Mistificțiuni

După opt ani de la apariția volumului său dedicat „mistificțiunilor“, Mircea An­ghe­lescu vine cu o a doua ediție, revăzută și adăugită (și apărută tot la o editură mai puțin interesată de profitul în sine: înainte Compania, acum Spandugino). Re­ci­tind cronica mea la ediția I, ob­serv că suma de con­si­de­rații generale nu se schim­bă. Cartea provoacă aceeași delectare, la lectură, iar sis­temul critic și istoriografic pe care studiile din ea îl ex­primă rămâne unul in­clu­ziv, iar nu estetizant.

Paradoxul îl sesizase Călinescu atunci când și-a conceput mo­numentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezentul lui 1941. Deși Că­li­nescu rămânea un critic estetic, dintr-o ge­nerație postmaioresciană, materia li­te­ra­ră pe care el urma să o cartografieze nu era, pe întinse porțiuni, estetică - și nici mă­car literară. Pentru a soluționa para­do­xala situație de analiză și evaluare estetică a unor texte predominant culturale, nu li­terare, originalul istoric literar a citit „in­vers“ literatura română, fie dinspre pre­zentul modernist înspre romantism și pre­romantism, fie dinspre marii clasici înspre începuturile noastre culturale.

Dar Călinescu a mai făcut ceva, despre ca­re s-a vorbit prea puțin în ultimii ani când pledoariile pentru dez-estetizarea pers­pectivei istoriografice s-au înmulțit. Ca și Mircea Anghelescu, din generația ’60 de critici și istorici literari, el a am­bi­ționat un fel de istorie „totală“, inte­gra­toare și interdisciplinară. În Mistificțiuni, istoricul literar din generația următoare pro­cedează la fel. Mai întâi că arcul de cerc al cercetării este foarte larg, su­biectele și cazurile fiind desprinse din di­ferite epoci, de la cronica lui Huru la Al doi­lea amant al Doamnei Chatterley de Felix Aderca. Investigația fiecărui caz pre­supune raportarea la contextul socio-cul­tural al epocii respective; și fiindcă eva­luarea nu este (numai) estetică, textele nu mai sunt importante exclusiv prin me­ritele lor literare. Pregnanța sau excelența artistică nu mai „salvează“ opera de epoca în care a fost scrisă și de care poate fi de­tașată critic pentru că textul e unul eva­zionist (cum se întâmplă cu felul în care citim și interpretăm capodoperele literare apărute în comunism). Dimpotrivă, dacă valoarea artistică a textului poate să lase de dorit, valoarea lui istoriografică rămâne una excepțională. Prin productele mo­des­te analizate cu acribie de Mircea Anghe­les­cu, ca altădată de G. Călinescu, se vede în liniile directoare și în detaliile specifice o epocă din istoria noastră, cu care textele acestea fac corp comun. Cu totul remar­ca­bilă este capacitatea istoricului literar de a se „plia“ pe contextele istorice în succe­siune, dar cu diferențe semnificative între ele. Autorul umple distanța dintre pragul lecturii actuale și momentele diferitelor capitole de istorie culturală cu date și fap­te, repere și personaje, situații irepetabile și invariante plus recurențe. El devine ast­fel, din specialistul unei epoci, un istoric literar „generalist“, cu multiplă com­pe­tență, capabil de o narațiune istoriografică traversând epocile.

A doua accepțiune a unei istorii literare „to­tale“ și a studiilor scrise din această pers­pectivă are în vedere nu întinderea investigației, în timp, ci multiplicarea pla­nurilor de analiză. Chiar și atunci când, în cuprinsul unui studiu, istoricul li­te­rar se referă la o anumită epocă, nu la mai multe, el nu o mai face din unghiul strict al unei evaluări es­te­tice. Aceasta nu dispare, f­irește, ba chiar poate „in­vada“ și porțiunile non-literare ale ma­terialului cercetat. (De pildă, jubilația cu ca­re citim un banal bilet de bancă scris de mâna lui Eminescu e una pur estetică; da­că l-ar fi scris Prale sau Scavinschi, docu­mentul ar fi recăzut în banalitate.) Însă un­ghiul se lărgește foarte mult și pers­pec­tiva istoriografică poate reține ori construi semnificații istorice, sociale, politice, re­li­gioase, economice, psihologice, sexuale, mentalitare pe care perspectiva criticii es­tetice le subsuma celor literare.

Literarul nu mai este, prin urmare, vârful unui aisberg pe care nu-l vedem, ascuns fiind de apa unei epoci, și care ar conta mai puțin. Relevant este tocmai ansamblul de care „vizibilul“ literar aparține în ace­eași măsură ca restul aspectelor și ele­men­telor constitutive.

Semnificative nu mai sunt, atunci, neapărat excepția de la re­gu­lă, insolitarea artistică, originalitatea în­țe­leasă ca ruptură decisivă de spiritul literar al unei perioade istorice. Semnificativ devine orice text și orice aspect al său prin care putem re­constitui baza de idei și de aspirații a unei epoci. În această a doua accepțiune a unei istorii literare „totale“, cel care citește, analizează și interpretează textele va fi (e un fapt ori măcar un dezi­de­rat) și istoric propriu-zis, și sociolog, și politolog, și ana­list economic. Însăși cri­tica de gust se cuvine redefinită în noua pers­pectivă: ajun­gem să gustăm aproape totul din par­ticularitățile unei epoci cul­tu­ral-istorice, exact cum i s-a întâmplat flam­boaiantului G. Călinescu și cum o con­s­tatăm și la mai sobrul Mircea Anghelescu.

Dacă Nicolae Manolescu, în cronica sa din Ro­mânia literară, s-a oprit asupra afa­ce­rii Caion (straniul caz al așa-zisului pla­gi­at al lui Caragiale, montat de un pu­bli­cist obscur unuia dintre cei mai mari scri­i­tori ai noștri), eu voi alege din cartea plină de subiecte incitante o „misti­fic­țiu­ne“ pa­trio­tică, înduioșătoare. Falsul în do­cumente istorice poate fi expresia dorinței de „în­fun­dare“ a unui rival; dar și a unei as­pi­rații comunitare, colective, naționale, din care interesul privat ori de familie dom­ni­toare a dispărut. În cele mai fru­moase și mai nobile tipuri de „misti­fic­țiuni“ se în­scrie scenariul însoțitor al „ca­pitulațiilor“ (ahidnamè), acte încheiate cu Poarta Oto­mană, invocate mereu, ne­vă­zu­te vreodată. Ele au redevenit tradiție, în­tr-o minunată mistificare la puterea a do­ua. E posibil să fi existat ca atare, în formă scrisă, ase­me­nea acte, dar nu au fost gă­site până acum. Au fost produse așa-zise „capitulații“, tex­te compilate „după Can­temir și tradiții orale“ de către delegații moldoveni și mun­teni cărora li se ceruse de către Poar­tă, în anii dinaintea încheierii Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, să vină cu aceste acte doveditoare. Mis­ti­fi­cația primă este așadar manufacturieră: un fals document istoric, produs din ne­cesitatea furnizării ce­lui autentic. A doua treap­tă a mis­ti­fi­ca­ției va fi și mai savu­roa­să: „capitulațiile“ produse ad-hoc au fost acceptate ca probe istorice de partea... Porții, tratativele avan­sând prin apelul la o tradiție fondată pe do­cumente vechi. Tra­diția stinge conflictul din prezent, dar nu prin documente ori­gi­nale care pot fi puse pe masă, ci prin „do­cumente“ con­tra­făcute, mistificate, fur­nizate de Prin­ci­pate și acceptate de Înalta Poartă. Ele erau esențiale în context în­tru­cât cuprindeau drepturi ale statelor vasale de neregăsit în alte tratate: Principatele plă­teau tribut, dar otomanii nu puteau ri­dica moschei și nici cumpăra pământ în Principate; Prin­cipatele acceptau alegerea Domnului de către Poartă, dar Poarta nu putea in­ter­veni în afacerile lor interne...

Capitulațiile, de negăsit, pierdute în „negura vremurilor”, sunt făcute acum, la propriu, într-o mistificare patriotic-di­plo­ma­ti­că, pentru a soluționa diferendul și a aduce pacea din tratatele ruso-turce de la 1806 și 1812. Adevărul factual este altul: „Singurul text cunoscut de acest tip a fost publicat de Mihail Kogălniceanu, în volumul II al Arhivei Româneşti din 1845 (Tractaturile vechi ce au avut Mol­dova cu Poarta otomanicească etc.), dar istoricii care s-au ocupat de chestiune - în special C. Giurescu, în Capitulaţiile Mol­dovei cu Poarta Otomană, din 1908 - au arătat că este vorba de un fals. Fusese redactat, probabil, în anii dinaintea în­cheierii Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, când li s-a cerut atât delegaţilor munteni, cât şi celor moldoveni să pro­ducă aceste acte, cunoscute din auzite, care stabileau anumite raporturi între Poartă şi principatele vasale. Iar ei le-au «produs», oferind un text compus ad-hoc, compilat după Cantemir şi după tra­diţii orale.“ (p. 30). Mistificțiunea la pă­trat presupune deci acceptul dat de Poartă mistificării primare, din necesități diplo­matice. Tradiția convine ambelor părți și devine izvor de drept.

Cartea lui Mircea Anghelescu e de (re)citit cu creionul în mână și cu atenție dis­tri­butivă, nu împrăștiată.