Pe aceeași temă
În centrul atenției, dublul recital Ion Caramitru-Richard Eyre, pe atunci directorul Teatrului Național Regal din Londra la care viitorul director al Naționalului de la București privea cu jind. În română și engleză.
La steaua care-a răsărit... este poemul care îmi sună și acum în urechi, rostit agale și cald de cei doi mari actori. Am înregistrat cu ajutorul colegilor de la BBC și al lui Rareș Zaharia de la București recitalul. Din păcate, s-a pierdut prin sertarele conducerii bicefale a SRR-ului de atunci când se încăierau, ca și acum, dreapta cu stânga.
Trecuse mai bine de un deceniu de la cealaltă vizită memorabilă a lui Ion Caramitru în capitala Imperiului britanic, unde l-a prezentat englezilor și fostului rege Mihai al României încă exilat pe Hamlet lovind în zidurile dictaturii de la București. I s-a spus prinț al revoluției, pentru că îl văzuseră la televizor în fruntea manifestanților, în 1989. Era la doar patru ani de la premiera spectacolului de la Bulandra, unde tiradele eroului shakespearian sunau incendiar. Mult timp după aceea, cu prilejul uneia dintre lansările cărții-dialog alcătuite de Mircea Morariu, am amintit acest episod. M-a bătut jenat pe umăr. Parcă-mi zicea să tac și să nu mai pronunț cuvinte mari acolo în acea adunare modestă, în fața unor tineri care nu prea știau, de fapt, despre ce vorbim.
Atunci, la Londra însă, Shakespeare și Eminescu pecetluiau o dată în plus destinul artistic și uman al celui care și-ar fi vrut pentru țara lui un model în același timp renascentist și romantic. Credea în cei doi titani ai spiritului universal, ca simboluri ale poeziei, ale culturii angajate. Credea în regalitate și democrație invocându-l pe Shakespeare. În patriotism, în forța și rolul limbii unui popor pentru care luase chezaș versul eminescian.
În același an, la Memorialul de la Ipotești, indisolubil legat de numele lui, Caramitru a pus în mișcare un tren al eminescilor în care se afla și regretatul grafician Dan Erceanu, director pe atunci al Bibliotecii Naționale. La Ipotești am primit binecuvântarea Sfinției sale Daniel, pe atunci Episcop de Suceava și Rădăuți, cinstind cum se cuvine numele poetului național. Nu peste multă vreme însă, Eminescu va deveni motiv de gâlceavă în pântecul rotunjit al aceluiași popor, ceea ce n-a schimbat atitudinea actorului devenit ministru al culturii. L-a apărat în continuare ca și pe Brâncuși, când la Târgu Jiu Coloana Infinitului stătea să cadă.
Caramitru spunea dumnezeiește Eminescu. Și-i luase alături pe prieteni, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, clarinetistul Aurelian Octav Popa. Cu spectacolul Trecut-au anii... au cutreierat țara și străinătatea, poposind foarte des și peste Prut. Basarabenii îl cinstesc și azi ca pe un adevărat frate.
S-a stins fala falnicei Veneții... articula apăsat Ovidiu Iuliu Moldovan. Vreme trece, vreme vine... completa Caramitru. Și zbârnâiau pereții pe unde trecea această oaste melancolică. Cu aceste ocazii s-au auzit și poemele mai puțin cunoscute din postume, din caietele eminesciene pe care Ion Caramitru le cerceta la Academie. Se făcea cultură și se moșeau idei.
Se gândea că poate să-i atragă și pe alții în barca poeziei. A ținut cursuri pentru actori despre importanța cunoașterii prozodiei cu speranța că vremurile lirismului gânditor se vor întoarce, cum lăsa să se înțeleagă și Nichita Stănescu, pe care-l invoca în tonuri de-a dreptul patetice, așteptând acorduri pe măsură de la pianul lui Johnny Răducanu. Alături de el s-a dedulcit la marea poezie și Mălăele, cu care a format un tandem într-o frumoasă, tomnatică prietenie.
Cu Shakespeare s-a împrietenit din studenție. Mintea ageră, glasul melodios, dragul de carte și, nu în ultimul rând, o anume dârzenie a caracterului l-au făcut demn de Shakespeare încă de când era student.
Prima încercare Hamlet, apoi Romeo, Pericle, Eduard III, Prospero, Shylock atârnă greu în lista lungă a rolurilor emblematice care-l trimit în panteonul mondial al interpreților shakespeareni. Cita mereu din piesele lui Shakespeare. Replici reproduse cu sârg și în zilele astea de doliu. Poate pentru că îl definesc.
Cât de searbăd, rânced, veșted și zadarnic e rostul întregii lumi în ochii mei.
Acest vers din Hamlet invocat de el într‑un interviu din 2016 pare să ne spună că actorul, dar mai ales omul Cetății care era, își simțea clătinată speranța în idealurile morale pe care Shakespeare, iluministul avant la lettre, le-a transmis posterității.
Dar Shakespeare, contemporanul nostru, e mereu recitit, chiar rafistolat și pus adesea în slujba unor scopuri străine. Ion Caramitru n-a aderat la idee când schimbările de optică erau prea brutale, deși a acceptat pe scena Naționalului și unele experimente. Pe unele le-a regretat ulterior. A rămas însă alături de mesajul acelor eroi senini, curați moralmente, dar energici și intransigenți în principii pe care a avut norocul să-i întâlnească pe scenă.
N-a jucat regi... blestemați și decât rar bufoni (cândva doar, a fost înțeleptul Feste din „A douăsprezecea noapte”), iar Macbeth‑ul încredințat lui Radu Penciulescu a fost un exercițiu, un studiu, un contra-emploi care poate tocmai de aceea nu a reușit.
L-au definit inteligența, luciditatea și echilibrul rațional. Era un om al argumentelor, iar Hamletul său tocmai de lipsa acestora era contrariat. Și a onestității. De aici înfrigurarea cu care îi cerea socoteală reginei-mamă, care trădase și patima cu care căuta să scoată la lumină adevărurile. Cadența acordurilor din pianul lui Dan Grigore ne-a urmărit prin ani pe toți cei care asistaserăm înfrigurați, la temperaturi cu minus, la acel Hamlet antologic de la Bulandra. Pentru actor a însemnat în plus noi și alese prietenii. Cu marele pianist, cu Toca (Tocilescu), regizorul nonconformist cu care a realizat mai târziu Eduard III, cu trupa îmbogățită a Teatrului Bulandra, despre care vorbea mereu cu respect.
În timpul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, la a cărui naștere participase, în 1992, la Düsseldorf, invitat să vorbească despre teatrul românesc flutura de zor fotografia doamnei Bulandra tocmai apărută pe coperta unei monografii a acestui teatru. Cu proverbiala pălărie a celei căreia comuniștii n-au îndrăznit să-i spună tovarășă. Aceasta a fost directoarea fenomenală care a făcut din teatrul meu de suflet un model de noblețe umană și artistică, le-a spus atunci Caramitru invitaților.
Nu știu dacă i-ar fi plăcut să i se spună romantic stilului pe care într-un fel îl reprezenta în teatru mai ales când i se încredințau acele partituri shakespeariene sau roluri precum Eminescu și Luchian. Poate că sună desuet, dar sunt romantici și romantici. Romantismul lui Ion Caramitru avea și alte rude prin istoria teatrului, unele țanțoșe, bătăioase, potrivite cu filmele de tinerețe sau primele roluri pe scena Bulandrei. Altele jucăușe, ca în Leonce și Lena de pe vremea maestrului Ciulei. Pe toate le unea vibrația interioară a actorului care ajungea la spectatori cu ajutorul glasului său inconfundabil, care nu l-a trădat nici acum doar câteva luni, când s-a încumetat să cânte în My fair Lady, unul din ultimele sale succese.
Nu era în avangardă, dar îi respecta pe avangardiști. Iar când se întâmpla să greșească, recunoștea. Cazul Kordonsky și acel extravagant Romeo și Julieta în legătură cu care directorul teatrului a trebuit să dea explicații. În schimb, a vegheat la succesele inovatoare numite Pădurea spânzuraților și Trei surori, pe care regizorul Radu Afrim nu cred să fi avut altă ocazie mai bună să le realizeze dându-și măsura talentului și onorând încrederea acordată.
Shylock e altă poveste de iubire. Neguțătorul din Veneția, piesa lui Shakespeare pe care a pus-o în scenă în Japonia, îl ispitea și ca interpret. A trecut însă mult timp până când să apară propunerea satisfăcătoare, pentru că nu dorea să încarce dosarul acestui personaj controversat cu încă o filă neagră. Din fericire, a apucat să joace rolul, adăugând satisfacției sale pe aceea a publicului. Și îl vom păstra în amintire în această ultimă apariție pe scena Naționalului într-un final de act clocotind de mânia celui care ar fi vrut să condamne intoleranța prin intoleranță trufașă. Din păcate, Neguțătorul a avut puține reprezentații și tocmai când se pregătea de reluarea spectacolului, sfârșitul i-a bătut la ușă.
Nici pentru Shylock și nici pentru un alt rol n-a primit vreun premiu de interpretare de la UNITER, marele cadou făcut de el breslei. Nu permitea statutul.
Cu câteva seri în urmă, chiar în ziua înmormântării, l-am revăzut la televizor în Suflete tari, de Camil Petrescu, spectacol reluat de TVR in memoriam. Tânăr, dar pe deplin stăpân pe mijloacele teatrului, Ion Caramitru, alături de prețuita sa colegă Irina Petrescu, se vestea pe sine ca o promisiune împlinită, ca o speranță a ce va fi mai târziu. Până la Hamlet, apogeul carierei sale, a mai trecut ceva vreme. Glosând, am putea spune însă că tot lui Shakespeare i-a fost dat să-i pecetluiască destinul. Pentru că ieșirea tragică, neașteptată din scena vieții a actorului are într-adevăr ceva de destin shakespearian.
Pentru mine, Shakespeare este singurul autor de teatru care a îmbinat savant poezia și proza, dând viață unor personaje desprinse parcă din realitate și însoțite de un lirism magic care le face să capete contur direct sub ochii noștri, spunea Ion Caramitru. Pentru noi ceilalți, el rămâne argumentul care face din poezia teatrului adevăr și din Omul-Artist un simbol al acestei identificări. //
