Pe aceeași temă
Există crime care se prevalează de un abuz de autoritate duhovnicească, cum e cazul preoților catolici care violează minori. Victimele acestora sunt vulnerabile cu precădere datorită pietății, decisivă pentru a le paraliza reacția. Un mecanism similar funcționează însă și în cu totul alte situații, chiar dacă violul nu vizează decât conștiințele. Pe acesta nu-l putem găsi în vreun cod penal, dar nici măcar în vreun manual de bune practici duhovnicești, astfel încât nu doar riscăm să fim luați pe nepregătite, dar și să-l considerăm inițial drept benign. Ca și orice altă dimensiune a vieții umane, duhovnicia are patologiile sale specifice. Pe care însă, uneori, uităm să le cercetăm, deși în alte epoci creștinii au fost ceva mai atenți cu pericolele proliferării lor. Ceea ce astăzi inhibă – dacă ne referim la cazul autohton – un astfel de demers e prestigiul strivitor al unui fenomen care, departe de caracterul atemporal pe care unii, pentru a-i întări legitimitatea, vor să i-l atribuie, corespunde mai degrabă unui context politic și cultural. Mult timp marginalizată de vechiul regim comunist, ortodoxia a reintrat în anii ’90 pe piața liberă a opțiunilor existențiale, cu speranța nu doar de a reumple bisericile, ci și de a recâștiga o puternică influență socială. Procesul a avut loc pe mai multe planuri, unul semnificativ fiind cel al constituirii unei culturi a duhovniciei. Tradițiile, desigur, nu lipseau. Cu mult înainte de precizarea unei teologii a Duhului Sfânt, validată la al doilea sinod ecumenic, deja se puseseră bazele unei abordări duhovnicești a vieții creștine – apostolul Pavel, printre cei dintâi, a vorbit, în contextul noii credințe, de discernerea duhurilor și de un război pe măsură, un accent care va rămâne determinant. Monahismul ulterior își va datora imensul prestigiu tocmai corespunzătoarei profesionalizări: înduhovnicirea, ca ideal cotidian și țintă principală a autenticului creștin.
După o îndelungă istorie, cu oscilații și crize, monahismul autohton a renăscut spectaculos în postcomunism. De la fotbaliști la actori, de la scriitori la matematicieni, de la adolescenți la adulți pățiți, de la marginali la persoane cu statut, de la atei la protestanți, explozia vocațiilor ascetice a dus la constituirea unei vaste rețele de schituri și mănăstiri – astăzi sunt în jur de 750, cu o populație de circa 8.400. Acestei noi realități sociale îi va corespunde o cultură specifică, cu o literatură de profil, începând cu primul Pateric și ultimul corpus filocalic și sfârșind cu învățăturile celor mai de vază duhovnici ai momentului, accesibili și prin pelerinaje la chilii ori în sălile neîncăpătoare de conferințe. Prin noile oportunități tehnologice, aceștia din urmă vor deveni deseori nu doar autori de bestsellers, ci și vedete pe YouTube. Acest cerc restrâns al venerabililor se va tot îmbogăți cu noile generații de tineri duhovnici, ambițioși și avântați – e de remarcat că, spre deosebire de Rusia, la noi a lipsit o dezbatere responsabilă cu privire la pretențiile lor de prematură încununare cu prestigiul bătrânilor, în numele căruia nu prea mai lasă loc prudenței, moderației și salutarelor îndoieli, privilegiind în schimb exaltarea tulbure a credinței în ascultarea cât mai deplină. Dar însuși conceptul de duhovnic nu e lipsit de ambiguități: ușor (și nu o dată interesat) se confundă sarcina pastorală a spovedaniei cu carisma îndrumătorului spiritual – starețul din tradiția rusă. Marea majoritate a preoților de mir sunt și duhovnici la care oricine poate face apel pentru mărturisirea păcatelor, dar duhovnicia e asociată în primul rând cu anumiți călugări îmbunătățiți. Această combinație de har sacramental și înțelepciune obținută prin efort ascetic poate fi irezistibil de seducătoare – rezultatul e neașteptata explozie a popularității duhovnicilor.
De fapt, redescoperirea religiei după decenii de ateism de stat s-a împletit cu un interes mai difuz pentru ceea ce deja cucerise Occidentul secularizat: spiritualitatea – alt concept generos de ambiguu. Ceea ce ocupă acum un raion aparte al oricărei librării respectabile, o alăturare de New Age, isihasm, mistică renană, derviși rotitori, maeștri zen ori șamani amerindieni, nu e tocmai lesne de circumscris, cu atât mai puțin de raportat la religiile instituționalizate. Permeabilitățile extinse între fenomene care cândva păreau incompatibile complică și mai mult cartografierea. În orice caz, translațiile de capital simbolic au devenit mai versatile, pe măsura și a disponibilității față de reasamblarea postmodernă a unei realități care a renunțat la rigiditățile de altă dată. În același timp, replierea identitară, odată cu reapropierea politică de altfel invidiabilul Occident, a relansat o căutare febrilă a propriilor particularități onorante. Astfel a căpătat duhovnicesc, în principiu doar un sinonim pentru spiritual, conotații de remarcabilă specialitate ortodoxă, marcă a unui tezaur aproape străin altor confesiuni – o reușită mistificare apologetică. Nici politica nu a lipsit din ecuația noului succes. În 1996, Emil Constantinescu câștiga președinția nu doar încondeind ateismul adversarului, ci și invocând un misterios călugăr Vasile drept neprețuit sprijin duhovnicesc – o resurecție a modelului sfetnicului voievodal înțelepțit de asceză. Dacă într-adevăr a existat, colaborarea celor doi n-a dat roade de bun augur, dovadă și dezvrăjirea electoratului în fața următorilor candidați ispitiți de susținere ortodoxă. Dar idealul unei asemenea povățuiri a prosperat în imaginarul colectiv cu referință la mult mai reușita carieră a lui Vladimir Putin, președinte autoritar, dar îngenuncheat în fața duhovnicului, smerit pelerin athonit și protector eficient al ortodoxiei în interiorul și în afara Rusiei.
Această nouă cultură a duhovniciei se comportă deja hegemonic în Biserică: are girul ierarhiei, care alocă resurse promovării sale; a reușit să impună un canon din care nu lipsesc propriii lideri; primește periodic reverențe de la intelectuali prestigioși. Dar ceea ce-i asigură succesul e, în același timp, și punctul său slab. Privilegiind realități preponderent inefabile, tentația de a eluda obișnuitele criterii de validare intelectuală și morală e mare: autoritatea duhovnicească își clamează specificitatea ireductibilă, mai presus de înțelegerea profanului. În același timp, superioritatea antropologică a monahului devine un argument implicit. Raportul dintre monahism și ortodoxie, pentru unii o marcă identitară, pentru alții un obstacol major în calea unei salutare adaptări la modernitate, denotă câteva opțiuni strategice convergente: Biserica e condusă doar de călugări – episcopii; mănăstirile au devenit cel mai autorizat laborator al duhovniciei; cultura de origine ascetică – fie și filtrată liturgic – a devenit mainstream; vocațiile profetice sunt cantonate în universul harismelor monahale. Ce alternative de mai intensă viețuire creștină are mireanul într-o Biserică acaparată, simbolic, de monahi? Poate doar spera să fie un ascet part-time. Dar duhovnicia astfel înțeleasă nu depășește, în fond, condiția unui ghetou cultural. Ce se întâmplă când un tânăr deschide, cu candoare pioasă, porțile acestei lumi aparent autosuficiente, învestite cu un prestigiu milenar? Cum ajung să se împace adevărurile universului său cotidian cu cele ale nou descoperitei duhovnicii? Orice spiritualitate presupune o conversiune existențială și o schimbare de paradigmă, dar uneori conflictele de autoritate din intimitatea conștiinței pregătesc terenul pentru inefabile intruziuni. Iar efectele sunt mai perverse, când e vorba de microtraumatisme greu decelabile.
Una dintre dileme e gnoseologică. Să nu ne închipuim că am scăpat de ultimul proces al maimuțelor: dacă manualele de religie – cu toată stilistica lor domesticită – ne mai șochează, totuși, din când în când, cu atât mai mult broșurile sau dialogurile duhovnicești, unde virulența contestării valorilor recepte - științifice ori morale – e de un radicalism nu o dată iresponsabil, cu argumente naive ori hilare. Înainte de a-i pune la zid pe musulmani pentru tradiționalismul lor reacționar, mai bine am face un pic de ordine în propria ogradă. Duhovnicia pretinde a fi mai presus de orice controverse culturale, dar e doar un truc publicitar: mulți dintre promotorii săi de azi au un discurs extrem de eterogen, abordând transversal chestiuni dintre cele mai diverse, astfel încât impresia e nu de circumscrisă specializare, ci de ambițioasă enciclopedie. Dar ceea ce mulți dintre adepții săi nu vor să accepte e că există deja destule adevăruri, validate după criterii mai obiective decât cele duhovnicești, pe care nu le pot contesta impenitent. Cei fără curajul de a refuza opiniile fanteziste ale unor duhovnici reputați rămân vulnerabili față de acest viol gnoseologic. În fond, spațiile legitime de contestare – care să nu aibă de-a face cu intrigi bizantine, ci să pună în discuție, când e cazul, criteriile duhovniciei – lipsesc aproape cu desăvârșire în Biserică: un enoriaș nu-și permite să critice vreo predică decât cel mult pe la colțuri; replici dezvrăjite la noua sau mai vechea literatură monahală nu-și pot găsi locul în presa și editurile eparhiale; vedetele duhovnicești sunt deja simbolic intangibile, aproape ca sfinții.
Raportul dintre ucenic și maestru a avut mereu glisările sale – George Steiner, printre alții, le-a amintit. În context creștin, ascultarea a fost inițial o asceză, un exercițiu – etimologic vorbind – într-o palestră a transformării lăuntrice. O temporară renunțare la fireasca conducere a propriei vieți, în numele unei pedagogii mai ambițioase, dornice să disciplineze și potențialul formator al sincopelor existențiale. Dar, dacă ratează ținta unei superioare responsabilități față de sine, o astfel de asceză devine în cele din urmă subtil destructurantă. Situația se complică într-un context nonascetic. Cateheza, în sens larg, a cultivat o pedagogie a virtuților pentru laici, care cu timpul și-a găsit locul în acum tradiționala spovedanie. Dar câți dintre duhovnici sunt conștienți, de fapt, de problematica dialectică dintre intimitate și normativitate? Câți nu abuzează, fie și din neștiință, de sfătuirea care, odată cu neghina, seceră și grâul? Prea mulți circumscriu prematur – și deseori plini de prejudecăți conformiste – spațiul binelui, extinzându-l, în schimb, cu fals profilactică grijă, pe cel al răului. Conștiința nu se poate maturiza – iar sufletul nu poate respira – decât amânând anumite judecăți morale. Arta acestei amânări face parte din discernământul prea adeseori pierdut în ceața duhovnicească. Pentru a nu ne rătăci cu totul, după pilda reacției lui Adorno la seducătorul limbaj conceptual al lui Heidegger, nu ar strica o lucidă deconstrucție a jargonului duhovniciei.
