Pe aceeași temă
Născut în 1954 la Salzburg, Karl-Markus Gauss este cunoscut drept critic literar, eseist, jurnalist şi autor a numeroase publicaţii premiate şi traduse în 14 limbi. Una dintre componentele centrale ale activităţii publicistice a lui Karl-Markus Gauss este preocuparea faţă de numeroasele minorităţi europene mici şi adesea necunoscute. Reflecţiile sale, apărute în volume, depun periodic mărturie despre atenţia şi spiritul critic cu care Karl-Markus Gauss se apleacă asupra evoluţiilor lumii contemporane.
(...)
În anii ’90, opinia publică slovacă, proaspăt constituită şi dornică doar de ştiri încurajatoare despre succese economice, s-a văzut confruntată cu un fapt neplăcut: actele de violenţă împotriva romilor erau din ce în ce mai frecvente. Se vorbea despre atacuri organizate asupra aşezărilor de romi de la marginea unor sate idilice şi despre încăierări spontane după meciuri de fotbal sau incursiuni la oraş finalizate cu câte o beţie monstru. Toate astea s-ar fi explicat, chipurile, prin avântul capitalismului sălbatic care, în doar câţiva ani, distrusese total siguranţa depăşită pe care sistemul paternalist al socialismului real o garanta supuşilor săi. Într-adevăr, în cei 45 de ani cât Slovacia se aflase sub regimul comunist, romii chiar nu aveau de ce să se teamă că vor fi atacaţi de skinheads, din simplul motiv că pe vremea aceea nu existau bande de capete rase care să bântuie de colo-colo puse pe jaf şi să se distreze ieşind în oraş la vânătoare de oameni. De asemenea, nici romii nu erau atunci în majoritate şomeri, aşa cum se întâmplă astăzi în multe localităţi ale Slovaciei de Est, pentru că în stalinism toată lumea trebuia să muncească, aşa că şi în anii următori toţi oamenii aveau oficial de lucru, chiar dacă unii desfăşurau activităţi neproductive. Printr-un decret din anul 1958, partidul comunist căuta să rezolve problema pe care statul autoritar o avea cu „grupurile de populaţie fără domiciliu stabil“ într-un mod aparent umanist, dar cu urmări barbare.
O serie de dispoziţii pline de emfază birocratică şi încredere în viitor îi declarau pe romi cetăţeni egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni ai Republicii Socialiste Cehoslovacia. Legea nu permitea ca aceştia să fie insultaţi sau defavorizaţi din cauza originii lor şi nici măcar să se facă vreo diferenţă între ei şi celelalte naţionalităţi. Astfel, era inaugurată, cu surle şi trâmbiţe, o epocă în care unele grupuri de romi au reuşit să se integreze în societatea socialistă, să-şi găsească de lucru în marile combinate industriale şi să-şi trimită la şcoală propriii copii, dintre care unii au ajuns chiar absolvenţi de studii superioare. Bineînţeles că, în cele mai multe cazuri, aceştia au încetat să mai fie romi. Aşa cum, în calitate de cetăţeni socialişti printre alţi cetăţeni socialişti, au obţinut dreptul de a fi sprijiniţi şi protejaţi, tot aşa li s-a negat şi faptul că ar alcătui un grup etnic aparte, cu tradiţii specifice, o limbă proprie şi nevoi culturale speciale. Limba lor a fost redusă la statutul de dialect care nu putea fi învăţat în şcoli şi grădiniţe şi nici folosit în instituţii şi în relaţia cu oficialităţile. Cultura lor devenise un indicator al înapoierii sociale, din care romii trebuiau să iasă cât mai repede, lăsându-se deposedaţi de tradiţii şi uitând ce li se luase, de dragul progresului şi al egalităţii în drepturi. Pe scurt, în faţa legii romii deveniseră egali între egali, dar numai cu condiţia de a nu mai fi ceva deosebit. E posibil ca romii să-şi fi dorit să capete în sfârşit aceleaşi drepturi cetăţeneşti; totuşi, nu erau nici dispuşi, nici capabili să renunţe la limba, la cultura şi la stilul lor de viaţă sau să le renege ca pe un defect.
În încercarea lăudabilă de a-i integra pe cei trei sute sau patru sute de mii de romi în societatea slovacă, autorităţile comuniste au procedat cât se poate de radical. Aşezările tradiţionale au fost rase de pe suprafaţa pământului, iar locuitorii lor trimişi în diferite zone industriale şi băgaţi în aşezările proletare ridicate mai peste tot. Clanurile, în care romii reuşiseră să supravieţuiască timp de secole atâtor crize şi transformări, au fost pe cât posibil distruse, membrii lor despărţiţi unii de alţii şi trimişi, prin repartiţie de serviciu, unii în Vestul Boemiei, alţii la graniţa cu Ucraina. În loc să se simtă în continuare ocrotiţi într-o formă de organizare socială depăşită precum clanul, romii ar fi trebuit să se simtă ca acasă în brigăzile de întreprindere şi în comitetele locale. Dacă până atunci suferiseră din pricina faptului că erau priviţi exclusiv ca grup etnic şi persecutaţi periodic prin pogromuri rasiste, acum aflau că în realitate nu sunt nici etnie, nici rasă, ci o pătură socială reacţionară, un lumpenproletariat care trebuia adus ferm la înălţimea clasei muncitoare conducătoare.
Ce să faci cu nişte oameni care persistă în sărăcie şi mizerie, fiind totuşi chemaţi să se alăture unei clase care, teoretic, e la conducerea ţării? Meseriile cu care romii şi-au câştigat existenţa timp de secole deveniseră inutile. Atâta vreme cât mai existau ţărani care-şi lucrau pământul propriu, aveau şi romii nomazi ocupaţii sezoniere şi adesea erau aşteptaţi cu nerăbdare în satele prin care treceau. Indiferent că potcoveau caii betegi şi îi aduceau în stare să tragă în continuare la căruţă, că reparau în plus şi roţile sau că ajutau la strânsul recoltei, în cele câteva săptămâni când cerealele trebuiau transportate ca să nu se strice, romii nomazi erau integraţi în viaţa economică în modalităţi foarte diferite, continuând totuşi să trăiască în lumea lor, aflată mereu în mişcare şi după legile proprii. Acest lucru era valabil şi pentru aceia, destul de numeroşi, care deveniseră deja de mult sedentari şi erau căutaţi ca fierari, căldărari sau olari, în branşa meşteşugurilor şi a artizanatului din orice oraş.
Dar ce avea să se întâmple oare, o dată ce nu mai existau gospodării ţărăneşti, ci doar colhozuri ale căror unelte erau fabricate în uzine, după o planificare strictă şi întreţinute de specialişti? Şi ce avea să fie atunci când meseriaşii, aceşti mici capitalişti demni de dispreţ, se vor fi transformat în sfârşit în muncitori cu conştiinţă de clasă? Societatea socialistă care practica industrializarea forţată şi exproprierea agricultorilor a dat de greutăţi neaşteptate cu romii, pe care pretindea că-i repune în drepturi, desfiinţând fundamentul exploatării lor. Mulţi romi circulau de colo-colo, dar nu mai erau aşteptaţi nicăieri. Alţii erau atât de nerecunoscători încât refuzau să fie fericiţi în frumoasele blocuri de beton, în mijlocul clasei muncitoare, îşi luau lumea în cap şi formau la marginea oraşelor şi satelor aşezări noi, fără canalizare şi curent electric.
Opoziţie, rele intenţii sau o lege a naturii? La mijlocul anilor ’70, birocraţii îngrijoraţi de soarta romilor şi-au dat seama că în Slovacia există mai mulţi romi ca niciodată, că mulţi dintre ei sunt bolnavi, dar, în acelaşi timp, şi îngrozitor de prolifici. Prin urmare, în iulie 1977, Ministerul Sănătăţii a emis o directivă menită să intervină în ambele aspecte: să amelioreze starea proastă de sănătate şi să stăvilească înmulţirea nesănătos de mare din punct de vedere social. Femeile rome care se internau în spitale fiindcă aveau nevoie de îngrijire sau trebuiau să nască erau sterilizate, împotriva voinţei lor sau fără să ştie. Altele, care n-aveau niciun motiv să apeleze la îngrijire medicală şi să piardă astfel ceea ce în comunităţile lor reprezenta dintotdeauna valoarea supremă, şi anume capacitatea de a face copii, cât mai mulţi copii, erau ademenite de asistenţii sociali în spitale, cu promisiunea că sterilizarea n-avea efect decât pentru câţiva ani şi că, în schimb, vor fi despăgubite cu suma considerabilă de 30.000 de coroane. Câţi romi au fost sterilizaţi în ultimii ani ai regimului comunist nu se ştie. Se ştie, în schimb, că niciuneia dintre zecile de femei care s-au prezentat mai târziu la tribunal pentru a-i da în judecată pe asistenţii sociali, pe medici şi statul nu i s-a făcut dreptate. Juriştii şi experţii capitalismului în construcţie confirmau afirmaţiile medicilor şi lucrătorilor sociali ai comunismului în demolare, cum că femeile rome au fost sterilizate în serie doar ca mijloc de precauţie, fiindcă, la sarcini ulterioare, ar fi putut apărea probleme de sănătate ale mamei şi copilului.
(...)
În anii ’70, pe unul dintre puţinele dealuri care mai rămăseseră libere, s-a ridicat o colonie model, ceva mai departe de centru decât celelalte cartiere şi cu locuinţe mai mari, ca şi cum aici urmau să se mute familii cu mulţi copii. Oficial, s-a spus că aşezarea ar fi fost construită pentru funcţionari ai primăriei, precum şi pentru poliţişti şi ofiţeri cu familiile lor. Într-adevăr, aceştia au fost primii care au luat în primire locuinţele. Însă deja în jurul anului 1980, unele mahalale mai mici de la periferia oraşului Košice au fost demolate, iar locatarii scoşi din colibele lor şubrede şi mutaţi în locuinţele noi şi luxoase din Lunik IX. Centrul vechi al oraşului Košice, astăzi restaurat atât de frumos, se afla pe atunci într-o stare de degradare a clădirilor şi de mizerie socială nemaipomenite. Casele, părăsite de două generaţii de către foştii proprietari – elemente suspecte din clasa exploatatorilor –, erau crăpate de ger, spălate de ploaie, tencuiala scorojită era plină de mucegai, într-un cuvânt, erau numai bune de demolat. Prin urmare, în ele nu locuiau decât romi, care, oriunde ar locui, n-o fac niciodată cu contract de închiriere; cât despre înscrierea proprietăţilor în registrul funciar nici nu putea fi vorba.
Atunci, când la periferie tocmai apăruse un cartier uriaş, iar în centru se degrada pe zi ce trece unul dintre cele mai frumoase complexe arhitecturale din Europa, primarul Rudolf Schuster – care mai târziu avea să devină preşedinte – şi-a dat seama că trebuie să profite de momentul favorabil. A înţeles că restaurarea oraşului vechi e o investiţie care, deşi nu putea fi rentabilă pe termen scurt, avea să dea roade pe viitor. De asemenea, Schuster era pregătit să facă acel pas important la care predecesorul său nu fusese dispus să consimtă. Cu forţa unui autocrat, Schuster a salvat centrul vechi din Košice, alungându-i pe locuitorii săi. Ofiţerii şi funcţionarii au plecat unul după altul din Lunik IX, de îndată ce şi-au dat seama că în oraş avea loc o purificare etnică, iar cartierul lor fusese desemnat să-i primească pe cei evacuaţi.
Într-o zi, în zona întunecată şi dărăpănată a centrului vechi au intrat autobuze cu poliţişti de la forţele speciale. Locuitorii au fost scoşi din casele lor şi, fără niciun fel de discuţie – în ciuda protestelor şi a văicărelilor –, transportaţi la trei kilometri, în Lunik IX. Apoi au sosit şi excavatoarele, macaralele şi buldozerele în oraşul vechi, a cărui restaurare a putut fi începută abia după un act de violenţă şi avea să devină o operă însemnată de restructurare a oraşului.
Marie Poirot bătea tactul pe masă cu degetele ei subţiri la care studenţii medicinişti ar fi putut studia orice oscior. E posibil la Lunik IX să fi fost construit numai pentru că oraşul vechi trebuia restaurat. Şi pentru că, în centrul renovat al unui oraş care avea să găzduiască în curând congrese ştiinţifice şi unde marile concerne internaţionale urmau să-şi deschidă filiale, nu mai voia nimeni să vadă personajele astea dubioase.
* Fragment din romanul în curs de apariţie la Editura Humanitas.
Traducere de Maria Irod
copyright: Paul Szolnay Verlag, Viena
