Pe aceeași temă
Ce se intampla, insa, daca bati Germania cu 5-1, pentru ca asa iti vine, seara, dupa ora 8?
Pestii cei mici mor in uniforma germana
Mai intai are loc dezastrul ecologic. Pestisorii lui Sadoveanu se duc la fund, cu tot cu autor, povestioara si bunatatea lumii. In loc, rasare ceva care nu mai incape in carti, pentru ca, desi e o forma de cultura, nu se mai ocupa cu cititul. România a batut Germania doar cu 5-1 si putea umple tabela de mascari pana pe la 8-1. România n-a batut, ci a ras din cea mai deplina contracultura de o Germanie apatica, dar insotita in Giulesti de regulamentul ei istoric, in care scrie clar ca adversarul poate depasi doar prin forta si vointa, nu prin ironie si dezastru. Tocmai in aceasta nepotrivire crunta sta marea problema nerezolvata a dereglarii fotbalistice, narative si ecologice din Giulesti. Cum de se poate ca o echipa nascuta dintr-un fotbal mizer sa rupa fasii uniforma neamtului, sa-l palmuiasca si pe urma sa-l trimita acasa, cu vorba sa nu se mai arate la Curte pana nu invata obiceiurile cele noi? Pe scurt: al cui e acest 5-1? Al talentului nostru renascut, al sclerozei germane in placi de patefon sau al intamplarii?
Junghi sau triumf?
Mai intai o lamurire care face din triunghiul ipotezelor o figura cu doua varfuri, adica o linie subtire si incordata pe care trebuie sa mergem cu grija haului. Intamplare n-a fost. Dimpotriva. Nemtii au vrut sa joace si au facut de cateva ori pasele pe care stiu sa le faca, intr-un meci pe care l-au lasat, pana la urma, dracului in pace. Nemtii - le spun asa pentru ca acesta e numele care pune in pozitie de drepti teama, respectul si proverbele Estului - au venit sa joace. Poate nu tocmai convinsi ca vor avea de lucru o norma intreaga, poate cam neatenti la simtul umorului sangeros la români, dar cu Bobic, Hamann, Frings si Kahn pe turela tancului. Insa, dupa 4 goluri in 20 de minute, am inceput sa aflam ca tot ce se intampla in acest meci despartit de logica tine de ce face sau nu face nationala României, nu de junghiurile nemtilor. Ce a facut nationala României in seara zilei de 28 aprilie e mult mai complicat decat un meci castigat si mai inselator decat un triumf. România a aparut in fata Germaniei cu toate atuurile lipsa. Din trei clasici, doar Lobont a stat in teren pana la capat. Mutu a optat mai demult pentru o cariera mondena, iar Chivu a plecat dupa o jumatate de ora dintr-un meci in care, de altfel, nu pareau sa-l fi plasat nici forma, nici declaratiile ultimelor saptamani. Lobont a stat unde trebuia, dar a stat aproape degeaba. Meciul s-a jucat, fara ca nimeni sa poata anticipa asa ceva, in jumatatea germana. De la Fl. Petre la Plesan si de la Rat la Danciulescu, aproape toti cei 17 români care au intrat in teren au trecut pe acolo mai degraba pentru a adanci insulta. Nationala a jucat ofensiv, cu un entuziasm interminabil de echipa supradotata care trebuie sa isi ofere o ora si jumatate de varietati in prezenta unui adversar ursuz. Inainte de acest meci inclasificabil, nimic nu lasa sa se inteleaga ca undeva, in desertul Ligii sau in nepasarea "cool" a Federatiei, s-ar afla jucatori de fotbal ca in fotbalul pe care l-am vazut pe Giulesti. Premizele aratau cu totul altceva.
Viata de post si fara Liga
Federatia a dovedit din nou, stralucit, ca se crede o institutie prea mare pentru o echipa atat de mica. In consecinta, aparatul Federatiei n-a miscat un deget pentru a promova meciul, asigurandu-i macar publicul statutar. Reclama a ramas in seama ziarelor, iar pretul biletelor a fost calculat, s-ar parea, dupa redutabila putere de cumparare a d-lui Sandu M., nu dupa ezitarea parlitului care are de ales intre un bilet la meci si o zi de post. Doar 12.000 de parliti au ales ziua de post cu hramul Sf. Sandu. Cu asta s-a prezentat Federatia in fata unei Germanii care avea dreptul sa creada, privind la televizor, ca asemanarea României cu Belarus incepe inca de pe stadioane. Nici Liga n-a stat cu mainile in san. Imediat dupa meci, d-l Dragomir D. a sprintat spre studiourile TV si a ajuns primul. Omul avea de comunicat urmatoarea judecata pripita: terciuirea Germaniei arata ca avem fotbal bun, eu sunt Bismarck in fotbalul românesc, prin urmare eu sunt bun, iar criticii mei n-au decat sa se duca in Schengen pe gheata. Fals. Nici un meci din Liga nu a semanat vreodata cu meciul din Giulesti, macar cat Dumitru cu Mona si Dragomir cu Lisa. Nici un fotbalist din Liga n-a jucat, macar in vis, fotbalul scolii Plesan-Danciulescu. Institutia creata in seara zilei de 28 aprilie, dupa 90 de minute de expresie libera, se sprijina pe afirmatia simpla ca exista viata numai in afara Ligii lui Dragomir.
Piciorul in prag si mana pe zar
România-Germania: 5-1 a fost o farsa tragica. Farsa, pentru nemtii care au fost prostiti de ritmul si imaginata unei trupe de artisti descatusati. Tragica, pentru tinerii de pe gazonul si din tribunele Giulestiului, ca si pentru cei ce umplu plaiurile si blocurile patriei cu ochii pe sansa. Toti au invatat ca prilejul bun vine rar, poate o data in viata. Atunci trebuie sa-l scoti din tine si sa-l arati pe cel ce sta nefolosit si trist. Numai asa se poate intelege de ce explozia uluitoare a nationalei a durat 90 de minute, fara incetare. Ea trebuia vazuta si impinsa dincolo de orice se stia despre explozii. Asa se poate intelege de ce "scarita" lui Rat si deposedarile lui Radoi au avut ceva aproape obscen in reusita lor dinainte comandata. Echipa de pe Giulesti a jucat cu furia si disperarea celor ce vor sa arate ceva, in timpul scurt dinaintea lui "Atentie, se-nchid usile!". Plesan si Danciulescu, Petre si Dica au reusit dinauntru ceea ce nu pot face, din afara, Mutu, Chivu si Comisia Europeana. Au pus piciorul in prag. Invierea din meciul cu Germania e numai a lor, iar bucuria ni se cuvine doar noua, celor fara legatura cu sistemul din care a evadat nationala. Stapanii sistemului sa taca. Sau sa numere bani. Sa faca orice cu mainile, numai sa nu se atinga de acest 5-1 pe care il cunosc doar de la zaruri.
