Pe aceeași temă
Legatura dintre inflatie si orbire e excesul de evaluare. Cand totul are valoare si e vizibil in mod egal, cand vederea periferica e perfecta si pune toate obiectele pe acelasi ecran, nimic nu mai e vizibil anume. Banii nu mai departajeaza, ci egalizeaza spre valoarea cea mai de jos si spre lipsa de valoare cea mai de sus. Toate marfurile, produsele si bunurile, toate procesele si persoanele sunt tarate in inflatie - numele pe care economistii l-au nascocit pentru a desemna, tehnic, gropile comune. Epocile de inflatie generalizata nu mai vad nimic pentru ca vad prea mult: totul. Ceva - mai precis, refuzul colectiv de a admite calitatea intrinseca si variabila a lucrurilor - suspenda adevarurile de baza, diferentele si meritele curente, facand loc deprinderilor irationale.
Mai exista, inca, istorie?
Astfel, nicio casa nu e mai buna sau mai rea decat alta casa. Valoarea tuturor caselor va creste perpetuu si va asigura profitul proprietarului. Rezultat particular: criza subprime. Rezultat general: criza financiara mondiala. Rezultat interior: orbirea, incapacitatea de a mai defini o casa ca locul memorabil in care cineva traieste si capacitatea irationala de a defini o casa, orice casa, ca manifestare a unui miracol de uz personal. Radacinile crizei nu sunt economice. Sunt interioare si vin dintr-o schimbare de perceptie care echivaleaza cu orbirea: ce se vede e egal, nediferentiat si indiferent. Nimeni nu mai "stie" in ce consta si nu mai "vede" unde se afla valoarea. Muzeul figurilor uzuale si egale nu mai admite figuri de eroi, sefi de dinastie, intemeietori, genii tutelare. Ierarhiile n-au disparut. Exista idoli, dar decizia de sacralizare e dictata de publicitate si de noua stiinta a expunerii mediatice. In sport, asa ceva pare imposibil. Sportul presupune competitia si departajeaza participantii prin metode numerice: scor, timp, punctaj. Insa valorile istorice sunt fixate cu totul altfel, iar ultimii 10-15 ani au adus, si in sport, principala trasatura a epocii: inflatia care orbeste. Cine e, in definitiv, cel mai bun fotbalist al lumii? Continua seria augusta deschisa de DiStefano, Pele, Cruyff, Maradona? Mai exista, inca, istorie?
Cat de mare e foarte mare?
Evident, succesiunea lui Maradona, ultimul dintre sacri, a fost dominata de o lunga paranteza goala. O regula empiric verificabila spune ca geniul fotbalistic total apare, de regula, o data la 10-15 ani. Daca Diego Maradona a fost ultimul divin, anii ’90 si primii 5 ani dupa 2000 au ramas neocupati. Zidane e, desigur, figura dominanta in aceasta perioada, dar fiecare epoca trebuie sa aiba macar o figura dominanta. Disparitia regizorului istoric in perioada cuprinsa, cu aproximatie, intre 1986 si 2006 e, deja, o anomalie. Insa lovitura de teatru vine abia dupa incheierea acestui vid de autoritate. Incepand din 2006-2007, fotbalul are, din nou, un supererou pe care, insa, nu reuseste sa il "vada". Lionel Messi e fotbalistul perfect, personajul care repeta milimetric datele supradotatilor din seria care incepe cu DiStefano. Messi are numai 21 de ani si respecta, astfel, regula de precocitate a grupului inestimabil din care face parte. Messi are acea nota misterioasa care permite trecerea instantanee de la absenta din joc la interventia fara recurs. Un sprint incununat de o deviere misterioasa, o deschidere de tonalitate bizara, un asalt scurtat de un un-doi care scurteaza tot jocul de fotbal - toate aceste interventii nu mai lungi de 10-20 de secunde corespund absolut unei anume capacitati de expresie peste fotbal si unei imaginatii care trimite la inovatia poetica. Cu toate astea, Messi nu e recunoscut, adica e considerat un jucator "foarte mare" si uitat, acolo, intre jucatorii doar "foarte mari". Clasamentele FIFA nu il gasesc, presa il descopera doar ca autor izolat de ispravi fantastice, dar nu are nimic de spus despre capacitatea lui Messi de a juca un fotbal inaccesibil si indescifrabil.
Ghinion epocal si aeroporturi prea vecine
Doar doua voci au incercat reparatia. Maradona insusi l-a uns succesor oficial, inca din 2006. Fabio Capello a remarcat, cu oarecare resemnare, ca Messi e un fotbalist fara egal. Evident, pozitia lui Maradona e suspecta de patriotism dinastic: numai un zeu argentinian poate lua locul unui zeu argentinian. Insa Capello e un conservator care nu se codeste sa desparta o capodopera de productia de serie. Messi e atat de evident inventatorul fotbalului liftat in pase scurte, incat neintelegerea contemporanilor nu e doar o injustitie, ci si o dovada de decadere colectiva a marilor grupuri pentru care se joaca fotbalul. Ne intoarcem la efectele egalizante ale inflatiei: dupa 10 ani si mai bine in care aproape orice fotbalist capabil sa ajunga la aeroportul vecin a fost transferat pentru sume care incep de la un milion de euro, impresia dupa care toti fotbalistii sunt valorosi a prins contur. Toata lumea a devenit vedeta si toata lumea si-a pierdut, in aceeasi clipa, valoarea. Messi, hiperfotbalistul care paseaza in versuri, a fost absorbit de democratizarea inepta a maretiei. Messi are ghinionul unei epoci comode care complimenteaza armate si se teme de oboseala la care poate fi supusa de recunoasterea unui maestru. Evident, ghinionul epocii e mult mai mare decat necazurile ierarhice ale lui Messi.
