Pe aceeași temă
Memoriile recent publicate ale mitropolitului Bartolomeu dezvăluie un personaj dominat de conflicte interioare, împins de multe ori spre situaţii-limită de un adevărat „demon al neastâmpărului“. Volumul este alcătuit din două părţi: prima (care acoperă perioada 1936–1965) a fost definitivată în Statele Unite, la Detroit, în 1974, şi s-a păstrat într-un seif bancar până în 2001, când prelatul de la Cluj a recuperat-o, iar cea de-a doua a fost redactată între 2004–2008 şi cuprinde cu precădere relatări din intervalul 1965–1993.
Aproape şase decenii de istorie personală, profund subiectivă, dar fascinantă se împletesc cu secvenţe din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române, al Mişcării Legionare, însoţite de descrieri ale detenţiilor suferite de memorialist în închisorile antonesciene şi comuniste, precum şi de detalii din laboratorul de creaţie al scriitorului. Viaţa clericului este străbătută de numeroase contradicţii: deşi intrat în Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare, în timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Bucureşti, adolescentul Valeriu Anania este rupt între Carol al II-lea (din mâinile căruia primeşte „Meritul Cultural“) şi Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, asasinat de regele sub domnia căruia memorialistul este gratificat cu premii consistente în bani; mai apoi, tânărul cu tendinţe antisemite (asumate – „cred că eram totuşi antisemit“) vrea să se afirme ca scriitor şi cochetează atât cu Tudor Arghezi (cel atât de frecventat inclusiv de personalităţi ale lumii evreieşti bucureştene), cât şi cu Nichifor Crainic, promotorul etnocraţiei agresive.
Înainte de toate, Valeriu Anania trăieşte periculos: conspirativitate, trecere ilegală a frontierei, participare la taberele legionare ale regimului antonescian, instaurat în septembrie 1940, sunt doar câteva repere din biografia elevului cu preocupări literare de la Seminarul Central. Fişa de legionar întocmită de Siguranţa antonesciană, în urma unei razii cu ocazia înmormântării fratelui lui Corneliu Codreanu, în vara lui 1941, avea să îl urmărească toată viaţa pe Valeriu Anania. Tuns în monahism la Antim, fără a avea vreo urmă a vocaţiei mistice, ajuns apoi la Mănăstirea Polovragi, de-acum călugărul Vartolomeu urmează în paralel cursurile Facultăţii de Medicină (mai întâi la Sibiu, apoi în Clujul abia revenit la România).
Documentele publicate după 1989 şi interpretările oferite de istorici aduc mai multe nuanţe şi corecturi versiunii oferite de autor cu privire la greva studenţilor români de la Cluj din primăvara lui 1946, când oraşul transilvan era zguduit de tensiuni politice având şi conotaţii ale unui conflict interetnic româno-maghiar (Valeriu Anania a fost unul dintre conducătorii mişcării, fiind urmărit ulterior de poliţie). Remarcăm buna colaborare a călugărului ortodox atât cu episcopul unit Iuliu Hossu, cât şi cu profesorii şi tinerii săi colegi greco-catolici. Profesorul Iuliu Haţieganu îi pune la dispoziţie o bisericuţă, unde să se oficieze alternativ slujbe ortodoxe şi greco-catolice, precum şi un spaţiu de locuit; pe toată perioada grevei şi ulterior, cel care îl secondează cu succes este Nicolae Suciu, absolvent de teologie la Blaj, devenit ulterior preot greco-catolic. Este un contrast puternic între înţelegerea interconfesională de atunci şi tensiunile existente în Clujul arhiepiscopului Bartolomeu, după 1993. Tristă ironie: mitropolitul Clujului şi-a redactat a doua parte a memoriilor chiar la Mănăstirea Nicula, complex monahal greco-catolic, confiscat abuziv în 1948, în urma decretului stalinist nr. 358 de suprimare a Bisericii Române Unite, şi lăsat de autorităţile comuniste în folosinţa BOR. Cât despre restituire sau slujbe alternative în biserica mănăstirii, nici nu s-a pus problema... Uniţii chiar s-au temut că lăcaşul va fi demolat sau lăsat deliberat să se distrugă.
Călugărul din 1948 este profund anticomunist şi, la fel ca majoritatea credincioşilor şi clerului, este ostil noului patriarh, conjudeţeanul său Justinian Marina, impus de comunişti şi perceput ca unealtă a guvernanţilor atei. Printr-o întâmplare, cei doi vâlceni se întâlnesc, iar Valeriu Anania este adus în preajma patriarhului, la Bucureşti, fiind rând pe rând intendent al Palatului Patriarhal, inspector şi bibliotecar. Justinian, binefăcătorul său (l-a salvat de mai multe ori de la arestare), este printre puţinii prelaţi care beneficiază de un portret luminos. În 1958, cu influenţa sa politică în declin, patriarhul nu mai poate interveni, iar la 13 iunie Bartolomeu Anania este reţinut de Securitate, interogat luni de zile pentru a fi încadrat într-un „lot“ în vederea simulacrului de proces. Cititorul descoperă pagini impresionante, iar – odată cu lectura lor – documentele CNSAS, mai ales procesele verbale de interogatoriu, sunt mai uşor de descifrat şi interpretat. Valeriu Anania descrie şi trecerea sa prin reeducarea de la Aiud, căreia însă îi dă o cu totul altă semnificaţie decât cea oferită de criticii şi detractorii săi. Istoricul se află în acest punct în situaţia dificilă de a evalua credibilitatea fiecărei surse.
Memorialistul se dovedeşte nedrept cu Sandu Tudor (părintele Daniil, sufletul „Rugului Aprins“), închis şi el la Aiud şi decedat în detenţie, pe care îl judecă aspru pentru instigare la reeducare. Sandu Tudor nu a fost legionar, nici măcar simpatizant; în anii 1930 s-a situat mai degrabă la stânga, criticând extrema dreaptă. Prin urmare, s-a definit ca antilegionar încă din libertate, deci prezumţia de consecvenţă poate ar trebui să funcţioneze; probabil credea şi în 1935, şi în 1962 că legionarii trebuie „să-şi mai scuture conştiinţa de crimele comise în numele Crucii“. Poate este vorba aici de un complex: memorialistul pare că nutreşte resentimente şi faţă de Andrei Scrima, fost coleg la biblioteca patriarhală şi frecventator al „Rugului Aprins“.
Unele afirmaţii care privesc perioada post-1965, cariera în slujba Episcopiei Misionare din America, ca director al Cancelariei şi redactor la Credinţa, intră în zona neverosimilului şi deocamdată nu pot fi verificate sau contrazise cu documente. Un prieten – un bun ortodox ardelean – mi-a sugerat de curând că, înainte de toate, volumul nu trebuie citit ca o lucrare memorialistică, de interes istoric, documentar, ci ca un roman interesant, ca o ficţiune de bună calitate care doar confirmă talentul literar extraordinar al ÎPS Bartolomeu, prelatul care nu s-a despărţit niciodată de marele scriitor Valeriu Anania. Totuşi, alte informaţii se pot corobora cu surse deja disponibile. Prin schiţarea biografiei fostului patriarh Teoctist, Valeriu Anania pare că a încălcat un soi de lege a tăcerii specifică lumii clericale ortodoxe postdecembriste. Imediat după apariţia cărţii, pe bloguri nefrecventabile autointitulate ortodoxe, „bătrânul oştean“ Anania a fost chemat la ordine de pretinşi admiratori alături de care pozase în trecut, atrăgându-i-se atenţia că şi-a ales neglijent editorii, că involuntar dă girul unor „reţele“ culturale antinaţionale, într-un limbaj amintind de retorica extremelor din anii 1930 şi de rechizitoriul poliţienesc de tip comunist.
De fapt, memorialistul participă cu propriile amintiri la spulberarea mitului Securităţii „patriotice“ de după 1964, iar unele dintre frazele sale parcă sunt desprinse din Raportul Tismăneanu: „nu am avut niciodată senzaţia sau bănuiala că Teoctist ar face parte din categoria turnătorilor la Securitate, dar îmi era evident, fără să mă mir, că îşi exercita cu normalitate obedienţa faţă de puterea politică prin cuvântări, articole sau prin misiuni – interne sau externe – încredinţate de către Departamentul Cultelor, în spatele căruia stătea tot Securitatea“.
Dincolo de foloasele documentare, literare şi spirituale ale lecturii, îl regăsim în memorii (şi) pe ierarhul de după 1993, orgolios, lipsit uneori de smerenie, care scindează din pură vanitate şi din calcul politic-bisericesc o eparhie de tradiţie precum Mitropolia Ardealului. Poate una dintre cauze este şi lipsa de vocaţie mistică a memorialistului. Probabil, după 1993, timp de un deceniu, literatura română a pierdut un mare memorialist şi istoric al trecutului recent bisericesc şi „a câştigat“ un prelat stăpânit de demonul naţionalismului – care l-a torturat întreaga viaţă – într-o eparhie ce avea nevoie de mai mult calm interconfesional şi de o restituire a istoriei furate după 1948. //
// VALERIU ANANIA
// Memorii
// Editura Polirom,
// Iaşi, 2008
