Miturile Cetății la Pontul Euxin

Problema societății moderne ca lume fără mituri a fost pusă tranșant de Mircea Elia­de, care în lucrarea Mituri, vise și mis­te­re (Ed. Gallimard, 1957) deplângea de­sa­cralizarea vieții și a Cos­mosului în acord cu pier­derea interesului pentru su­flet și transcendență în lu­mea contemporană. În ciu­da faptului că Figuri și Eve­nimente preamărite în mi­turi circulă și par incluse în informație astăzi, rea­li­ta­tea e că, pragmatic și amo­ral, omul de azi se rapor­tea­ză diferit la mit, pe care, dacă nu-l neagă cu totul, îl acceptă polemic. Dintr-o cu totul altă perspectivă decât aceea a mo­de­lelor fondatoare care explică esența și ro­lul miturilor ca un veritabil ghid de com­portament, lumea modernă încearcă să-și creeze propriile repere și să le dea valoare mitică, într-un elan zgomotos de separare a sacrului de profan. Teatrul, expus el în­suși acestei dileme, e, prin natura lui socială, și cel mai intim legat de procesul ins­tituirii acestor noi mituri sau al re­in­terpretării celor vechi.

În acest sens, Festivalul cu anvergură in­ternațională dedicat Miturilor Cetății, or­ganizat și găzduit de Teatrul de Stat din Cons­tanța, trebuie privit ca o platformă de reflecție într-o problemă fundamentală a culturii și civilizației contemporane. Eve­nimentul reînnoadă firul acestor preo­cu­pări născute la malul mării, la Pontul Eu­xin, cu câteva decenii în urmă, când aici a luat ființă un festival de teatru antic ca­re ne-a lăsat amintirea unor spectacole an­tologice, precum Legenda atrizilor, în re­gia lui Silviu Purcărete.

Afișul actualului festival, alcătuit cu pricepere și personalitate de criticul și traducătorul Doru Mareș, pare a urmări cu pre­că­dere circulația temelor și mo­de­lelor mitice între trecut și prezent, atunci când nu se dedică de-a dreptul la ceea ce considerăm a fi caracteristica vremurilor de azi, anume crearea unei alte mitologii, o mitologie profană, fără legătură cu sen­sul sacru, religios al vechilor mituri. Cum altfel să interpretăm alăturarea unor spec­tacole avându-i în centrul atenției pe Oedip sau Don Quijote de piesa lui Matei Vișniec Istoria comunismului povestită pen­tru bolnavii mintal (mitul comunist fiind, după același Eliade, printre puținele mituri cu statut ontologic din lumea mo­dernă).

Punctând continuitatea cu ceea ce a fost ini­țial acest festival, Teatrul de Stat din Cons­tanța a deschis ediția actuală, a do­ua, cu un spectacol inspirat din opera an­ticului Aristofan, realizat de regizorul grec Yannis Margaritis. Sub titlul Eutopia, aces­ta a alcătuit un scenariu–colaj din mai mul­te comedii ale dramaturgului cunoscut pentru spiritul critic și talentul satiric cu care a privit și redat societatea ateniană. Fragmente din Acarnienii, Pacea, Ly­sis­tra­ta, Adunarea femeilor și Plutos, adu­nate în jurul ideii de pace, atât de dorită de locuitorii cetății Atena istoviți de răz­boaiele peloponeziene, au stat la baza spec­tacolului în care sunt disputate principii morale și democratice viciate chiar la ori­ginile demosului, dar și mai încălcate as­tăzi. Tonul acid și comicul de situații spe­ci­fice comediilor lui Aristofan au fost însă doar parțial valorificate în spectacol, sub­mi­nate fiind de prea multele referințe istorico-etimologice și o oarecare lipsă de coe­rență în tratarea temei. De la cețoasa dispută a soldatului revoltat care optează pentru petrecerile bachice intonând imnul falic (Acar­nienii) până la Plutos, pe care Zeus l-a orbit pentru a nu-i mai recunoaște pe drepți de nedrepți, pe în­țelepți și cumpătați de cei­lalți, regizorul se pierde în hățișul unor povești cu tâlc din care s-a pierdut chiar tâlcul. Poate ar fi fost mai bi­ne dacă se oprea doar la una dintre piese (Lysistrata, de pildă, care a produs și cel mai bun moment) fără a ambiționa o epopee greacă, o... eutopie.

Un model de dialog trecut–prezent pri­vind circulația miturilor a oferit compania sud-coreeană Nolddang din Seul cu spec­tacolul Oedip, cei care vor să vadă. Pri­n­tr-o inteligentă interferare a mitului cu­noscut cu povestea dramatică, reală, evo­cată de piesă, respectiv naufragiul tragic în care au pierit copiii pe care părinții lor refuză să-i considere dispăruți, spectacolul co­reenilor a provocat o reală dezbatere des­pre adevăr, sacrificiu, cinste și prie­te­nie, chemându-l la masa judecății pe Oe­dip însuși și reevaluând tragicul său sim­bol. Există un singur adevăr? Și care e ace­la? Cine are dreptate? Mama care se zi­deș­te în durerea ei împiedicând reluarea cursurilor în școala îndoliată sau cei care con­sideră că viața trebuie să meargă mai departe? Publicul, care a votat cu car­to­nașe colorate la sfârșit pentru o soluție sau alta, a plecat mișcat de la acest spec­tacol, întrebându-se probabil și dacă Oe­dip a făcut bine automutilându-se.

Imagine din spectacolul Eutopia, în regia lui Yannis Margaritis

Nimic nu poate fi mai elocvent pentru ex­primarea esenței unui mit decât caligrafia unui dans. Așa s-au gândit probabil și ac­torii-dansatori ai companiei franceze Underground Sugar din Nogent-sur-Mar­ne. Spectacolul lor, Fedra, ultimul dans, a ilustrat perfect acest adevăr, con­cen­trând în câteva scene sfârșitul iubirii vi­no­vate a Fedrei pentru Hypolit, fiul ei vitreg, pedepsit de zei la cererea tatălui său, așa cum e povestit la Seneca. Hybrisul, pă­ca­tul încălcării normelor morale, pasiunea, dar și orgoliul nemăsurat al femeii îndră­gostite își găsesc în coregrafia modernă a Eugéniei Andrin corespondențe elocvente, redate fiind de patosul învolburării tru­purilor unor dansatori performanți (Jean Guizerix aflăm că provine chiar de la Ope­ra din Paris) care s-au descurcat chiar și pe scena improvizată din Piața Ovidiu, care altora le-a cam venit de hac.

Mitul visătorului fugar subsumat temei re­lației dintre mit și vis, dintre sub­con­știentul individual și universalul cos­mo­go­nic ar putea fi decelat în comedia ro­mantică Visul unei nopți de vară, de Willi­am Shakespeare. Spectacolul Tea­trului Dramatic „Fani Tardini“ din Ga­lați, în regia lui Eugen Gyemant, ur­mă­rește cu aplecare sentimentală acest vis de­venit mit doar în măsura în care el hră­nește ideea unei iubiri imposibile pe care doar vrăjiți o pot trăi eroii din piesă. Par­tea cea mai reușită din spectacol o asigură însă episoadele parodice la adresa inter­pre­tării din teatrul bazat pe mimarea reali­tă­ții, respectiv piesa jucată în paralel de niș­te amatori liberi de orice constrângeri. Așa încât între vis și realitate, între ima­gi­nar și real câștigă partida viața, cu inev­i­tabilele ei capcane, ne spune spectacolul gălățean.

Tot despre visători e vorba și la Don Quijote, personajul em­ble­matic plecat în lume din secolul de aur spaniol al lui Cervantes, încă neobosit în a susține fru­mosul vis al luptei cu morile de vânt. Nu există, s-ar putea spune, imagine mai po­trivită pentru scepticismul secolului nos­tru decât aceasta, a cavalerului rătăcitor prin lumea tandră, fantomatică, născută de imaginația unui om liber împotriva cor­setelor de tot felul impuse de norma so­cială. Muzicalul Omul din La Mancha, com­pus de Dale Wasserman după celebrul roman, este poate cea mai populară vari­antă scenică a acestuia, frecvent repre­zen­tat și în România. Spectacolul Teatrului Regina Maria din Oradea programat în Festivalul Internațional Miturile Cetății în regia lui Korcsmáros György din Un­ga­ria, cu Richard Balint în rolul principal, în­trunește toate condițiile unei mari mon­tări cu un incontestabil succes de public. Ceea ce s-a confirmat și la Constanța.

Cum Grecia e spațiul predilect unei dis­cuții despre mituri, mai ales în condițiile apartenenței românilor la arealul balcanic atât de specific, și cum, pe de altă parte, acest leagăn al civilizației europene își mai caută încă în prezent rădăcinile pentru a acredita o continuitate mai mult sau mai puțin vizibilă, am primit plăcut surprinși includerea pe afiș a două spectacole cu referire la Zorba, eroul cu aură mitologică creat de Nikos Kazantzakis. Unul venind din Bulgaria, al Teatrului Jordan Jovkov din localitatea Dobrici, un spectacol curat, însoțind povestea romanului cu imagini adecvate și un joc actoricesc inspirat, al­tul, al Teatrului Dramatic din Baia Ma­re, în regia lui Marcel Țop, mult mai am­bi­țios, încercând să asocieze personajul lui Kazantzakis cu legendarul, miticul Dio­nysos, ca exponent al poftei de viață și al latinescului carpe diem. Înghesuind însă în scenariu prea multă etno-mitologie de sorginte maramureșeană, spectacolul a de­venit prolix, pierzându-și interesul pentru atât de originala propunere inițială. Con­dițiile precare de reprezentare în aer li­ber, sonorizarea deficitară au făcut ca aceas­tă întâlnire așteptată să fie ratată. E momentul să atragem atenția orga­ni­za­torilor asupra modului în care au asigurat sau nu participanților un cadru de nor­ma­litate. Poate și pentru că a prevalat can­ti­tatea, respectiv invitarea unor prea multe spectacole din țară și din străinătate, de­pășindu-se astfel posibilitățile de sus­ți­nere optimă a teatrului gazdă, ba chiar și pe ale cronicarului.

Imagine din spectacolul Fedra, ultimul dans, în regia lui Julie Desmet

Atitudinea parodică față de mi­turi, atât de dragă con­tem­po­ra­nilor, a fost ilustrată în festival de piesa lui Jean Giraudoux, Amphitrion 38, montată la Teatrul „George Bacovia“ din Bacău de re­gizorul Horia Suru. Doar că amestecul zei­lor în povestea de iubire a Alcmenei pen­tru Amphitrion, despre care e vorba în piesă, cunoaște aici o ciudată întor­sătură tragică, contrazicându-l pe subtilul ironist francez. Am rămas așadar cu ima­ginile spectaculoase ale montării la care contribuie și coregrafia rafinată a Sophiei Duncan, ambiționând o variantă mai cu­rând poematică a celebrului text teatral. Inevitabil, festivalul s-a pronunțat și în privința lui Ovidiu, poetul exilat la Pontul Euxin, ducând astfel gloria cetății por­tua­re peste timp și spațiu. Spectacolul ita­lie­nilor de la Lecce, recitalul actorului Emil Boroghină, dar mai ales montarea an­to­lo­gică a lui Silviu Purcărete după Me­ta­morfoze, în interpretarea Teatrului Na­țio­nal „Radu Stanca“ din Sibiu, au în­cu­nunat glorios evenimentul.

Multe alte titluri cu sau fără legătură cu te­ma au împovărat inutil afișul, rămânând în afara interesului nostru consecvent cu aprecierea oportunității unui festival des­pre mituri, de ieri și de azi.