreună.

 

Despre toate astea am mai scris într-un supliment al revistei de față. Ce pot spune nou este asta: de când am aterizat eu pri­ma dată la Teba a trecut mai bine de un an, multe evenimente și o candidatură ra­tată de Capitală Culturală Europeană. Ei bine, Citizenit e încă la Teba și face ne­o­bosit expoziții, proiecții de filme și întâl­niri. În momentul ăsta, vorba lor, așteaptă să se mai încălzească afară (că nu-ți dă ni­meni bani să încălzești o hală).

 

Momentul despre care vorbesc e post-Co­lectiv și, odată și odată, administrațiile lo­cale ar trebui să se întrebe de ce oamenii ăș­tia minunați și tineri își fac cultura prin pivnițe, în hale dezafectate sau părăsite și de stat, și de memorie, de ce le este frig când fac cultură și de ce trebuie s-o facă fără asi­gu­ra­re și fără pensie. De ce oameni cu CV de-un metru nu pot dovedi că au muncit ofi­cial o oră? Pentru cine fac ce­tă­țe­nii ăș­tia expoziții, concerte, prezentări și dis­cu­ții? Nu aduc ei oare un serviciu public? Nu muncesc și îngheață ei pentru comunitate?

 

Aradul poate sta liniștit, capitala culturală e deja acolo. La Teba sau în alte hale vi­sa­te de Vasile Leac, la KF în centru, în pro­iec­te­le Nitei Mocanu și cele de la Bi­blio­te­ca, în poezia lui Iulian sau la muzeu, în sa­la ges­tio­nată de Kinema Ikon, și la toți cei pe ca­re nu i-am cunoscut, dar sunt deja acolo.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22