Inefabilul viol duhovnicesc (II)

Există crime care se prevalează de un abuz de autoritate duhovnicească, cum e cazul preoților catolici care violează minori. Vic­timele acestora sunt vulnerabile cu pre­că­dere datorită pietății, de­ci­sivă pentru a le paraliza re­acția. Un mecanism similar funcționează însă și în cu totul alte situații, chiar da­că violul nu vizează decât conștiințele. Pe acesta nu-l pu­tem găsi în vreun cod pe­nal, dar nici măcar în vreun manual de bune practici du­hovnicești, astfel încât nu doar riscăm să fim luați pe nepregătite, dar și să-l considerăm inițial drept benign. Ca și orice altă dimensiune a vieții umane, duhovnicia are patologiile sale specifice. Pe care însă, uneori, uităm să le cercetăm, deși în alte epoci creștinii au fost ceva mai atenți cu pericolele pro­li­ferării lor. Ceea ce astăzi inhibă – dacă ne referim la cazul autohton – un astfel de de­mers e prestigiul strivitor al unui fe­no­men care, departe de caracterul atemporal pe care unii, pentru a-i întări legi­ti­mi­ta­tea, vor să i-l atribuie, corespunde mai de­grabă unui context politic și cultural. Mult timp marginalizată de vechiul regim co­mu­nist, ortodoxia a reintrat în anii ’90 pe piața liberă a opțiunilor existențiale, cu spe­ranța nu doar de a reumple bisericile, ci și de a recâștiga o puternică influență socială. Procesul a avut loc pe mai multe pla­nuri, unul semnificativ fiind cel al cons­tituirii unei culturi a duhovniciei. Tra­di­ții­le, desigur, nu lipseau. Cu mult înainte de precizarea unei teologii a Duhului Sfânt, validată la al doilea sinod ecumenic, deja se puseseră bazele unei abordări du­hov­ni­cești a vieții creștine – apostolul Pavel, prin­tre cei dintâi, a vorbit, în contextul noii credințe, de discernerea duhurilor și de un război pe măsură, un accent care va rămâne determinant. Monahismul ulterior își va datora imensul prestigiu tocmai co­respunzătoarei profesionalizări: înduhov­nicirea, ca ideal cotidian și țintă principală a autenticului creștin.

După o îndelungă istorie, cu os­cilații și crize, monahismul au­tohton a renăscut spectaculos în postcomunism. De la fot­ba­liști la actori, de la scriitori la matematicieni, de la adolescenți la adulți pățiți, de la marginali la persoane cu sta­tut, de la atei la protestanți, explozia vo­cațiilor ascetice a dus la constituirea unei vaste rețele de schituri și mănăstiri – as­tăzi sunt în jur de 750, cu o populație de circa 8.400. Acestei noi realități sociale îi va corespunde o cultură specifică, cu o li­te­ratură de profil, începând cu primul Pa­teric și ultimul corpus filocalic și sfârșind cu învățăturile celor mai de vază du­hov­nici ai momentului, accesibili și prin pe­lerinaje la chilii ori în sălile neîncăpătoare de conferințe. Prin noile oportunități teh­no­logice, aceștia din urmă vor deveni de­seori nu doar autori de bestsellers, ci și ve­dete pe YouTube. Acest cerc restrâns al ve­nerabililor se va tot îmbogăți cu noile ge­nerații de tineri duhovnici, ambițioși și avân­tați – e de remarcat că, spre deo­se­bi­re de Rusia, la noi a lipsit o dezbatere res­ponsabilă cu privire la pretențiile lor de prematură încununare cu prestigiul bă­trâ­nilor, în numele căruia nu prea mai lasă loc prudenței, moderației și salutarelor în­doieli, privilegiind în schimb exaltarea tul­bure a credinței în ascultarea cât mai de­plină. Dar însuși conceptul de duhovnic nu e lipsit de ambiguități: ușor (și nu o dată interesat) se confundă sarcina pas­to­rală a spovedaniei cu ca­risma îndrumătorului spi­ritual – starețul din tra­di­ția rusă. Marea majoritate a preoților de mir sunt și du­hovnici la care oricine poa­te face apel pentru măr­turisirea păcatelor, dar du­hovnicia e asociată în pri­mul rând cu anumiți călugări îm­bu­nă­tă­țiți. Această combinație de har sa­cra­men­tal și înțelepciune obținută prin efort as­cetic poate fi irezistibil de seducătoare – re­zultatul e neașteptata explozie a po­pu­larității duhovnicilor.

De fapt, redescoperirea religiei după decenii de ateism de stat s-a împletit cu un interes mai difuz pentru ceea ce deja cu­cerise Occidentul secularizat: spi­ri­tua­li­tatea – alt concept generos de ambiguu. Ce­ea ce ocupă acum un raion aparte al ori­cărei librării respectabile, o alăturare de New Age, isihasm, mistică renană, derviși rotitori, maeștri zen ori șamani ame­rin­dieni, nu e tocmai lesne de circumscris, cu atât mai puțin de raportat la religiile ins­tituționalizate. Permeabilitățile extinse între fenomene care cândva păreau in­com­patibile complică și mai mult carto­gra­fierea. În orice caz, translațiile de capital simbolic au devenit mai versatile, pe mă­sura și a disponibilității față de reasam­blarea postmodernă a unei realități care a renunțat la rigiditățile de altă dată. În același timp, replierea identitară, odată cu reapropierea politică de altfel invidiabilul Oc­cident, a relansat o căutare febrilă a pro­priilor particularități onorante. Astfel a căpătat duhovnicesc, în principiu doar un sinonim pentru spiritual, conotații de re­marcabilă specialitate ortodoxă, marcă a unui tezaur aproape străin altor con­fe­siuni – o reușită mistificare apologetică. Nici politica nu a lipsit din ecuația noului suc­ces. În 1996, Emil Constantinescu câș­tiga președinția nu doar încondeind ateis­mul adversarului, ci și invocând un mi­s­terios călugăr Vasile drept neprețuit spri­jin duhovnicesc – o resurecție a modelului sfetnicului voievodal înțelepțit de asceză. Dacă într-adevăr a existat, colaborarea ce­lor doi n-a dat roade de bun augur, do­va­dă și dezvrăjirea electoratului în fața ur­mătorilor candidați ispitiți de susținere ortodoxă. Dar idealul unei asemenea po­vă­țuiri a prosperat în imaginarul colectiv cu referință la mult mai reușita carieră a lui Vladimir Putin, președinte autoritar, dar îngenuncheat în fața duhovnicului, smerit pelerin athonit și protector eficient al ortodoxiei în interiorul și în afara Rusiei.

Această nouă cultură a du­hov­niciei se comportă deja he­ge­mo­nic în Biserică: are girul ie­rar­hiei, care alocă resurse pro­mo­vării sale; a reușit să impună un canon din care nu lipsesc propriii li­deri; primește periodic reverențe de la in­telectuali prestigioși. Dar ceea ce-i asigură succesul e, în același timp, și punctul său slab. Privilegiind realități preponderent ine­fabile, tentația de a eluda obișnuitele cri­terii de validare intelectuală și morală e mare: autoritatea duhovnicească își cla­mea­ză specificitatea ireductibilă, mai pre­sus de înțelegerea profanului. În același timp, superioritatea antropologică a mo­na­hului devine un argument implicit. Ra­por­tul dintre monahism și ortodoxie, pentru unii o marcă identitară, pentru alții un ob­stacol major în calea unei salutare adap­tări la modernitate, denotă câteva opțiuni strategice convergente: Biserica e condusă doar de călugări – episcopii; mănăstirile au devenit cel mai autorizat laborator al du­hovniciei; cultura de origine ascetică – fie și filtrată liturgic – a devenit main­stream; vocațiile profetice sunt cantonate în universul harismelor monahale. Ce al­ter­native de mai intensă viețuire creștină are mireanul într-o Biserică acaparată, sim­bolic, de monahi? Poate doar spera să fie un ascet part-time. Dar duhovnicia ast­fel înțeleasă nu depășește, în fond, con­diția unui ghetou cultural. Ce se întâmplă când un tânăr deschide, cu candoare pioa­să, porțile acestei lumi aparent auto­su­fi­ciente, învestite cu un prestigiu milenar? Cum ajung să se împace adevărurile uni­ver­su­lui său cotidian cu cele ale nou desco­peritei duhovnicii? Orice spiritualitate presupune o conversiune existențială și o schimbare de paradigmă, dar uneori con­flictele de autoritate din intimitatea con­științei pregătesc terenul pentru inefabile intruziuni. Iar efectele sunt mai perverse, când e vorba de microtraumatisme greu de­celabile.

Una dintre dileme e gnoseologică. Să nu ne închipuim că am scăpat de ultimul pro­ces al maimuțelor: dacă manualele de re­ligie – cu toată stilistica lor domesticită – ne mai șochează, totuși, din când în când, cu atât mai mult broșurile sau dialogurile duhovnicești, unde virulența contestării va­lorilor recepte - științifice ori morale – e de un radicalism nu o dată iresponsabil, cu argumente naive ori hilare. Înainte de a-i pune la zid pe musulmani pentru tra­diționalismul lor reacționar, mai bine am face un pic de ordine în propria ogradă. Duhovnicia pretinde a fi mai presus de orice controverse culturale, dar e doar un truc publicitar: mulți dintre promotorii săi de azi au un discurs extrem de ete­ro­gen, abordând transversal chestiuni dintre cele mai diverse, astfel încât impresia e nu de circumscrisă specializare, ci de am­bițioasă enciclopedie. Dar ceea ce mulți din­tre adepții săi nu vor să accepte e că exis­tă deja destule adevăruri, validate du­pă criterii mai obiective decât cele du­hov­nicești, pe care nu le pot contesta im­pe­ni­tent. Cei fără curajul de a refuza opiniile fan­teziste ale unor duhovnici reputați rămân vulnerabili față de acest viol gno­seologic. În fond, spațiile legitime de con­testare – care să nu aibă de-a face cu in­trigi bizantine, ci să pună în discuție, când e cazul, criteriile duhovniciei – lip­sesc aproape cu desăvârșire în Biserică: un enoriaș nu-și permite să critice vreo pre­dică decât cel mult pe la colțuri; replici dezvrăjite la noua sau mai vechea litera­tu­ră monahală nu-și pot găsi locul în presa și editurile eparhiale; vedetele duhov­ni­cești sunt deja simbolic intangibile, aproa­pe ca sfinții.

Raportul dintre ucenic și maestru a avut mereu glisările sale – George Steiner, printre alții, le-a amintit. În context creștin, ascultarea a fost inițial o as­ce­ză, un exercițiu – etimologic vorbind – în­tr-o palestră a transformării lăuntrice. O temporară renunțare la fireasca conducere a propriei vieți, în numele unei pedagogii mai ambițioase, dornice să disciplineze și potențialul formator al sincopelor existen­țiale. Dar, dacă ratează ținta unei su­pe­ri­oa­re responsabilități față de sine, o astfel de asceză devine în cele din urmă subtil de­structurantă. Situația se complică într-un context nonascetic. Cateheza, în sens larg, a cultivat o pedagogie a virtuților pentru laici, care cu timpul și-a găsit locul în acum tradiționala spovedanie. Dar câți din­tre duhovnici sunt conștienți, de fapt, de problematica dialectică dintre in­ti­mi­tate și normativitate? Câți nu abuzează, fie și din neștiință, de sfătuirea care, oda­tă cu neghina, seceră și grâul? Prea mulți circumscriu prematur – și deseori plini de prejudecăți conformiste – spațiul binelui, extinzându-l, în schimb, cu fals pro­fi­lac­tică grijă, pe cel al răului. Conștiința nu se poate maturiza – iar sufletul nu poate respira – decât amânând anumite judecăți morale. Arta acestei amânări face parte din discernământul prea adeseori pierdut în ceața duhovnicească. Pentru a nu ne rătăci cu totul, după pilda reacției lui Adorno la seducătorul limbaj conceptual al lui Heidegger, nu ar strica o lucidă de­construcție a jargonului duhovniciei.